4 august 2026
Ora 21. Plecare cu trenul spre Constanța, împreună cu mama, excursia noastră anuală. Mama mă întreabă: ești supărată? (probabil am „acea față”, o știe și soțul meu) Nu. Sunt doar obosită, am lucrat până în ultimul moment, sunt ca un motor turat care nu se poate opri și, ca de obicei, nu vreau să plec de acasă, mi-e greu să călătoresc, mi se pare atât de lung drumul acesta de 14 ore (deja am plecat cu jumătate de oră întârziere). Și ce mult călătoream cândva! Totuși, și acum, mă silesc să plec, să călătoresc, știu că trebuie să mai ies din bula mea.
5 august
16 ore cu trenul. Apartamentul nelocuit tot restul anului, șterg geamurile cu apă și le frec cu ziare, dau cu aspiratorul, șterg praful, transpir, mergem în vizită la rude, e ceva liniștitor în această rutină a curățeniei și a faptului că aici lucrurile vor fi întotdeauna la fel, pic lată la ora 9 seara.
În vechiul apartament al bunicii/mamei
6 august
Schimbarea la față. Se spune că în această perioadă din an sunt cele mai frumoase apusuri. Ies de la biserică, care e pe o stradă lăturalnică, încadrată de blocuri, cântă inima în mine, cânt puțin pe strada pustie, trec pe lângă o vilă luxoasă care abia se vede prin gardul înalt și copacii exotici din curte, un canal desfăcut, un schelet de bloc neterminat, o groapă unde s-au descoperit construcții de pe vremea grecilor de acum peste o mie de ani, gunoaie, tomberoane de reciclabile ruginite și nefolosite, mașini parcate, praf, pisici.
Azi e intrarea gratuită la Edificiul cu mozaic, redeschis recent, după ce mai mulți ani a fost în renovare și merg împreună cu mama. O construcție comercială pe malul mării, cu mozaicuri superbe din secolul IV – VI d. Hr. Mă impresionează povestea zidurilor unei magazii, prăbușite în urma unui cutremur, unde a înghețat în timp, sub dărâmături, ceea ce reprezenta probabil încărcătura unui vas comercial: amfore de forme diverse cu diferite feluri de conținut: rășini, gudron, colofoniu, dar și nituri de fier, lingouri, ancore specifice perioadei romane-bizantine, care se regăsesc în expoziția din muzeu. O întâlnire cu istoria.
7 august
Plecăm spre plajă la ora 8 pentru a nu prinde canicula. Trecem printr-o zonă de case dărăpănate, un smochin gigantic într-o curte, o pisică dormitează pe un prag, o mângâi, glumesc cu mama, poate fi un fel de superstiție: dacă ai întâlnit într-o dimineață o pisică, va fi o zi bună. Râdem, mergem încet, în ritmul mamei, coborâm multele trepte spre plajă. În sfârșit răcoarea apei. La zece plecăm spre acasă, la soare e deja prea cald pentru mine.
Iau o carte împrumut de la verișoara mea: Hemingway, „Zăpezile de pe Kilimanjaro și alte povestiri”. Cred că e prima dată când citesc Hemigway – ah, nu, tot aici, la Constanța, am citit „Bătrânul și marea” (superbă!), în engleză, tot împrumutat de la verișoara mea, care și-a făcut doctoratul pe Hemigway. În general, nu sunt fană a prozei scurte, iar subiectele din cartea asta nu pot zice că sunt preferatele mele: moarte, sex, război, vânătoare (preocupările autorului din viața reală, nu?). Sunt masculine într-un mod care acum cred că e considerat „toxic”, „patriarhal”, „machism”, dar sunt atât de bune! Au o frumusețe ca niște bucățele de metal măiestrit șlefuite, care pot deveni o armă, un cuțit, un glonț. „Datul ascuns” (cum îl numea Vargas Llosa) – H. are un stil specific de nu numi lucrurile importante despre care stau în inima poveștii, dar ca cititor știi exact despre ce vorbește și asta cumva te face părtaș cu scriitorul/naratorul. Și cruzimea. Asta e dificil pentru mine de digerat. Dar toți marii scriitori au o doză de cruzime față de personaje, față de poveste. Eu nu pot scrie așa, mi-e teamă de cruzime, o ocolesc cât pot.
Centrul vechi al Constanței, plin de pisici
8 august
Mergem la plajă, încerc să dorm după-amiază, e prea cald. Citesc o carte, e subțire, dar foarte bună. „Lumânările ard până la capăt”, de Sandor Marai. Imperiul Habsburgic, Viena secolului XIX – XX, război, onoare, prietenie, vieți spulberate de trădare, o așteptare de 40 de ani… Efectiv o lume dispărută, care funcționa după alte reguli, deși n-au trecut decât cam o sută de ani de atunci.
