O zi in desert

“Ce zodie esti? O sa-ti arat constelatia ta”

A iesit de pe soseaua ingusta, pe care nu incapeau doua masini venind din sensuri opuse, astfel incat la fiecare intalnire rara cu faruri orbitoare, venind parca din neant pe drumul in mijlocul pustiului, soferii jucau un joc putin dus la limita al nervilor tari si al celui care cedeaza primul suprematia drumului.

O data motorul oprit, doar praful jucand inca in aer ca un halo in jurul masinii, s-a lasat o liniste atat de profunda si m-a coplesit cerul, o perfecta cupola sferica, neintrerupt de nici o constructie umana, de nici o lumina artificiala. Doar noaptea neagra si stelele, miliarde si miliarde. Atunci mi-am dat seama ca nu mai privisem cerul de atata timp. Orasul ne-a dezvatat de a mai privi cerul, ne-a facut sa ne uitam la el ciuntit de cladiri, incadrat de geamuri termopane de birouri luminate vesnic de neoane, decolorat de faruri de masini si de stalpi de iluminat. Insa acolo, prinsa intre pamant si cer, coplesita de imensitatea acestui spatiu deschis, parca urca in mine o bucurie ancestrala, uitata, pe care o simt tot timpul in fata naturii.

Atunci mi-a prins bratul, aratandu-mi cu cealalta mana intinsa spre cer: “Vezi? Grupul acela de trei stele, care apoi se continua cu o secera? Acela e Leul. Iar acela este arcul vanatorului Orion, insotit de cainii lui, ii vezi? Raul acela alb care strabate cerul este Calea Lactee. Iar semnul tau, al Scoprionului, apare doar mai tarziu in noapte”

Da, recunosc, un barbat si o femeie in noapte, el vorbindu-i despre stele, e deja o imagine-cliseu de comedii siropoase, dar inainte de a va lasa imaginatia sa zboare, inventand scenarii romantice, trebuie sa va spun ca eram impreuna cu inca doi prieteni, langa un jeep prafuit, dupa un drum hurducat de aproape doua ore in noapte prin desertul marocan, prin care Abdul – soferul si totodata ghidul nostru berber – ne-a condus in afara oricarui drum, printre dune, pietris si arbori pitici, fara GPS, fara lumini sau indicatoare, lasandu-ne undeva la limita intre uimire in fata capacitatii lui incredibile de a se orienta in acest pustiu fara repere (cel putin pentru noi) si o oarecare frica care se insinua fara sa vrea in mintile noastre obisnuite cu siguranta ‘civilizatiei’, care nu lasa loc neprevazutului sau necunoscutului. Iar un drum noaptea prin desert, care parea sa nu se mai termine, pentru ca nici o lumina nu indica apropierea unui spatiu locuit, intalnirile sporadice cu alte masini si conversatii intr-o limba necunoscuta si rastita, tacerea aproape ostentativa a lui Abdul ne tineau intr-o asteptare incordata. Mai tarziu, cand am ajuns la hostel, ne-a spus ca se simtise foarte rau, si strangea din dinti ca sa poata conduce mai departe. Da, lucrurile nu sunt aproape niciodata ceea ce par la prima vedere.

Abdul stia totul despre stele, nu ne-a spus de unde invatase, ci doar ca daca traiesti in desert ajungi sa le cunosti si sa te orientezi dupa ele ca dupa arbustii pitici si uscati sau dunele. Recunostea constelatiile cu o precizie uimitoare si am primit o lectie de astronomie acolo, in marginea drumului din mijlocul pustietatii.

Era mic de statura si cu pielea negricioasa si mata, tipica berberilor, subtire, dar tot timpul plin de energie, cu o lumina jucausa in ochii negri si un zambet alb, frumos, alimentat de o necunoscuta sursa interioara de vesnica buna dispozitie, care te molipsea. Umbla tot timpul in picioarele goale, fara a tine seama de nisipul arzator sau de pietris. De doua zile de cand il cunosteam, nu il vazusem imbracat decat in haine traditonale, dar care la el aduceau cu o creatie de moda etno si ii veneau de minune. Si in ziua aceea cand ne-a condus in desert era imbracat in camasa traditionala marocana, lunga si larga, de un verde inchis, sub care se ghicea un tricou rosu, salvari largi, mov, stransi pe glezne, iar pe cap cu un turban de in indigo, infasurat in stil de beduin. Cand te saluta nu te intreba “Ce mai faci” ci “Esti fericit(a)?”. Prima data am ezitat inainte de a raspunde, cantarind in minte in acea pauza de o secunda daca fericirea nu e cuvant prea mare si “greu” de a fi aruncat asa in joc, superficial in mijlocul unei zile si conversatii oarecare. Si urmatorul gand a fost: cand a fost ultima data cand mi-am spus “sunt fericita”, cand am simtit asta ultima data asta? (Acum va intrebati si voi?) Insa atunci nu era timp de meditatii introspective, asa ca m-am lasat molipsita de surasul sincer, de luminita aceea jucausa din ochii lui si am spus si eu, cu acelasi suras larg, “Da”. Fericirea e molipsitoare. Sau poate ca e adevarat ca “We are as happy as we set our minds to be”. Dar astea sunt ganduri pe care le desir acum in scris, caci in momentul respectiv nu ma puteam opri pentru a le descalci si a le pune in cuvinte ordonate, caci as fi pierdut ce imi oferea momentul, nefiind in totalitate acolo. Asa ca atunci am facut doar o nota mentala sa ma intorc la ideea fericirii si sa o urmaresc.

