Draga omule. Scrisoare pe timp de criza. Partea II

Dragă omule,

Mai știi când ți se părea că ai tot timpul din lume, iar moartea și boala păreau așa departe?

Acum îți dai seama de câte ori ți-ai irosit timpul cu nimicuri și că fiecare zi în care ești sănătos este un dar neprețuit.

Mai știi când te plângeai de serviciul tău?

Acum ai da orice ca să mai poți munci încă o zi.

Mai știi toate locurile în care voiai să călătorești, toate lucrurile pe care voiai să le faci?

Acum e momentul să te întrebi ce e important din tot ce-ți doreai.

Mai știi cât ai amânat, cât ți-era de teamă pentru a spune adevărul, pentru a-ți urma un vis, pentru a-ți exprima sentimentele adevărate?

Acum teama ta pare stupidă și ai da orice să mai fii în situațiile pe care le-ai ratat.

Mai știi toate supărările, nemulțumirile, certurile?

Acum, în preajma morții, toate pricinile supărărilor tale par așa neînsemnate.

Mai știi cum niciodată nu-ți găseai timp să te întâlnești cu părinții, cu prietenii?

Acum ai da orice ca să-i poți întâlni și îmbrățișa.

Mai știi când imaginea ta era atât de importantă și consumai atâta timp și energie pentru întreținerea ei?

Acum, în izolare, când nu mai ai cu cine să te întâlnești și cui să arăți acea imagine lustruită, înțelegi cât de inutilă e.

Mai știi când te credeai mai tare, mai înțelept, mai moral…în orice caz, mai sus decât ceilalți?

Acum vezi că în fața nenorocirii și morții toți suntem la fel.

Mai știi când nici măcar nu observai ce anotimp e afară de atâta alergătură sau poate de atâta stat pe telefon, calculator sau televizor?

Acum ai da orice ca să poți sta sub un copac înflorit și să zâmbești tâmp la cerul dureros de albastru, din care plouă petale albe și roz.

Mai știi cum te uitai cu admirație „dincolo”, la țările dezvoltate și civilizate, care erau etalonul siguranței și bunăstării, unde părea că situația va fi așa întotdeauna?

Acum – după epidemii globale, după atacuri teroriste – acel mit al siguranței s-a prăbușit iar lumea pe care o știai nu va mai fi la fel. Acum vezi că nu mai e nimic sigur nicăieri, doar moartea. Care poate veni pe neașteptate. Și aici și dincolo.

Mai știi când îți doreai ca unele instituții, situații, oameni să dispară, adică nu neapărat să moară, (că doar nu ești un om rău) ci să-și înceteze activitatea, să dispară din viața publică, pentru că tu credeai cu obstinație că ei sunt cel mai mare rău pentru lumea asta? Mai știi cât timp ai  petrecut combătându-i și umplându-te de ură față de ei?

(Acel „rău” putea fi: companiile care poluează planeta, corporațiile egoiste care exploatează oamenii, biserica, cei care circulă cu mașinile și fac traficul imposibil, partidele politice și oamenii lor… și toți care te enervau și te deranjau, până la urmă, care contraveneau părerii tale întotdeauna corecte)

Acum au dispărut (într-un anume sens). S-au închis. E mai bună viața ta? A noastră, a tuturor?

Mai știi când te credeai așa nematerialist și zen?

Acum ai ocazia să vezi cât de durabilă este pacea ta și cât de legată de cele materiale este inima ta. (Și gândește-te dacă ce e mai important pentru tine – „comoara” ta – poate fi luată de la tine într-o situație ca aceasta pentru că „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”.)

Mai știi cum îți părea rău pentru o clipă, poate, de problemele celorlalți, dar te bucurai că nu ești în locul lor?

Acum, când aceeași durere te unește cu ceilalți oameni, simți că ai dobândit o solidaritate și o inimă mai largă, pe care altfel cu greu ai fi câștigat-o.

Mai știi cât te-ai zbătut pentru tot ce era… pământ și uitai să privești în sus, spre cer?

Acum, când nu mai poți vedea cerul, e timpul să descoperi cât cer ai adunat în tine.

Mai știi cum an după an ai muncit, te-ai stresat, te-ai epuizat, câte ai sacrificat (familia, sănătatea) pentru a acumula?

Acum vezi că tot ce îți rămâne este de fapt ce ai dăruit.

Mai știi când credeai că tot ce ai ți se cuvine, că e meritul tău pentru tot ce ai realizat, că faptul că-ți merge așa bine e o dovadă că ești mai special?

Acum, când vezi cât de ușor poți pierde totul, că de fapt nu poți controla nimic, îți dai seama că ai uitat să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru toate darurile din viața ta, pe care le-ai considerat ceva de la sine înțeles.

Mai știi când te simțeai așa de liber pentru că puteai merge oriunde, puteai spune orice, puteai dispune cum voiai de corpul tău, de mintea ta, de timpul tău?

Acum, când nu mai poți merge niciunde, vezi că singura libertate este cea interioară și că este atât de greu de câștigat.

Mai știi când te simțeai așa de sigur pe tine pentru că totul mergea ca uns în viața ta?

Acum, când toate activitățile care-ți dădeau sens, care te făceau să fii „tu”, au dispărut, te întrebi „Cine mai sunt eu acum?”

Dar nu te speria, dragă om, nu deznădăjdui, pentru că nu e sfârșitul încă. Va trece criza aceasta. Iar atunci vei avea șansa imensă ca timpul ce îți mai este dat să-l trăiești mai drept, poate.

Te îmbrățișez, cu drag,

Un om

PS: Și pentru că de multe ori simt că-s neputincioase cuvintele mele și nu știu dacă ajung la tine, îți las spre cugetare cuvintele lui Nicolae Steinhardt:

„…înțeleg că nu se cuvine să facem nici un rău nimănui, că orice dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă, enervare, dispreț, jignire e de la diavol; că făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă pentru că singură ea dă liniștea și împăcarea cu sine; că buna purtare și colecționarea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de care putem oricând dispune (nu poate fi luat la nici o percheziție); că oricine putând oricând ajunge, de unul singur, într-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la două noaptea (ora teribilă  a lucidității), nimic nu e mai amarnic și mai aproape de iad – folosind un vocabular strict egoist – decât amintirea faptelor urâte, rele, meschine, decât golul talanților nefolosiți și darurilor irosite; că așadar se cuvine a face binele cât mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care nu mai rămâne decât a fi (modalități ale lui a fi: după moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduita – ori iremediabila – singurătate, în însingurata bătrânețe sau, în registre minore: plimbându-ne pe stradă, așteptând la stop, puși la refec în fața unui ghișeu); ca, adunând amitiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de plăcere trecătoare, căci și acela este chin) ne construim la drept vorbind noi inșine paradisul, care nu-i decât o sumă de fapte bune, de acțiuni nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a caror aducere aminte e o sobă veșnic dulce și caldă, un prilej de îndreptățită și calmă binefăcătoare mulțumire pentru a fi fost feriți de schime și josnicii; că siguranța și logică absolută nu avem, dar știm întotdeauna ce trebuie să facem, modest, știm!” (Jurnalul fericirii)

Citește și Partea I a scrisorii