Anotimpurile fotografiei

Fiind tot mai intersată de subiectul vocației am dat peste o carte – Parker J. Palmer, Let your life speak – în care, printre multe idei care mi-au dat de gândit, am găsit o metaforă foarte frumoasă despre ciclicitatea vieții noastre, asemănată cu anotimpurile. Cred că cu toții am simțit cum trecem prin ierni, veri, primăveri și toamne în viețile noastre. Și m-am gândit că și cu fotografia este la fel. Sau cu scrisul, sau cu orice demers creativ. Nu se succed perioadele neapărat în ordinea clasică a anotimpurilor, dar e clar că sunt perioade de creștere, de regres, de stagnare, de îngheț, de înflorire, de zgribuleală, de coacere, de culegere a roadelor.

Uitându-mă înapoi, cred că acum câțiva ani am trecut printr-o primăvară a fotografiei. Cu toții ne închipuim primăvara ca un anotimp exuberant, plin de lumină și flori, în care totul în jur pare că se bucură de soare și de viață, dar nu e doar așa. Până să înflorească toți acei muguri pe care-i vedem în copaci, mai dă o zăpadă a mieilor care pune în pericol florile și toată lumea spune că gata cu recolta pe anul acesta. Până să strălucească soarele de primăvară la care îți vine să zâmbești non-stop sunt zile de umezeală, răceală și mocirlă, zile incerte în care nu e nici iarnă nici primăvară. Așa a fost și la mine în anii aceia. Era clar o perioadă de înflorire, de creștere, timidă sau în pași mari, dar era însoțită de multe înghețuri temporare. Și asta nu se vede în exterior. E drept că nu știu cum sunt alți fotografi, dar cel puțin în ceea ce mă privește, cred că nu este posibil doar să înflorești. Deși noi am vrea… să fie numa bine.

În ultimele luni m-am tot plâns de lipsa timpului pentru fotografiat, de sentimentul fotografiei „la normă”, adică doar cu un scop precis. Îmi lipsea foarte mult să fotografiez pur și simplu, să colind cu aparatul în mână și să-mi atragă atenția ceva care să îmi declanșeze acea concentrare și inspirație, acea absorbire totală în fotografie. Acelea sunt momentele cele mai creative, cele mai libere. Și nu am prea mai avut parte de ele. Dar nu era doar asta. Mă sâcâia un sentiment de nemulțumire referitor la fotografiile mele, la stilul meu (dacă-l am), la proiectele mele (nu am nici un proiect „serios”! whatever that means). Probabil că treceam printr-o iarnă a fotografiei. Ceea ce e bine și necesar, cred. 

Fiecare anotimp are rolul său. Iarna te face să vezi cu claritate, te face să mergi în adânc, te face să stai și să germinezi în liniște sub zăpadă. Nu e tot timpul prea plăcut, pentru că e cam frig. Și apoi, iarna ți se pare că nu va mai veni primăvara niciodată, ce să mai zici de vară și cules roade. Am mai trecut prin „înghețuri” ale creativității și fotografiei, când mi se părea că nu mai am inspirație, că nu mai pot fotografia sau scrie și mă întristau sau panicau pentru că este ceva important pentru mine. Dar se pare că tot uit cum este acest proces. Uit că după un timp mai lung sau mai scurt urmează un dezgheț. Anotimpurile vieții creative (sau ale vieții în general) îți oferă complexitatea și adâncimea care nu pot lipsi din expresia artistică. Poate că în epoca aceasta obsedată de exuberanță, pozitivitate și veselie cu orice preț, tinerețe fără bătrânețe, este bine să ne amintim și de necesitatea iernilor și a retragerii înspre interior spre o conexiune mai adâncă cu sufletele noastre.

Când o fotografie te emoționează, te scutură, îți dăruiește ceva (nematerial), te face să te gândești  (și nu se întâmplă prea des), cu siguranță fotograful a pus o parte din sufletul său acolo. În exterior nu se vede tot procesul care a stat în spatele fotografiei.

Și acum, după atâtea discuții serioase de viață, o să vin cu niște fotografii neserioase, ușoare, făcute într-o după-amiază. Eram cu prietenii cu cortul la munte, pregăteam focul și nelipsitele grătare, când tot mergând la pârâiașul din apropiere să spăl legume, mi-a atras atenția ceva. Lumina care…curgea, care clipocea. Era vie, ca apa. Razele soarelui se strecurau printre copaci și apa care sărea peste pietre le prindea ca în mii de oglinzi mișcătoare. Am uitat de soț și de prieteni, am uitat că mi-era foame, am luat aparatul foto și m-am tot plimbat în susul și în josul pârâului, fotografiind. Nici măcar nu mi-am dat seama că îmi înghețaseră picioarele tot stând în apa rece de munte.

Era acea stare de care uitasem parcă, de a fotografia pur și simplu, de a fi total cufundat în fotografie. Unii numesc această stare flux sau flow, caracteristică în general pentru activitățile artistice, dar și sporturi sau alte situații când ești total absorbit de activitatea pe care o faci.  Timpul pare că se suspendă, nu mai vezi nimic în exterior, curgi. Așa ca o paranteză, apropo de faptul că vorbeam de vocație la început, această stare de flux este unul din semnele care indică spre vocație. Și apoi, a fost un moment de „dezgheț” al fotografiei pe care l-am primit cu uimire și l-am îmbrățișat cu bucurie ca după o lungă absență. Despre asta e fotografia până la urmă, atenția aceasta la detalii, care este ca o contemplație, care poate scoate aproape orice lucru din banalitate.

Mi-am dat seama (din nou!) că nu trebuie să fac fotografii serioase tot timpul, ci doar să fac fotografiile care-mi plac. Trebuie să fiu atentă la aceste mici semnale când ceva îmi atrage atenția, chiar dacă pare neserios. Doar așa pot transmite ceva, doar așa sufletul își poate găsi o portiță de exprimare. Doar așa creativitatea își găsește teren liber de manifestare. 

Și încă ceva intersant, de data aceasta, chiar în timp ce fotografiam, vedeam deja fotografiile ca pe o serie. O serie de mici dimensiuni. Și mi-am dat seama că citisem despre asta acum ceva timp în cartea lui Brooks Jensen – Creativitatea în fotografie. Nu știu dacă această idee a germinat în mintea mea după ce am citit cartea sau a fost un proces firesc al expresiei creative care m-a adus la mini-serii. În orice caz, tot ceea ce citim, ce vedem, ce întâlnim își lasă amprenta asupra noastră, unele se cern spre a rămâne, altele nu își găsesc locul în noi, deși tot le ținem minte. Am luat cartea lui Brooks Jensen din bibliotecă și iată ce spune:

„Găsesc că explorarea rapidă și fără prea multă agitație a unei idei îți dă un sentiment de eliberare. Mă încarcă de sevă creatoare și uneori mă conduce spre idei  mai importante și substanțiale. Găsesc util să îmi ascult cu atenție propriul proces de gândire și să țin seama de ce se întâmplă când lucreaz atât de liber. Micile idei de calitate au obiceiul de a vorbi în șoaptă.”

La final și mini-seria cu tema…curgere luminoasă (de dorit, nu?)

Și mai în detaliu: