Despre fotografie, creativitate, inspiratie

Lectii de antreprenoriat

Am fost la facultate la științe economice. Nu mi-a plăcut absolut deloc. Materiile mi se păreau plictisitoare și inutile, nu înțelegeam nimic din conceptele economice și funcționarea economiei, finanțelor, pieței. Parcă era un limbaj străin, un joc la care nu cunosc regulile dar nici nu sunt făcută să-l joc, cum ar fi rugby sau cricket, de exemplu. Am intrat la facultate printre primii zece (era admitere grea pe atunci) iar după două săptămâni mi-am dat seama că nu se potrivește deloc cu mine economia și m-a apucat deprimarea la gândul că o să trebuiască să lucrez în acest domeniu toată viața. Dar nici nu știam ce altceva să fac.

Printre toate prostiile pe care a trebuit să le învăț în facultate (și nu mai țin minte nimic) era și conceptul de antreprenor. Mă gândeam că eu nu o să fiu niciodată un antreprenor. Pentru mine antreprenor era așa, cineva care are fler pentru afaceri, care se descurcă, care lucrează pe cont propriu, care are idei de business pe care le pune fără frică în practică, care se simte în largul său să contacteze diverși oameni pentru proiectele sale, care are clienți (uuuu, ce cuvânt serios) și face bani. Nimic din toate acestea nu părea mai departe de cine eram eu. Dar nici nu mă gândeam pe de altă parte că eu aș avea vreo înclinație artistică (întotdeauna am fost bună la mate și eram super organizată și cam tocilară). Nici prin cap nu îmi trecea că eu aș fi o persoană creativă. Nici nu cred că exista în vocabularul meu cuvântul creativitate.

Și iac-așa, dau fast forward înainte 20 de ani și…iată-mă antreprenor, cel puțin după definițiile pieței…într-un domeniu creativ-artistic. Hahaha. Încă mi se pare foarte departe de mine acest concept și tot ce ar trebui să reprezinte el în practică.

Mă mai întâlnesc cu oameni care spun așa pe jumătate admirativ, pe jumătate cu îndoială „Tu chiar trăiești din asta?”…Da.

Dar a lucra pe cont propriu, mai ales într-un domeniu creativ-artistic nu este înttotdeauna ceea ce pare, adică felul idealizat în care vedem o astfel de muncă – o scăpare din corporațiile evil, o reverie condimentată cu parfumul sloganelor „Follow your passion!” „Live your dream!” (deși nu zic rău), o fericire perpetuă dată de faptul că faci ce îți place…și așa mai departe.

Dar cum e? Sincer, nici eu nu am înțeles în totalitate tot ce înseamă și presupune această muncă creativă și ce implicații are asupra mea în interior și asupra vieții mele și a celor din jur (dar plănuiesc să scriu o carte despre asta, vorbesc serios!).

Da, e fain, asta e clar! Dar e așa de greu!!! E cel mai greu job pe care l-am avut.

E un exercițiu de voință zi de zi, pentru că eu îmi creez munca zi de zi. Știți cum e, că atunci când ești la un job normal, într-o firmă, îți dorești să fii propriul tău șef și să nu-ți mai spună alții ce să faci și să te frece la cap, să fii liber să faci ce vrei. Ei bine, când chiar ajungi așa, „liber”, îți dai seama că ești singurul responsabil de ce faci (și ce nu faci). Și uneori poate chiar nu ai idee ce să faci. Aș putea bine-mersi să mă trezesc la zece și să stau la plajă sau să citesc. Dar nu o să-mi dea nimeni salariu la sfârșitul lunii. Dar nici măcar nu e asta problema cea mai importantă. Ci faptul că știu, acum mai mult decât oricând, că am o responsabilitate de a valorifica ce este în mine și dacă nu fac asta, nu mă lasă conștiința să dorm. La propriu. În timp ce la un alt serviciu pot să am o zi proastă, să mai trag chiulul stând pe net, să dau vina pe sistem și pe șef, acum eu sunt singura responsabilă de ce aleg să lucrez.

Este un exercițiu de autenticitate zi de zi. Poate pentru că eu nu sunt antreprenorul care se gândește la afaceri, bani și clienți (uuu, iar cuvântul acela serios), ci încerc să fiu cine sunt eu cu adevărat în munca mea, să fiu sinceră în în ceea ce creez și să pun suflet, adică nu e că-mi propun asta, ci oricum nu pot să fac altfel. Și când pui suflet în ceva ce lansezi în lume ești mult mai vulnerabil decât la un job obișnuit, unde ai o oarecare detașare de ceea ce faci. 

Este un exercițiu de excelență zi de zi. Pentru că vreau să dau tot ce am mai bun în munca mea și să o fac foarte bine. Și chiar dacă nu sunt 100% mulțumită de ceva ce am muncit, chiar dacă pot vedea greșeli, să accept totuși că este tot ce am putut face mai bun în momentul acesta și să-mi iau angajamentul să învăț și să tind spre excelență în meseria mea. Oricum, eu sunt cel mai aspru critic pentru mine. Dar pe de altă parte, trebuie să fiu – din păcate! – și cel mai bun „lăudător” (cu toate ghilimelele posibile) pentru mine. Pentru că, dacă aștept să ating excelența ca să realizez ceva sau să împărtășesc munca mea…probabil că o să ajung la finalul vieții fără să fac nimic. Iar asta nu e o justificare pentru „merge și așa”.

