Îmi aduc aminte de februarie 2012 destul de clar. Eram proaspăt întoarsă în România, de nici două luni și mă aruncasem cu frenezie, dar și teamă, în ceea ce urma să fie noua mea profesie: fotografă! Suna aproape inimaginabil atunci că eu aș putea face ceva așa de…cool! Bineînțeles, nici o meserie nu e doar cool, dar asta aveam să aflu pe parcurs. De atunci am trecut prin multe suișuri și coborâșuri, pe care le-am mai împărtășit aici pe blog. Probabil că am experimentat de toate: sindromul impostorului, nesiguranța zilei de mâine a freelancer-ului, epuizarea fizică din cauza muncii haotice și cu prea mare încărcătură emoțională, insomniile cauzate de stres, demoralizarea dată de lipsa clienților sau banilor, dar și entuziasmul neabătut care mă trezea în fiecare zi devreme și mă făcea să aștept cu nerăbdare să muncesc, împlinirea necunoscută până atunci dată de faptul că îmi foloseam în sfârșit un talent latent de ani de zile, că lucram cu toată ființa mea, că aveam o muncă care simțeam că se potrivește cu mine.

Uite ce fotograf grozav sunt eu!

Iar în prezent…relația noastră s-a răcit. M-ai dezamăgit. Așa i-aș spune fotografiei. Sau poate eu am dezamăgit-o în ultima vreme. M-am îndoit de posibilitățile fotografiei (și ale mele, cu siguranță) de a reda ceva important, de a mai mișca pe cineva, parcă sensul ei a fost deturnat. În jur văd foarte multe fotografii false (nu neapărat doar cele comerciale sau supra prelucrate). Tânjesc după simplitate și onestitate în fotografii. Mi se pare că în prezent fotografia a devenit centrată pe… „eu”. Și nu mă refer la selfie-uri și foamea de atenție de pe facebook/instagram sau necesitatea (??) de a fi veșnic prezent în social media pentru promovare. E adevărat că tot timpul fotografia a spus ceva și despre fotograf, dar de cele mai multe ori când am privit fotografii realizate recent, chiar și de fotografi buni, aveam senzația că ele spun „Priviți-mă! Admirați-mă! Uitați-vă ce fotograf grozav sunt eu!”. Ceea ce poate fi adevărat…dar e profund greșit.

Dacă acceptăm că fotografia este o artă și fotograful un artist și curățăm noțiunile astea de toate fițele artistice, cred că menirea fotografului (ca a oricărui artist) nu este să arate prin arta sa spre sine. Și pentru a răspunde în sens pozitiv care este menirea fotografului, aș vrea să dau un citat dintr-o carte de eseuri depsre fotografie a lui Brooks Jensen, redactor la LensWork (celebră revistă de fotografie din State): „Fotografia nu spune: Admirați acest artefact”; nu spune: „Ascultați această poveste”; nici nu spune: „Priviți-mă făcând acest lucru”. În schimb, marea invitație a fotografiei – cu o putere de convingere inegalabilă – spune: „Priviți acest lucru”. Aceasta este, cred, cheia înțelegerii pentru noi, fotografii. Aparatele foto sunt dispozitive care ne permit să arătăm înspre lucruri și să aducem în atenție ceva ce altminteri ar rămâne neobservat sau invizibil. Prefer să mă gândesc la fotografi nu atât ca la niște documentariști, cât ca la niște clar-văzători – cu dubla semnificație cuprinsă în acest termen.” (p. 102)

Ce vrea să spună autorul?

Eu nu arăt cu degetul pe nimeni. Vorbesc de mine în primul rând, cred că așa e cel mai onest. Să mă uit în propria ogradă mai întâi. Într-un fel e ciudat că mă deranjează această concetrare pe „eu” (sau poate pe ego, mai bine zis) a fotografiei în prezent, când o mare parte din textele și fotografiile mele sunt…despre mine, până la urmă. Dar poate că aceasta este o întrebare la care tot încerc să răspund de ceva timp. Și probabil că toți care ne-am ocupat de fotografie (sau scris) de destul de mulți ani ne ciocnim de întrebările acestea. De ce fotografiem? Ce vrem să exprimăm? În ce măsură reușim? Cred că o fotografie, un text, o lucrare de orice fel poate fi personală și în același timp să nu fie plină de sine.

Dacă facem o fotografie cu gândul că va fi admirată, va avea în ea ceva fals, care, în mod subtil, se simte, pentru că sufletul altcuiva nu poate fi atins atunci când facem ceva egocentrist și nici noi nu putem da totul în acea lucrare. În sens mai larg, se simte diferența dintre o fotografie care oferă și una care cere. E la fel în scris. Acum a devenit o modă vulnerabilitatea, ca împărtășire a adevărului despre sine…pentru că vinde sau pur și simplu atrage atenția. Dar dacă suntem atenți, se simte acea notă subtilă în textele în care autorul e vulnerabil, dar are și un alt scop, uneori chiar un scop nobil (de a ajuta, de a vindeca, etc.).

Aș vrea să spun și eu prin lucrările mele „Priviți acest lucru!” (chiar dacă acest lucru este o părticică din imensa și complexa lume din interiorul nostru). Eu nu pot impune mesajul pe care-l citesc alții în fotografiile mele, dar cred că e important să îmi definesc eu ce aș vrea să spun și cum. 

Dar pentru a răspunde la aceste întrebări și a-mi defini, așa, spus mai pretențios, crezul artistic, trebuie mulți ani și multă trudă, până la urmă. Nimic nu înlocuiește în desăvârșirea unei arte munca constantă și timpul, ceea ce este contra curentului în zilele de astăzi ale vitezei.

Truman Capote spunea că după ce a scris multe cărți de succes și-a dat seama că nu a dat totul, că nu a detonat încă toate posibilitățile scrierii sale și a încercat…altceva. A căutat, s-a zbătut, a trebuit într-un fel să învețe să scrie de la zero și nu știa dacă experimentul lui va reuși. (Rezultatul a fost o culegere de povestiri adunate sub titlul „Muzică pentru cameleoni”, care, sincer, nu pot zice că m-a atins, dar o mai studiez, tocmai datorită efortului pus în ea de autor). Asta parcă pentru a confirma ce spusese în introducerea cărții, apropo de talentul său înnăscut pentru scris: „Când Dumnezeu îți face un dar, îți pune în mână și un bici; și biciul e destinat exclusiv auto-flagelării”.

Capcana laurilor

Pot confirma teoria cu biciul și rezonez cu sentimentul că nici eu nu am dat tot ce puteam mai bun în fotografie. Iar pe drum era cât pe-aci să cad într-o capcană. Dacă fotografiezi de mult timp, ai talent, ți-ai desăvârșit tehnica, stilul, ești apreciat, ești admirat de sute de oameni (sau chiar și doar de cercul extins de prieteni), faci expoziții, publici, există pericolul de a ajunge să crezi că orice pârț fotografic/artistic (scuzați expresia) faci, este ceva memorabil. Prea des cădem în plasa acestei „glorii” (nu că aș fi avut eu nu știu ce glorie înainte) care ne face să credem că suntem mai buni decât suntem și atunci ne plafonăm. Oare nu de aici este și expresia „să nu te culci pe lauri”?

Am văzut de curând documentarul despre Vivian Maier, o fotografă grozavă, care a fost complet necunoscută în timpul vieții sale. Fotografiile și negativele i-au fost descoperite după moartea sa. Poate că este un caz extrem, dar așa ceva pare de neimaginat în zilele noastre, când, cu ajutorul internetului, tot ce facem poate fi împărtășit instant cu zeci și sute de oameni.

Fotografii la marinat

Citesc din când în când și blogul lui Eric Kim, fotograf de stradă care are o serie de lecții învățate de la mari fotografi sau din propria experiență. Cum nu am posibilitatea de a-mi cumpăra atâtea albume de fotografie, articolele lui sunt o ocazie bună de a studia și de a avea o introducere în opera diverșilor fotografi renumiți. Una din lecțiile sale care mi-a rămas la suflet în ultima vreme este să-ți lași fotografiile la „marinat”. Mai nou el lucrează pe film și lasă filmele șase luni sau chiar mai mult până să le developeze și să se uite la ele.

E un timp în care te detașezi emoțional de fotografii, le vezi cu un ochi mai obiectiv, poate. Iar așa reușești să renunți la fotografiile false, fotografiile sclipicioase-sezaționale, fotografiile împopoțonate, fotografiile care sunt importante doar pentru tine, fotografiile parcă trase de păr din prelucrare pentru a deveni mai bune, fotografiile voit artistice și ambigue, fotografii bune tehnic, compozițional, chiar senzaționale, dar care nu spun nimic, fotografii în care se vede că fotograful a fost indulgent cu sine, fotografii care nu ar fi trecut testul timpului, dar au obținut gloria trecătoare a momentului. Nu mai vreau să le văd, la mine în primul rând.

O pauză

Am încercat și eu să fac o pauză, să nu mai postez imediat fotografiile pe facebook, instagram, blog și să le las mai multe luni la „marinat”. Am reușit…doar parțial. Adică nu am mai postat nimic personal, nimic din ce am lucrat la proiectul-carte, dar din când în când am mai postat ce mai făceam pe parcurs, momente furate cu telefonul, mai ales (care, sincer, mi se pare că mă face leneșă în ceea ce privește abordarea fotografiei, dar despre asta mai multe altă dată, poate). La început am intrat într-un fel de sevraj. Apoi mi-a devenit evident cât timp pierdeam cu această febră social media și cât de mult îmi îmbâcsea mintea. De multe ori folosirea internetului și rețelelor de socializare e ca un drog, a cărui plăcere o anticipez și o caut. Dar cum în jurul meu asta e văzută ca normalitate, e foarte greu să mă disciplinez să renunț la asta, să îmi impun o „dezintoxicare”. Într-un articol, secolul XXI a fost numit, făcând aluzie la carte lui Marquez, „un veac de singurătate”, iar internetul mijlocul care ne mai dă iluzia comuniunii și împărtășirii, nevoi fundamentale ale oamenilor. Și Patapievici spunea că atunci când ne conectăm la net parcă alunecăm prin gaura vizuinii iepurelui ca Alice în Țara Minunilor, o țară unde se întâmplă atâtea lucruri fantastice, unde poți afla și trăi atâtea, pe lângă care viața noastră reală pare searbădă – o fascinație căreia cu greu poți să-i reziști.

Așa că am încercat să las la marinat fotografiile realizate anul acesta și să văd dacă trec testul timpului (le-am folosit apoi pentru a ilustra articolul). Unele da (sau poate da, pentru acest timp), majoritatea nu. Și totuși, am senzația că încă sunt „schițe”.

La bucătărie

Poate că după șapte ani în care m-am ocupat de fotografie ar fi trebuit să produc mai mult decât niște schițe, ar fi trebuit să știu mai bine, să am niște rezultate mai vrednice, să fiu mai sigură de mine, de fotografiile mele. Dar apoi mi-am dat seama că sunt aproape 20 de ani de când am început să fotografiez (eram în facultate). Douăzeci de ani. E așa de mult!!! Poate că nu am fost destul de disciplinată, nu am lucrat destul sau pur și simplu nu sunt atât de talentată. Sau poate că și fotografia și scrisul meu sunt ca rățușca cea urâtă, care are nevoie nu doar de câteva luni pentru a deveni lebădă, ci de mulți ani pentru a se desăvârși.