„La întrebările mai importante, omul răspunde întotdeauna în final, cu întreaga sa viață. Nu contează ce spune între timp, cu ce argumente se apără. Iar aceste întrebări sună în felul următor: „Cine ești?”, „Ce ai vrut, de fapt?”, „Ce ai știut, de fapt?”, Față de cine sau ce ai fost fidel sau infidel?”, „Față de cine sau de ce ai dat dovadă de curaj sau lașitate?” Iar omul răspunde așa cum poate, e sincer sau minte, asta n-are prea mare importanță. Important e că la sfârșit răspunde cu întreaga sa viață.”
Seara, unchiul meu are un concert în piața Ovidiu, împreună cu noua lui soție. Mergem cu rudele să-l ascultăm. Mă întâlnesc cu verișorii mei, povestim, încercăm să ne reconectăm ne vedem doar o dată pe an, când vin eu la Constanța. Ne plimbăm pe faleză, la Cazino, o mare de oameni. Oboseală.
9 august
Duminică. Ne trezim la 6.30 dimineața, vrem să mergem la plajă să facem o baie înainte de a merge la biserică, dar bate un vânt rece. Oricum, n-am prea dormit, ies să fac o plimbare să mă dezmorțesc, pe străzile pustii, o salut pe Regina Carmen Sylva, care privește spre mare (statuia), orașul doarme încă duminică dimineața, iau un cappuccino de la un butic non-stop, mă așez să-l beau pe o bancă în Piața Ovidiu. Doar eu, poetul Ovidiu, pe soclu, în postura lui meditativă, cu găinaț de porumbei pe cap, Muzeul de istorie și arheologie în renovare, cu plase de protecție fâlfâind în vântul care a și dărâmat unul din gardurile de protecție care înconjoară muzeul. În singurătatea asta, mă cuprinde o stare ciudată de fericire, like I’m coming back to myself. Termin cappuccino-ul, oboseala persistă, ca o masă cleioasă, care mă face să mă mișc ca prin apă. Dar fac vreo două poze în drum spre casă. Zac în pat, nu dorm, nu citesc, doar zac, până se face ora de mers la biserică.
Detaliu poartă, Constanța
10 august
După patru zile de plajă, îmi e de ajuns. Poate că trăiesc prea mult în cap pentru a aprecia o vacanță pentru corp. Pe plajă văd o tânără în scaun cu rotile care a venit/a fost adusă aici de părinți, sunt un grup mai mare, cu un cort pentru umbră. Eu pot să vin până aici pe picioarele mele, să decid când vreau să plec sau să stau și pot chiar să mă plâng că e prea cald.
Dar partea cea mai bună a acestei vacanțe este pacea dintre mine și mama. Îmi dau seama că e nevoie de mult timp pentru a culege roadele E aproape ca un test, când stau cu ea aici, în fiecare vară, verific turnesolul relației noastre. Acum doi ani era alta situația. Am scris despre asta în cartea care va fi publicată în curând… sper. E adevărat? Da, în același fel în care e adevărată o fotografie cu mine de acum doi ani, deși acum sunt schimbată. Cum? Probabil voi ști după ce va mai trece un timp și voi scrie despre asta. Scrisul…
11 august
Azi ne trezim la 5.30 dimineața, eu cu mama, mergem pe faleză să vedem răsăritul soarelui. E o tradiție anuală de a vedea răsăritul la mare.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria…” Nu știu de ce îmi vine în minte fix acest vers din Psalmi, dar văzând soarele cum răsare din mare, știu că la asta se referă. Nu poți să te trezești dimineață și să nu vezi slava lui Dumnezeu, spunea cineva. Da… Iar apoi, bineînțeles, mă gândesc: ce aș bea un cappuccino! Și apoi „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale…”
E ultima zi la Constanța, în după-amiaza asta iau trenul înapoi spre Timișoara. O ultimă întâlnire cu verișorii, mă duc la gară mama cu rudele. De ce stai așa puțin? Eu deja îmi fac planul de lucru pe ziua următoare – mi-am făcut o listă, doh!, parcă asta fac tot timpul…
În compartiment stau cu o mamă cu două fete adolescente, toate trei stau pe telefon, ascultă cu sonor video-uri, jocuri, etc. Încerc să citesc. Termin „Vegeta Trip – Amintirile unui tânăr iugoslav din „Epoca de Aur” de Aco Stanković, începută pe tren la dus. Mi se pare ireal că dimineață vedeam răsăritul, iar acum sunt într-o cutie de metal cu aer condiționat și perdele la ferestre. Înainte de Lugoj trenul se oprește și stăm…și stăm… un accident: linia de înaltă tensiune a fost agățată de un utilaj agricol (se pare) peste noapte, nu e curent și toate trenurile așteaptă să vină o locomotivă Diesel să le împingă. După cinci ore, nimic. Oamenii încep să se organizeze, să cheme Uber, prieteni, care să vină să-i ia. Plec și eu cu o mașină, cu încă trei oameni, spre Timișoara. Am făcut propriul Vegeta trip. La Timișoara sunt 43 de grade.