Via Transilvanica – Mergi mai departe… decât credeai că poți
Satul cu oameni frumoși. Așa scrie pe o placă de lemn sculptată din fața primăriei din Sadova. Și chiar sunt frumoși. Cu o seară înainte gazdele de la pensiunea unde urma să stăm au venit să ne ia cu mașina de la intrarea în sat, ca să nu mai mergem pe jos încă șapte kilometri pe șosea până la pensiune (e un sat nu doar frumos, dar și… lung!). Nu a contat că eram cu bocancii plini de noroi și…da, cam miroseam după ce toată ziua mersesem pe jos, peste munți, dealuri și văi, cu rucsacul în spate.
Apoi, în timp ce seara stăteam la masa de lemn din curte, doamna proprietară ne-a dat din partea casei niște plăcinte cu brânză făcute de ea și ne-a privit cu grijă maternă, văzând că umblam ca niște pinguini din cauza durerilor de tălpi. Au prins așa de bine plăcintele, pe lângă cina noastră simplă pe care o aveam în rucsaci: pâine, slană, brânză, roșii. Singurul răsfăț: o bere…pentru calul meu (adică soțul).
Suntem obosiți, dar încântați de ziua care a trecut. Chiar nu credeam că vom reuși să facem asta! Deja de vreo doi ani visam să mergem pe Via Transilvanica. Ne pasiona nu doar ideea de a face o călătorie pe jos, dar și acest proiect și oamenii din spatele lui. Bine, știu că alții sunt mult mai curajoși și merg câte o lună pe Camino (am visat și la asta), dar pentru noi și o săptămână părea mult. Când se apropia concediul, în august, eu cel puțin eram așa extenuată, după perioada de vârf a tururilor ghidate, încât nu-mi doream decât să stau locului undeva, în liniște, fără să văd pe nimeni. Ideea de a merge pe jos vreo săptămână cu rucsacii în spate în necunoscut mi se părea frumoasă, dar…poate altă dată.
Așa că atunci când am intrat în traseu, la Pasul Mestecăniș, în apropiere de Vatra Dornei, eram așa emoționată (wow, chiar mergem pe VT!), temătoare (de eventualele pericole de pe traseu), îndoielnică (oare voi rezista la atâta drum pe jos?) și stresată (de necunoscutul care se întindea în față), că îmi tremurau picioarele…și stomacul. Dar apoi, nici n-a durat mult, pas după pas, această bombă de temeri s-a dezamorsat și, mergând cu zâmbet pe față și în picioare, mi se părea că fac asta dintotdeauna.
Sătenii sunt obișnuiți deja cu drumeți care vin pe Via Transilvanica, doar că o alintă, cu diminutivul „Transilvănica”, care o face să-și piardă rezonanța romană, istorică.
Dar azi stăm la autostop în fața primăriei din Sadova și nu vrea să ne ia nimeni cu mașina, așa că începem să crâcnim împotriva scrisului de pe plăcuță cu oamenii frumoși. Oricum, e duminică în jurul prânzului și mașinile sunt rare. Până la urmă, o vânzătoare de la buticul din sat ne cheamă un taxi local, care vine prompt. Ne călcăm pe inimă și pe buget, dar suntem fericiți că am câștigat vreo două ore de mers pe jos, pe șosea, până la intrarea pe traseu. Cu mașina am făcut doar 20 de minute. Am uitat ce înseamnă să mergi pe jos, să mergi încet.
*
E nouă seara și încă se mai vede o geană de lumină care ne permite să vedem câțiva pași înainte pe șosea, cât să nu ne împiedicăm. Ne mai luminează drumul câte o mașină, care trece vuind pe lângă noi. Ne târâm picioarele, în rucscaci pare că avem pietre și nu vorbim, ca să nu ne consumăm puțina energie rămasă. Suntem tentați să facem autostopul, deși mai avem doar un kilometru până la pensiunea din Vatra Moldoviței. Dar ultimul kilometru pare cel mai lung. Bine măcar că am ieșit din pădure înainte de a se întuneca – încerc eu să mă încurajez. Mi-e frică de animale sălbatice, ce să zic, copil crescut la oraș.
Ziua de azi chiar a fost grea. E drept că am plecat târziu din Sadova (în plus, nici nu prea dormisem bine noaptea – veșnicele mele probleme cu somnul), dar ce ne-a dărâmat a fost canicula. Am urcat în miezul zilei pe un drum abrupt, pietros, care parcă nu se mai termina, fără umbra unui copac și ne-a bătut soarele în cap. La un moment dat, când în sfârșit părea că am ajus la capătul urcușului, pe o culme împădurită, a apărut un luminiș umbrit de brazi și am considerat că merităm o pauză. Eram leoarcă de transpirație, mă durea spatele și eram epuizată deja, spre deosebire de soțul meu care era încă în formă. El aleargă maratoane, așa că e mai pregătit fizic, dar chiar și așa, drumul acesta pe jos îi solicită alți mușchi, are și greutate în spate, e altfel decât alergatul, așa că nici pentru el nu e chiar floare la ureche. Însă pentru mine, care nu am prea mai făcut sport în ultimii (mulți) ani, e pur și simplu greu.
