Cred ca sunt putine lucruri in care gasesc mai multa inspiratie ca intr-o calatorie lunga cu trenul. Timpul pare ca isi incetineste curgerea si intru in alt ritm, in care imaginatia gaseste teren fertil. Rareori in viata de zi cu zi avem timp sa stam pur si simplu, sa avem timp pentru noi si cu noi insine, sa ne permitem luxul de a ne plictisi, sa ii dam mintii o pauza de la lucru si de la lista nesfarsita de lucuri pe care trebuie sa le rezolvam si sa schimbam acele repere in jurul careia se tes zilele noastre grabite: supermarchet, dentist, mecanic, mall, cizmar, birt, calculator, televizor.
Insa pe tren suntem constransi sa stam si sa gasim ceva diferit de facut: sa ne cufundam pagina dupa pagina tot mai adanc intr-o carte, sa observam personajele si conversatiile demne de scurt-metraje sau de comedii negre (e drept ca uneori as vrea sa pot pune sonorul pe mut), sa ascultam la casti fara intrerupere si fara alte activitati un album pe care nu l-am mai auzit de mult, sa scriem sau pur si simplu sa privim pe geam imaginile care se succed cu repeziciune in goana trenului fara sa stim daca a trecut un minut sau o ora (asta e preferata mea). Mi se pare atat de relaxant, ca un fel de meditatie vizuala, si totodata un exercitiu de privire si imaginatie, caci imaginile de afara declanseaza alte imagini in interior.
De curand am descoperit (cum probabil am descoperi, daca am avea un computer care sa cuprinda toata informatia trecuta si prezenta din lume, ca orice gand al nostru, orice am scrie sau am crea, mai e gandit, scris sau creat si de altcineva pe planeta) ca si altcineva crede (doar ca ea e celebra si eu nu 🙂 ca a te uita pe fereastra trenului este o activitate benefica, asta in contextul mai larg al activitatilor care stimuleaza creativitatea: “Este un paradox faptul ca atunci cand ne golim vietile de distractii, de fapt reumplem fantana interioara a creativitatii. Fara distractii, suntem din nou impinsi inspre lumea senzoriala. Fara un ziar in spatele caruia sa ne ascundem, o calatorie cu trenul se aseamana cu vizionarea unei galerii de arta. Fara sa ne cufundam intr-o carte sau intr-un program la televizor care sa ne amorteasca, o seara devine un teritoriu vast in care ne vine cheful sa rearanjam mobilele, dar si ideile fixe.“ Julia Cameron – The Artist’s Way). (nota: traducerea imi apartine).
Asa ca o calatorie de la Bucuresti la Timisoara, in plin cod galben de ninsoare, sub amenintarea anularii sau blocarii trenului cine stie pe unde, mi-a oferit vreo 10 ore in care am ascultat cateva povestiri ale vietii, monoloage la telefon, personaje care se asemanau cu intelectualii snobi a lui Woody Allen, am citit vreo trei sute de pagini din cartea lui Cartarescu “Orbitor. Aripa dreapta” si, dupa cum spuneam, m-am dedat la una din activitatile mele preferate, uitatul pe fereastra trenului. Care m-a inspirat sa scriu asta:
Stau cu cartea pe genunchi, dar nu citesc. Cand inchid cartea, deschid viata, spune Pablo Neruda. Asa inchid si eu cartea si ma uit pe geamul trenului la campiile nesfarsite, cu zapada viscolita, pe care se intind, ca pe o panza alba, ideograme scrise maiestrit din marea carte a vietii: burieni tepoase a caror brate contorsionate impung dureros pielea zapezii, fabrici dezafectate cu geamuri oarbe, schelete metalice de furnale, benzi transportoare si vagonete rasturnate, tronand incremenite in pustietate ca niste fosile dezgropate ale unei specii uitate de animale preistorice, bare ruginii de poduri incrucisandu-se rapid, garduri de sarma ghimpata ca oasele de peste, palcuri de copaci cu trunchiuri paralele si crengi incucisate, creand iluzii optice, orase indepartate cu un nor de fum apocaliptic deasupra, santuri de irigare serpuind intr-un desen neinteles, poate ca liniile Nazca inainte de fi privite de sus, un iepure alergand bezmetic cu urechile date pe spate lasandu-si urmele haotice pe zapada imaculata, parand pe punctul de a-si scoate din buzunar ceasul cu lant si sa spuna ca a intarziat in Tara Minunilor, dealuri molcome si albe ca niste valuri inghetate inainte de a se pravali in spuma, un uliu in zbor lent, napustindu-se din cand in cand in jos la vederea prazii, capite cu caciula tuguiata de zapada, ca vrednici locuitori ai tarii din care a fost alungat Oblio, ciori caraitoare pe garduri cu uluci lipsa, tufisuri ca niste pete de cerneala, gropi de gunoi animate de pungi zburatacite, pasari planand si caini amusinand, gari cu nume imposibile, ca o impreunare aleatoare de litere, apoi alb alb alb, ceata si cerul si campia.
Si peste toate astea, omniprezent – ca o matrita prin care privesc lumea – geamul cu chipul meu reflectat, caruia incerc sa-i evit privirea, caci simt aceeasi pierdere de sine ca atunci cand te uiti intens la tine in oglinda fara a putea vedea intregul, sau cand repeti de multe ori un cuvant sau propriul nume pana isi pierde sensul. Si atunci, ca intotdeauna, imi doresc sa scot aparatul foto si sa surprind lumea asta de ideograme abstracte pentru a-i da un sens. Iar cand se lasa noaptea si lumea de afara dispare si ramane doar chipul “ei” in geam, inchid viata si redeschid cartea de pe genunchi, unde citesc: “Atinge cu degetul centrul acestei pagini si vei vedea cum pornesc din acel punct unde circulare, cum pagina se limpezeste si iti vezi in ea geamana din manuscris, bruneta si cu cearcane ca si tine, obosita si ea de parcurgerea in sens invers a vietii si a cartii voastre comune.” (Cartarescu – Orbitor. Aripa dreapta). Si atunci, buimacita de aceasta coincidenta, ca de atatea altele intense si inexplicabile, inchid din nou cartea si scriu: “Stau cu cartea pe genunchi, dar nu citesc…”
Sfarsit
PS: Fotografiile care insotesc articolul nu sunt facute din tren, ci din zona Magura – Pestera, insa am cautat si am intalnit si acolo aceeasi “scriere” abstracta pe care am incercat sa o transpun in fotografii.