Este o luptă cu teama și incertitudinea aproape zilnic. Pentru că atunci când faci ceva care chiar contează pentru tine, trăirile astea sunt inevitabile. Sau cine știe, poate doar pentru mine, pentru că nu sunt antreprenorul ca la carte, care ar vorbi în termeni de lansare produs, marketing, provocări, riscuri și oportunități. Dar pentru mine, orice aș face, de exemplu când țin un curs, când scriu un articol, când trebuie să fac poze pentru cineva este ca un salt în gol care-mi cere toate resursele interioare și creative, care mă umple de teamă și nesiguranță, care mă secătuiește teribil, dar care mă și încarcă peste măsură o dată ce l-am dus la bun sfârșit.

Nimeni nu-ți spune lucrurile astea când îți spune „Follow your dream”. Dar ce am învățat, the hard way, adică din experiența proprie…repetată :) este că singurul remediu pentru teamă este acțiunea. Și acțiune nu înseamnă să te mai uiți un pic pe net (facebook, site-uri, ted, etc.) cu scopul nobil de documentare/motivare, să citești o carte, să te întâlnești cu cineva și să vorbești despre asta (astea doar îți dau senzația că faci ceva), ci pur și simplu acțiunea corectă și concretă. Știm fiecare ce înseamnă asta, tocmai pentru că simțim atâta rezistență și teamă la ea. Problema este că nimeni nu poate face acțiunea în locul tău. Poți amâna, poți să găsești scuze, poți să spui că nu ești pregătit, dar în final rămâi tu singur în fața acțiunii pe care trebuie să o faci. Adică „trebuie”, nimic nu trebuie, că doar ești pe cont propriu și ești liber să faci ce vrei. Dar când nu acționezi – și asta știu tot din experiența proprie…repetată…de multe ori :) – semnele clare sunt că te simți tot mai confuz, mai temător în toate, mai lipsit de energie, mai nehotărât, mai irascibil…și lista poate continua cu toate trăirile până la depresii, insomnii, boli și tot tacâmul.

Dar acțiune nu înseamnă doar lansări mărețe, aruncare în arena cu lei și proiecte noi în fiecare zi. Ci înseamnă și acele mici acțiuni zilnice, concrete, care în timp se adună spre o acțiune mai mare, spre un proiect nou, spre o schimbare de direcție, spre un nou meșteșug învățat, etc. Adică spre ceva ce părea foarte mare și greu de făcut la început. Așa că asta am hotărât și eu, că orice s-ar întâmpla, oricât de teamă mi-ar fi sau ce zi proastă aș avea, să fac în fiecare zi o acțiune (măcar una), oricât de mică, legată de munca mea – fie că scriu un text (chiar și o primă versiune, oricât de proastă) pentru carte, sau prelucrez niște fotografii, sau refac o secțiune a blogului, sau iau notițe pentru un curs… și astfel mai pun o cărămidă la „casă”, mă mișc înainte. Și „casa” nu e doar munca mea, ci și eu, așa mă construiesc și pe mine. Și dacă statul și amânatul creează inerție, la fel și mișcarea creează inerție… dar bună, te mișcă înainte, spre acel CEVA la care poate și-e și teamă să visezi. 

Un alt remediu la teamă și incertitudine este pregătirea. Să te pregătești cât poți de bine în prezent și apoi să te arunci înainte. Oricum nu vei putea vreodată să fii super-pregătit, adică perfect, asta e muncă de o viață, pe care o acumulezi…făcând. Dar trebuie să începi de unde ești. Am văzut asta, de exemplu când am ținut primul curs de fotografie. M-am super pregătit, dar încă mă simțeam nesigură, nu știam cum e să predai, chiar dacă informal, să stai în fața oamenilor, să vorbești în public (scary!). E și normal, nu mai făcusem  așa ceva până atunci, dar nici nu puteam să mă pregătesc altfel decât…ținând cursul acela, în ciuda anxietății din prima zi, a faptului că-mi tremura vocea, că nu dormisem nopțile dinainte, că mă gândeam ce caut eu aici, că îmi venea să fug și să-mi iau un job „sigur” :)) A fost o bună pregătire să țin și cursurile care au urmat. Deși am trecut de atâtea ori prin asta cu fiecare chestie nouă pe care am făcut-o, se pare că e o lecție care se prinde greu. Așa că de curând m-am confruntat din nou cu același sentiment cunoscut când am lansat partea de ghid de turism pentru Timișoara. Era ceva ce de mult voiam să fac, am și făcut în cadrul cursurilor sau cu cunoscuți, dar niciodată așa, cu „clienți” :) De mult tot citesc, mă documentez cu privire la Timișoara, îmi place, dar tot simțeam că încă nu sunt pregătită, mi-era teamă, tot amânam. Și apoi mi-am dat seama că nu voi putea să fiu pregătită întru totul, să știu tot. E imposibil. Știu deja destul și o să tot învăț și o să tot exersez cu fiecare tur vorbitul în public și…am făcut saltul în gol (AAAAAAA)….ceea ce vă doresc și vouă :)

4 thoughts on “Lectii de antreprenoriat

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *