“Zi normală, dă-mi voie să fiu conştient de comoara pe care mi-o dăruieşti. Nu mă lăsa să trec peste tine în căutarea unui mâine perfect şi rar. Într-o zi îmi voi înfige unghiile în pământ sau îmi voi îngropa faţa în pernă sau mă voi întinde la maxim şi-mi voi ridica mâinile spre cer dorindu-mi, mai mult decât orice pe lumea asta, întoarcerea ta.” (R. Sharma)
Aveam un dor de ducă teribil. Voiam neapărat să plec undeva la munte, să fiu în natură în weekend. Dar nu mi s-a arătat. Poate şi pentru a vedea încă o dată că libertatea nu este a face ce vreau eu şi a pleca unde şi când vreau eu, ci este inima curăţată de dorinţe din astea de copil răsfăţat (vreau! vreau! vreau!) şi mintea curăţată de gânduri de nemulţumire (eu de ce nu pot avea/face/fi…). Doar atunci mă simt cu adevărat liberă şi nu mai contează unde sunt şi ce fac. Dar cu toate teoriile astea la care sunt asa de buna în ultima vreme, încă mă trezesc tânjind uneori după… te miri ce.
Cred că e normal să te simţi bucuros şi liber şi plin de viaţă când călătoreşti sau când vezi sau faci chestii senzaţionale (deşi uneori, dacă îţi lipseşte ceva în interior, nici măcar atunci), dar poate că adevărata provocare este să te simţi aşa în zilele şi locurile şi activităţile obişnuite. Cu greu am înțeles că trebuie să învăț să stau, să stau cu mine însumi, la fel de bine cum am învățat să las totul în urmă și să plec. Îmi aduc aminte de ce spunea Steinhardt, că grele în puşcărie nu erau zilele când aveau procese, interogatorii, chiar tortură, ci zilele obişnuite, orele, multele ore, în care nu se întâmpla nimic, în care erau siliţi să stea în celule, în locuri urâte, dezumanizante, era timpul acela gol în care rămâneai faţă în faţă doar cu tine fără să poţi scăpa nicunde.
Şi, fără a compara nici pe departe vieţile noastre cu ce a trăit Steinhardt, mă gândesc deseori oare cum putem să ne simţim cu adevărat vii, adică cu bucurie şi entuziasm şi sens (please, no more fake smiles), că suntem mai mult decât suma lucrurilor pe care le facem (pentru că suntem!) în fiecare zi, în zilele obişnuite, când pare să ne doboare alergătura, treburile, lucrul, casa, familia, responsabilităţile. Cum ne păstrăm spiritul viu în măcinarea pietrelor de moară ale rutinei şi obişnuinţei?
La asta mă gândeam când am încercat să fotografiez pădurea. Ha?! ce legătură are una cu alta?! Păi, în primul rând, cu toate că nu am fost la munte în weekend, totuşi am fost în natură, chiar dacă doar pentru câteva ore, la pădurea de lângă oraş cu bicicleta. Am fost acolo de multe ori şi e un loc cât se poate de obişnuit (deşi poate că o pădure nu e niciodată ceva obişnuit). Era frumos afară şi era plin de flori de primăvară, îmi bătea vântul prin păr, şi după atâta iarnă, era grozav să umblu în picioarele goale prin iarbă şi să mă ardă soarele prin tricou. Şi totuşi, când încercam să fotografiez pădurea, să redau frumosul din ea, nu ieşea nimic, poate pentru ca o priveam cu ochii obisnuintei. Exact ca o zi obişnuită, dacă o privesc repede, doar la suprafaţă. Mulţi copaci, vlăstari crescuţi haotic, covor de flori colorate dar nimic care să facă subiect de fotografie, în plus erau gunoaie care îţi zgâriau ochii, adolescenţi zgomotoşi şi vitezomani pe biciclete, muzică tare din maşinile parcate la marginea pădurii, multe lucruri care îmi distrageau atenţia sau mă deranjau. Însă, o dată ce m-a oprit, m-am îndepărtat de la drumul bătut, am pătruns mai adânc în pădure, am stat în linişte (liniştea mea şi liniştea pădurii) şi m-am uitat cu atenţie în jur, am început să văd că frumuseţea se revela. Şi aveam ce fotografia. Până când nu am stat şi am privit în linişte şi cu atenţie, nu am văzut copacul de pădure, nu am văzut floarea de mulţimea de flori.
Şi poate că aşa trebuie să privesc şi zilele obişnuite, ca pe această pădure, să găsesc momente în care să mă conectez la liniştea din mine, să fiu atentă să văd vlăstarul înverzit care izbucneste din pamant cu toata forta vietii şi e unic, să văd o frunză din mulţimea de frunze, să văd minunile ascunse în hăţişul fiecărei zile. Şi bineînţeles, să accept că nu poate fi totul doar o minune.
PS: Iar pentru cei interesati de fotografie, as vrea sa recomand un articol foarte fain: Instrumente la indemana oricui, al lui Dorin Bofan, unul din fotografii mei preferati, care si scrie bine, articol care atinge un punct cu care sunt intru totul de acord, ca pentru a face fotografii bune nu este necesar un aparat/ obiectiv foarte scump, o super prelucrare in Photoshop, respectarea regulilor invatate despre compozitie, estetica etc (acestea sunt doar instrumente subordonate scopului fotografiei) ci de mesajul pe care-l transmite, conceptul, emotia, o viziune proprie si putine fotografii reusesc sa faca asta.