Sunt în bucătărie. Și nu sunt lebădă…nici rață 🙂 Sunt în bucătăria fotografiei. De mulți ani. Aș vrea să spun că am gătit ceva senzațional în acești ani, că am intrat sub lumina candelabrelor în sufrageria fotografiei, sau măcar pe holul care merge spre ea, dar nu. Sunt tot cu șorțul pe mine, pregătesc ingredientele, mă pregătesc pe mine, exersez, greșesc, învăț, mă ard, abandonez feluri care nu mi se potrivesc, la unele visez, dar nu am încă ingredientele potrivite. Apoi le pun pe toate în cuptorul timpului. Dar măcar sper ca în curând să fie gata aperitivul. Primul meu proiect pe care să-l văd finalizat, prima mea carte. Pare așa aproape, și încă departe totuși. Simt că dacă aș reuși să-l termin, aș putea în sfârșit să merg mai departe spre alt proiect. 

Am terminat toate fotografiile pentru carte și textele sunt în cea mai mare parte gata, am și un cuvânt înainte generos din partea unui coleg fotograf și unul scriitor. Însă simt că mai sunt câteva puncte sensibile în text care mai trebuie șlefuite. Ah, am și un titlu pentru carte: „M-am întors acasă”. „Acasă” a fost cuvântul cheie pentru mine în acești șapte ani – cei șapte ani de acasă, nu?

Muncă sau vocație?

Trebuie să spun că acest articol a fost început ca schiță în…ianuarie și apoi abandonat. Atunci s-au împlinit de fapt șapte ani de când am început blogul. Acum e iulie. Aș putea spune că am fost ocupată, că am avut alte lucruri de făcut, dar adevărul este că această aniversare de șapte ani m-a prins în plin blocaj fotografic și scriitoricesc, probabil cel mai îndelungat din acești ani.

Fiind nemulțumită de fotografiile mele, nici nu am mai făcut fotografii. Nici nu am mai scris. Adică am continuat să lucrez ca fotografă, ca ghid, să am clienți, dar nu am mai făcut nici o lucrare personală. Și fără să-mi dau seama, am devenit ca o apă stătută. Apa stătută a confortului. Nu mă înțelegeți greșit, am avut niște luni foarte bune, am lucrat bine, m-am bucurat că am avut clienți, am fost mulțumită de viața mea, dar…ceva lipsea. Am pierdut scânteia, entuziasmul, care mă trezea în fiecare dimineață la muncă, am pierdut cufundarea aceea completă în scris și în fotografie când lucram la un proiect personal. Mi-am dat seama încă o dată, dacă nu mi-era clar până acum, că fotografia nu este doar un job pentru mine. Chiar dacă este un job pe care-mi place să-l fac. Ce complicat!

Iar asta se leagă de punctul sensibil din cartea neterminată, capitolul despre vocație. Pe parcursul acestui blocaj care durează de mai mult de jumătate de an, am înțeles că nu ajunge să fac ceva ce-mi place. Asta încă nu e vocația. Nu e totul. Trebuie să-mi pun în lucru talentul acela sau ce o fi pentru un scop mai înalt decât mine, care să fie mai mult decât faptul că lucrez bine, mai mult decât banii, decât supraviețuirea sau chiar prosperitatea.

Am înțeles că trebuie să continui să lucrez la proiectele mele, să fotografiez, să scriu, chiar dacă nu pare să mă ducă niciunde, chiar dacă pare că m-am blocat.

Beneficiile unui blocaj creativ

Blocajul creativ de anul acesta a fost ca un deșert pe care a trebuit să-l străbat fără să știu cât se întinde și ce va fi de partea cealaltă. Însă a început mai de mult.