Caci in acea zi am fost fericita. Da, nu pot gasi alt cuvant mai bun pentru a descrie starea de uimire si exaltare in fata a tot ce vedeam, care era atat de diferit de viata mea “reala”/obisnuita, cu statul pe un scaun in fata unui monitor timp de 8 ore sau mai mult, cu alergatura aceea de a rezolva zeci de mici probleme care-ti faramiteaza si inghit timpul, cu amorteala mintii si a corpului provocata de rutina, cu ganduri si senzatii vagi, dorinte nemarturisite si fantome ale inimii care te asalteaza noaptea in pat inainte de a inchide ochii. Ma simteam atat de departe de toate astea, ma simteam usoara, plina de energie, cu mintea limpede, absorbind noul si diferitul, si rezonand la ele. I felt ALIVE! Probabil de aceea calatoritul poate deveni ca un drog, devii dependent de aceste senzatii si le cauti din nou si din nou, mergand spre alte destinatii. Si din nou, atunci, dar si acum in timp ce scriu, ma incearca acel dor de duca, un dor de lucruri pe care nici macar nu le cunosc, dar ma cheama si ma fac sa-mi doresc sa plec, mai mult decat un concediu, mai mult decat o saptamana sau un weekend aici si dincolo. Oare cand ii voi da ascultare?

Insa sa revin. Si derulez filmul calatoriei cu trei zile in urma, cand eram inca in Marrakech, si plecam de dimineata intr-o masina inchiriata, putin speriati de traficul haotic si de posibilitatea de a intalni false road patrols, care te pot jefui, dupa cum de avertizasera ghidurile turistice citite inainte. Insa am zis Insh’Allah si am pornit. Si bineinteles ca ne-am facut griji degeaba (dupa cum spune una din cartile mele preferate: “Fear is he mind killer”. Dune, de Frank Herbert). In acea zi am avut parte de una dintre cele mai spectaculoase traversari de munti, prin trecatoarea Tiz’n’Tichka, la 2300m, e drept, in masina, pe o sosea  in perfecta stare (bineinteles ca nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la vesnica noastra problema cu drumurile din Romania) cu serpentine ametitoare si urcusuri pe care masinuta noastra se tara gafaind. Erau muntii Atlas, rosiatici, cu straturi de roca incretite acum milioane de ani, vai abrupte si salbatice, vegetatie pitica si saracacioasa, un peisaj dezolant, in care apareau sate cu doar cateva case, construite din acelasi pamant rosu, ca si cum ar fi crescut din munte.

La fel parea rasarit din pietre si pamant si Ait Ben Haddou, poate una din cele mai renumite atractii turistice din Maroc:  un kasbah care a fost mult timp un punct important pe ruta caravanelor ce transportau aur, sare si sclavi intre Sahara si Marrakech, dar ce l-a facut cu adevarat celebru a fost aparitia in filme ca Lawrence al Arabiei, Isus din Nazaret sau Gladiatorul. Totul e turistic acolo, in cetate nu mai locuiesc localnici, ci sunt doar standuri cu esarfe, picturi si alte suveniruri. Dar sunt unele locuri (cum e si Parisul, cel putin  pentru mine), care au atata personalitate, incat nici un stand de suveniruri sau vanzator agasant nu le poate strica farmecul.

Noaptea ne-am oprit  in Skoura, la un riad singuratic, inconjurat de un desert  pietros si dezolant pe de-o parte, si de cealalta de o crescatorie nesfarsita de palmieri in care rasareau din loc in loc alte ksars, iar in departare profilandu-se crestele inzapezite ale muntilor Atlas. La Chez Tali am stat la povesti cu gazda noastra Soufiane, care ne-a asteptat cu prajituri marocane si ceai de menta, foarte prietenos si vorbaret. Iar apoi, asteptand ora cinei, am stat vrajita pe terasa de pamant in nuante de ocru si am urmarit in linistea aceea a desertului un apus crepuscular, rasaritul stelelor si aparitia fantomatica si amenintatoare a unei lune imense.

A doua zi am traversat valea Draa, ce parea un fel de Vale a mortii, cu munti pamantii, stratificati, lunatici, cu solul uscat si fara vegetatie, cu exceptia palmierilor ce cresteau luxuriant de-a lungul vreunui rau sau oaze. si am ajuns in Zagora, oras in care am stat cat sa dormim acolo la un hostel si din care mi-a ramas intiparit in minte doar urletul infricosator ca al unui t-rex – nu glumesc – al unui paun din gradina hostelului care plangea dupa perechea lui.

Si reinnod firul povestii din desert, cu dimineata in care plecasem devreme spre dunele de la Erg Chigaga. Din pacate nu aveam decat o zi la dispozitie pentru safari-ul in desert. Am negociat aceasta excursie, ca tot ce vrei sa cumperi in Maroc, de la mancare, la esarfe, cercei, marochinarie sau cazare, nimic nu are un pret fix. Bineinteles, la inceput pare greu si m-am simtit stingherita, dar apoi am intrat in joc, caci altfel as fi platit dublu si m-as fi simtit inselata.  Oricum, cu negociat cu tot, in majoritatea cazurilor plateam probabil mai mult decat pretul real, dupa lungi conversatii (uneori in fata unui pahar de ceai de menta, adus ad-hoc) in care se strecoara povesti de familie, lectii de istorie si povestiri despre obiceiuri marocane. Iar la sfarsit, dupa ce tranzactia se incheia, sincer, nici nu imi mai pasa care era pretul real sau daca as fi putut scoate cu 10 dirham mai putin. Si asta nu pentru ca sunt risipitoare (imi place sa cred) dar simteam ca am primit mult in schimbul banilor. Si sta cred ca e adevarata regula a pretului ‘corect’. De multe ori ma intrebam daca sociabilitatea si placerea lor de a povesti era dictata doar de ratiuni de comerciant, dar chiar si asa, era singurul mod de a vorbi cu localnicii si am aflat multe povesti interesante despre vietile lor si am ras cu ei si de multe ori mi-a parut rau de ei, de saracia lor si de lipsa de sanse.

In acea zi ma catarasem gafaind sub un soare nemilos pe dunele de la Erg Chigaga; ramanand acolo sus aproape o ora, privind desertul care se unduia pana in zare, fara cuvinte. Poate pentru ca era prima data cand eram in desert, nu  ma saturam de privelistea himerica a dunelor ca niste valuri impietrite, creand iluzii optice. Abdul, care venea aici aproape zilnic cu alte grupuri de turisti, spunea ca nu se satura niciodata sa priveasca desertul si acolo se simtea in pace, se simtea acasa, si intr-adevar, parea ca se integreaza atat de bine in peisajul acela. La 40 de grade, eu eram rosie, transpirata si arsa de soare, el senin, fara o urma de transpiratie,  cu ochii zambind negri sub turbanul care-i acoperea si jumatete din fata. Si stand acolo, am inteles de ce asta nu se transforma intr-o rutina.

In urma cu cateva saptamani plouase, ceea ce era atat de rar acolo, asa ca pe bucatile de pamant uscat de langa dunele de la Erg Chigaga rasarise iarba. Triburile nomade care traiau in desert venisera acolo cu turmele de camile si dromaderi la pascut. Am trecut printre ele, starnind mame dromader care-si protejau puii proaspat nascuti, cu picioare nesigure si boturi umede, iar mai departe am intalnit si turme de magari salbatici, pitici si speriosi. Ne-am continuat drumul in masina pana cand soarele a inceput sa coboare, si atunci ne-am oprit, am coborat din masina si ne-am asezat pe pamant, fara sa vorbim, privind cu respiratia taiata apusul de soare in desert, cum discul incandescent cobora incet dupa linia orizonotului, imbracand pietre, tufisuri strambe, arbori pitici si despuiati si nisipul omniprezent in lumina aurie, apoi rosiatica iar la sfarsit albastrie, inainte ca totul sa se cufunde in intuneric. Si era atat de liniste…

“Iar semnul tau, al Scoprionului, apare doar mai tarziu in noapte, mi-a mai spus.  Dar trebuie sa plecam acum”. M-am urcat in jeep, cu mintea la stele, si m-a doborat oboseala acelei zile

A fost doar o zi. O zi din viata mea, care sigur nu o voi uita sau nu o voi confuda cu altele.