Plecasem din Timișoara cu un grup de excursioniști într-o zi mohorâtă, pe o prognoză meteo care arăta numa ploaie. Erau de urcat vreo doua ore pe jos până în sat și pe drum se înnora tot mai amenințător. Norii păreau sculptați pe cerul vânăt, culorile intense, ca înainte de furtună. Pe drum ne-am întâlnit cu o turmă de oi și același bătrân cioban, pe care-l întâlnisem și acum doi ani tot aici, neschimbat, tot cu oile sale. Ne-a spus că o să ne plouă. Aproape de intrarea în Lindenfeld cerul bubuia, începuseră să cadă stropi grei de ploaie și arăta a vijelie. Am alergat spre sat și de-abia am reușit să intrăm în biserica aproape dărâmată din sat, că a început furtuna. Cineva facuse un foc mai demult acolo, în mijlocul bisericii și rămăsese vatra. Ne-am așezat pe bârne și izolire și am scos senviciuri din rucsaci. Cineva avea o chitară și a cântat cântece de tabără care sunau melancolic în liniștea din biserică. O cățelușă sperioasă, care se vedea că are pui, cu ochii blânzi, cu coastele ieșite prin blana subțire, a intrat să cerșească mâncare. De afară se auzea furtuna și mai intrau stropi prin geamurile sfărâmate, cu ramășițe de vitralii, dar înăuntru era bine. O icoană cu Mantuitorul pe perete și deasupra un cuib de rândunele. Biserica din satul fantomă, părăsit de aproape 15 ani, a prins din nou viață. Cineva ne-a trimis ploaie, Cineva ne-a trimis adăpost. O minune, ca atâtea din minunile zilnice, prea delicate pentru a ne opri și a le simți. Am mulțumit. Furtuna a trecut, am ieșit din biserică în soare și aerul limpezit de ploaie, în liniștea din afara civilizației presărată de ciripitul a zeci de păsări. Soarele ardea, iar cațelușa stătea la picioarele Crucii.