E unul din momentele acelea când îmi vine să las rucsacul jos și să nu mă mai ridic de acolo. Dar nu am opțiunea asta. Până la finalul zilei trebuie să parcurgem vreo 20 de kilometri și să ajungem la Moldovița, că altfel nu avem unde dormi peste noapte, nu sunt alte sate sau pensiuni pe drum, mergem doar peste munți, dealuri, păduri, prin pustietăți, adică. Am hotărât ca la această primă încercare pe Via Transilvanica să nu cărăm cortul și saci de dormit în rucsaci, adică varianta „light”, deci nu ne putem opri unde vrem. Dar și așa rucsacul e greuț, iar dacă-l cari 8, 10 sau 12 ore pe zi, se face și mai greu.
Mă trântesc pe mușchiul moale și mă uit la cerul albastru-albastru, respir adânc aerul proaspăt cu miros de cetină – parcă respir cer. Încep să-mi revin. Pentru siguranță, mă îndop cu ciocolată, un baton de cereale și multă apă, poate așa mai primesc ceva energie.
În starea asta ne găsesc primii drumeți pe VT pe care-i întâlnim de la plecarea pe traseu. Sunt un grup de trei femei și un bărbat, trecuți bine de prima tinerețe și nu chiar slăbuți. Se opresc, ne zâmbesc, schimbăm câteva vorbe. Ei fac drumul în sens invers față de noi. Au plecat de la Putna și vor să ajungă la Vatra Dornei. Ne zic: „Nu vrem să vă descurajăm, dar dacă ați ști cât mai aveți de mers până la Moldovița…v-ați porni imediat la drum! A, și să aveți grijă la câinii de la stâne, mai bine strigați la ciobani să vă ajute, să-i strunească ei”. Bun sfat. Oricum, ne ambiționează. Dacă ei au reușit să facă drumul ăsta la vârsta lor, ce, noi nu putem?!
Și aveau dreptate: chiar avem mult de mers.
Trec încă patru ore de mers sus-jos pe dealuri. Fiecare pas îmi provoacă durere, în tălpi, șolduri, spate, umeri, genunchi. Însă mă uit în jur și mă întreb de ce mi se pare totul așa încântător. Doar nu e un peisaj spectaculos, nu întâlnim vreo atracție turistică. Sunt doar fânețe, căpițe, pajiști întinse, garduri de lemn cu scânduri ascuțite la vârf, stâne și sălașuri ca niște cutii din bârne de lemn, vaci ca niște miniaturi în depărtare, câte un copac răzleț ca o sculptură. Nu întâlnim oameni, e liniște, e șuierul vântului și pașii noștri pe drumul de pământ sau prin ierburi.
Soarele apune, e o lumină minunată. Parcă văd fiecare fir de iarbă, fiecare gâză, fiecare floare de câmp și totul mi se pare așa de frumos. Frumusețea asta îmi dă putere să merg mai departe. Uit de durerile mele. Oricum, îmi dau seama că nu sunt responsabilă doar de mine. Suntem doi. Dacă eu cedez și fac o criză de isterie că nu mai pot, îl afectează și pe partenerul de drum, devine mai greu și pentru el, trebuie să ducă și greutatea renunțării mele. Fac un pas și încă un pas și încă un pas și pașii mei se contopesc cu drumul care merge mai departe.
Apoi soarele se lasă după dealuri și brusc ne dăm seama cât ne e de sete. Apa de băut se terminase de mult și nu mai întâlnisem o fântână. Vedem în depărtare câteva case răsfirate. Aici trebuie să fie apă. Dar unde? Nu vedem pe nimeni. Vacile vin singure de la păscut, în muzica talăngilor. Și apoi, ca printr-o minune, o fetiță traversează drumul…cu un bidon în mână. Evrika! Chiar există un Dumnezeu al drumeților.
Gata, am băut și apă. Suntem ca Făt Frumos care tocmai a băut din apa vie și a mâncat un măr de aur pe deasupra. Ne-au revenit și puterile pe care nu le aveam. Se înserează. Suntem pe un drum forestier mai lat și destul de plat, acoperit cu pietriș, care merge prin pădure, așa că grăbim pasul. Nu vrem să ne prindă noaptea în pădure. Eu încerc să merg foarte-foarte repede, într-un fel de pas alergător. Dar mă împiedic, inerția rucsacului din spate nu-mi permite să mă redresez și cad. Exact ca un sac de cartofi. Mă zdrelesc bine pe genunchi și în palme, trag un plâns bun, dar rapid, mă ridic și… merg mai departe.
Va urma
Foto: Claudia & Cristian Vancea
One response
[…] și noi în 2020, parcurgând în cinci zile porțiunea de la Vatra Dornei la Putna (povestea e aici) – rămâne iremediabil îndrăgostit de acest traseu și devine unul dintre „oamenii […]