Sunt mai bine de doi ani de când am mers pentru prima dată, cu pași și glas nesigur, să mă întâlnesc cu un editor pentru a-i prezenta viitoarea mea carte. Din diverse motive, nu s-a concretizat nimic în acel moment. De atunci mai am la activ câteva încercări nereușite de contact al editurilor sau tăceri cu iz de refuz în ceea ce privește manuscrisul meu. Unii poate ați trecut prin așa ceva sau dacă nu, cred că vă imaginați cum m-am simțit.

Dar mi-am dat seama că tot acest timp, care părea că a fost un timp irosit, de fapt mi-a fost de mare folos. I-am putut vedea un rost. Dar rostul îl vedem aproape întotdeauna doar uitându-ne înapoi. Din păcate.

Dincolo de iluzii

O dată, am pierdut orice iluzie aș fi avut cu privire la carte (cum poate a avut oricine a lansat o carte sau un proiect în lume), că o să facă bine cuiva, că o să schimbe ceva, că o să fie un bestseller, deși nimeni nu se aștepta, nici măcar eu (doar în visele mele), toate poveștile și filmele pe care mi le-am țesut în mintea mea s-au destrămat, inclusiv cele stresante „am 41 de ani și nu am făcut nimic până acum și nici măcar nu reușesc să termin o dată cartea asta!!!”

Și ce a rămas dincolo de aceste iluzii? Cred că o carte mai bună 🙂 În tot acest timp am șfefuit – vorba aceea, ca un chinez bătrân – fraze, cuvinte, idei, am renunțat la unele texte și la „texte”, am renunțat la fotografiile mai slabe și am refăcut unele din ele, am simplificat destul de mult, am cerut părerea altora și nu m-am șifonat la sugestiile și criticile lor, ci am ascultat, am luat ce e bun și am rescris, am rescris, am rescris. În prezent cartea a prins o altă formă decât la început, mai coerentă, aș zice. Mi-am clarificat eu ideile în primul rând și ce aș vrea să transmit. Și, paradoxal, în ciuda refuzurilor de publicare, am început să am încredere în cartea aceasta.

„If you want to work on your art, work on your life” (unknown quote)

Dacă aș fi primit un răspuns pozitiv prima dată de la editor, aș fi publicat cartea așa cum era acum doi ani și probabil ar fi fost o carte destul de bună. Dar m-ar fi lipsit de acest timp de șfefuire, de răbdare, de creștere – a cărții și a mea. Atunci n-aș fi fost pregătită de atenția care probabil vine cu publicarea unei cărți. În tot acest timp, care părea un timp pierdut, cred că a avut loc un proces mai lung de curățare a fotografiilor și textelor de acel „eu” despre care vorbeam la început. M-am mai detașat de carte (probabil efectul statului la „marinat”) și am pierdut din teama legată de a sta drept în fața posibilului public cu această carte personală.

Întrebarea e: ce e dincolo de mândria legată de fotografie, dincolo de ego, dincolo de aprecieri? Probabil niște fotografii mai oneste, care spun ceva. David Hurn (cred) spunea că pentru a fi un fotograf bun trebuie să fii un om bun. Deci până la urmă este o lucrare asupra propriei persoane.

4 thoughts on “Șapte ani în bucătăria fotografiei”
  1. Asa, ca privitor si cititor al blogului tau, deci oarecum din afara (desi nu total “dinafara”, pentru ca sinceritatea ta lasa portite sa se intrevada mult “interior”, ca sa zic asa…) ti-as aminti ca, dincolo de rezultate (greu de cantarit obiectiv, sub amprenta momentului, si oricum relative) cel mai izbitor lucru este alcatuirea ta continua ca persoana cu un parfum total aparte. Un om interesant-interesant cum nu vezi decat rar.
    Sa ma crezi.

  2. Slow food is the best food:)
    Asadar, abia astept sa mai gust din bunataturile ”gatite” de tine!
    Esti un ‘chef” foarte aparte, asta e ce conteaza.
    Haute-cuisine gasesti pana la urma in orice loc din lume dar cautam umanul in ceea ce ”gustam”, nu perfectiunea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *