August e de obicei luna de vacanță, dar și de stat mult pe acasă, pentru mine, cel puțin. Pe lângă faptul că lucrez preponderent de acasă, nici nu ies prea des pentru că nu mai suport prea bine căldura și să stau la soare (deh, vârsta). Asta înseamnă că citesc destul de mult, doar ce să și faci? Am fost și într-un scurt concediu la noi în zonă, adică în Banat, o săptămână pe care am împărțit-o între Sasca, Văliug și Herculane. Cel mai mult mi-a plăcut la Văliug, pentru că era mai răcoare, într-o zi am făcut baie în lac iar C. s-a dat cu placa stand up. Iar într-o zi a fost chiar frig – ziua mea preferată, în care am fost într-o drumeție pe platourile golașe și bătute de vânt ale Munților Semenic, spre Baia Vulturilor, sub un cer cu nori negri, multă liniște, spații largi, deschise, cu zbor de corbi în înalt. În rest, am cam stat cu nasul în cărți, astfel încât am citit două cărți și jumătate într-o săptămână. Adevărul e că nu a fost chiar vacanța mea preferată, dar pentru mine calitatea vacanțelor se măsoară (și) în câte cărți citesc, deci pot spune că a fost o vacanță (și o vară) bună 🙂
Și luna aceasta am citit, ca de obicei, destul de variat, autori români și străini, ficțiune și non-ficțiune. E un articol 5 în 1. Cinci recenzii într-un singur articol e cam mult, știu, dar întotdeauna iau cărțile (prea) în serios. Cartea lunii e chiar prima despre care voi vorbi:
- Kenneth Clark – „Civilizația”
Sau cum să te îndrăgostești de istoria artei
Continui să mă apropii cu pași timizi de istoria artei, fie prin romane, fie prin cărți mai „serioase”, care invită la studiu. Dar această carte e cumva între cele două categorii și sunt atât de încântată de ea!
De pe coperta din spate îmi zâmbește autorul, Kenneth Clark (1903 – 1983, director la National Gallery Londra și profesor de istoria artei la Oxford!) și, citind cartea, mi-l pot închipui: un gentleman desăvârșit, la costum, cu accent britanic, și umor pe măsură, cu o educație clasică și un om de înaltă cultură, care parcă „se ia” și pe mine, doar stând în preajma lui 🙂 . Cartea cuprinde 13 eseuri, transcrieri ale episoadelor serialului „Civilization” care s-a difuzat la BBC în 1969. Eram sceptică dacă o transcriere, fără imagini, poate sta în picioare, dar structura ei e impecabilă, iar stilul sprințar și entuziasmul autorului transpar în text și fac prezentarea (de altfel, plină de informații) accesibilă și plăcut de urmărit. Se vede că autorul e un bun povestitor, un excelent pedagog, dar și cu foarte solide cunoștințe de istoria artei. Cred că e profesorul după care am tânjit când eram în școală, cineva care nu doar să-ți toarne informații, ci să-ți deschidă mintea și să-ți insufle dragostea pentru un subiect.
Ce mi-a plăcut cel mai mult e privirea de ansamblu pe care o are autorul asupra epocilor istorice, ca și cum un ghid te-ar plimba în elicopter pe deasupra câtorva secole de creații artistice și ai vedea de sus legături, conexiuni și tipare. Nu știu dacă aș fi apreciat la fel de mult „Civilizația” dacă nu aș fi avut o minimă-minimă bază în istoria artei datorită cărții „Arte și idei” la care tot trudesc de câteva luni și am terminat abia volumul I (deci am ajuns până la baroc). Cred că altfel m-aș întrerupe prea des pentru a căuta pe google toate operele la care face referință. Însă poate fi și invers, adică această carte să fie introducerea generală pentru un studiu mai amănunțit ulterior. O recomand cu căldură!
Apropo de tiparele istorice, îmi aduc aminte de o glumă: Cei care nu cunosc istoria, nu știu că se repetă. Cei care cunosc istoria, stau pe margine și se uită neputincioși cum istoria se repetă. Și asta mă face să mă întreb pentru ce tot studiez atâta? Dintr-un snobism intelectual? Sincer, nu știu ce m-a apucat cu istoria artei. E clar că nu-mi „folosește” la nimic. Dar totuși, acesta e un gând atât de utilitarist, atât de… modern, de a judeca totul prin prisma folosului material pe care ți-la duce un lucru, o activitate. Până la urmă am nevoie să-i dau minții mele ceva de lucru, să o îndrept spre ceva bun. Și asta îmi aduce o fericire aparte, la fel ca o carte bună.
*
- „Ochiul american” de Constantin Virgil Gheorghiu
Sau cum să scrii un roman politic, teologic, filozofic
Mărturisesc că îmi place mult acest scriitor român (1916-1992), care face parte din generația genialilor scriitori români din exil de după Al doilea Război Mondial. Probabil este cel mai cunoscut pentru romanul „Ora 25”, care a fost și ecranizat în 1967 cu Anthony Quinn în rolul principal. Cărțile lui au fost interzise în România comunistă, multe dintre ele având ca subiect ororile regimului comunist privite din perspectiva exilatului.
Sunt câteva cărți de-ale lui pe care le păstrez pe raftul preferatelor: „Dumnezeu nu primește decât duminica”, „Omul care călătorea singur”, „Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer” (în care prezintă drama vieții sale: tatăl lui a dispărut fără urmă atunci când rușii au ocupat Basarabia, dar totodată e un elogiu adus tatălui său, ca model de viață). Dar sunt și câteva care nu mi-au plăcut la fel de mult, cum e „Poporul nemuritorilor” sau acest „Ochi american”.
Pentru romanele lui aș spune că are aproape o „rețetă”: în general sunt romane în genul polițist, care se desfășoară în jurul unei dispariții sau crime, cu mult suspans, dar și cu numeroase referințe la fapte istorice, la situația politică din România și Occident. Totodată prin gura personajelor dă glas unei critici sociale și politice, a unor idei filozofice, religioase sau politice. În romanul citit acum denunță supravegherea americană prin sateliți (și era încă înainte de social media, romanul apărând în 1972), puterea nivelatoare a modelelor americane răspândite global prin mass media, dar și dispariția spiritualității într-un univers tot mai materialist – ochiul american înlocuiește ochiul lui Dumnezeu.
Romanul se desfășoară într-o deltă (poate fi Delta Dunării), pe pământ mișcător, oamenii sunt ca adormiți și nu pot înțelege ce li se întâmplă, plutește asupra lor o vină, dar ei sunt nevinovați, există un aparat birocratic/administrativ în care oamenii sunt prinși ca într-o mlaștină. Atmosfera e întunecată, coșmarească, promiscuă, pe alocuri, parcă suntem în Procesul sau Castelul. Dar are și un aer artificial și vetust, cumva. Cred că e dificil să îmbini literatura cu o critică socială sau politică, cu un mesaj filozofic, religios sau social (chiar și unul bun), pentru că are un aer artificial sau poate suna a „propovăduire”. Ne confruntăm și în prezent cu o literatură care vrea să afirme anumite păreri (considerate bune) sau să condamne anumite concepții (considerate rele), dar care ajunge să fie ca o manipulare a cititorului spre o anumit părere, sau eu așa o simt. Unde e limita? Cum ar trebui să fie literatura bună? Cum exprimăm idei și concepte în literatură într-un mod care să lase libertatea cititorului? E ceva la care încă mă gândesc și nu am un răspuns definitiv. Dar, după cum spune și în descrierea cărții, C.V. Gheorghiu a fost „martorul cel mai încrâncenat, dar în același timp cel mai lucid al epocii noastre” și din acest punct de vedere, e un roman care, la timpul lui cel puțin, a avut curajul să spună niște adevăruri incomode.
*
- „Inteligența inimii” de Bogdan Tătaru Cazaban
E o carte care cuprinde eseuri teologice, cu subtitlul „Schițe pentru un portret al virtuții”, de la un autor foarte erudit, cu multe referințe bibliografice, un limbaj foarte cult, uneori poate într-un stil prea „rece” (pentru mine, cel puțin). Dar asta pentru că tărâmul ideilor și virtuților aerul poate fi destul de rarefiat, chiar dacă autorul dorește ca textele să fie aplicabile vieților noastre, în căutarea virtuților – un demers mai mult decât necesar. Ce mi-a rămas din carte? O pictură (Învierea și Răstignirea de Grunewald), viața senzațională a sfintei Maria (Skobțova) din Paris și ideea lumii ca mănăstire, eseul despre epifania credinței în bazilica din cartierul roman Trastevere (poate pentru că îmbină un eseu de călătorie cu un eseu teologic, ceva inedit!, dar poate și pentru că e vorba de Roma, mio amore 🙂 ), și întrebarea: ce înseamnă fidelitatea față de sine, care m-a lovit într-un punct slab.
„De cele mai multe ori trăim în agitația care ne desparte de atingerea scopurilor numeroase și contradictorii de care singuri ne legăm. Și ne convingem că această formă a vieții este inevitabilă pentru a ne exprima pe deplin pe noi înșine (uneori spunem: „pentru a fi fideli față de noi înșine”). Ceea ce ne face să preferăm instinctiv diversitatea și secvențialul în detrimentul unicității și continuității … În toate căutările care se lovesc de insatisfacție, în divertismentul care îmbracă plăcerea ca pe o haină ce ascunde plictisul, în goana după noutate, în vârtejul urgențelor înrobitoare se află deghizată dragostea de sine. Știu, se va spune că e un discurs învechit… Însă de ce atâta afirmare de sine ajunge deseori în impas și se vede nevoită să caute aiurea dezlegări din nodurile fatale în care s-a prins? De ce atâta depresie urmează unei libertăți neinhibate?” (și recunosc că nu am întotdeauna discernământul pentru a înțelege demarcația fină între căutarea de sine și dragostea de sine, în-un sens egoist)
Mi-a adus aminte de stilul eseurilor lui Andrei Pleșu, dar și de „micile virtuți” ale Theresei de Lisieux, pe care o admira foarte mult Steinhardt, și chiar așa se încheie cartea, cu un eseu intitulat „Pledoarie pentru micile virtuți”.
„… trăim o nostalgie irepresibilă după moderație, afabilitate, modestie, bună cuviință, discreție. Până la înălțimea curajului și dreptății, mai ales a dreptății, pe care mulți o reclamă cu o imensă dorință de a o împărți, după criterii întotdeauna sigure, n-ar fi potrivit să ne exersăm capacitatea de a nu le face celorlalți viața amară? Sau îngăduința de a le mai acorda o șansă în fața tribunalului imperios al conștiinței noastre? În fața războaielor crâncen purtate mai ales în mediul virtual, n-ar fi util să scoatem din registrul ușor prăfuit al moderației toate valențele prin care conviețuirea devine cu adevărat posibilă?”
Nu știu cât ajung însă aceste eseuri la cei care ar avea nevoie de un astfel de mesaj despre bună cuviință – și poate asta e și capcana, că atunci când citesc astfel de texte, să mă gândesc mai întâi la alții care ar avea nevoie de ele. Dar să le practic eu mai întâi, până să le cer de la alții.
Cred că în ceea ce privește forma literară, este cealaltă față a cărții despre care am vorbit mai sus. Adică un alt fel de a exprima idei teologice, filosofice, dar sub forma eseurilor, ci nu a ficțiunii. E o lecție bună când scrii, să te întrebi: care este cel mai bun mod de a exprima o idee sau pentru a transmite un anumit mesaj? Ficțiune, autobiografic, poezie, eseu, mix, caleidoscopic, etc.?
*
- Radu Vancu – „Boala și războiul. Jurnal 2020-2024”
Sau cum să (nu) scrii un jurnal
Mărturisesc că îmi plac foarte mult jurnalele scriitorilor, așa că am început cu entuziasm acest volum și am citit pe nerăsuflate jurnalul pe 2020, jurnalul pe 2021 l-am citit mai poticnit, iar pe la jumătatea jurnalului pe 2022 m-am cam oprit și am mai sărit prin 2023 și 2024. Probabil că o să-l reiau cândva. Dar să încep cu lucrurile bune: dragostea autorului pentru literatură, o literatură-lumină, care ne poate salva de urâtul cotidianului, cititul enorm și foarte divers (muzică, critică literară, biografii, studii sociale, etc), modelele de oameni de înaltă cultură, „curiozități” din literatură, artă, biografii, culese din lecturile lui, replicile fiului său, Sebastian, faptul că trăiește cufundat în poezie și că „muncește” atât de mult pentru a o scrie, căutarea frumuseții în orice. M-a mișcat felul în care vorbește repetat despre sinuciderea tatălui său, care străbate cartea (și viața sa) ca o rană care tot supurează.
Atmosfera pe care jurnalul ne lasă să o întrezărim din laboratorul scriitorului este de multe ori apăsătoare și obsesivă. Traducerea, dar și scrisul sunt o „ocnă delicioasă”. „Traduc ca și cum mi-aș săpa mormântul. Așa scriu de douăzeci de ani încoace”. Cititul obsesiv uneori seamănă cu o bulimie și totodată, pare o fugă de realitate și de sine – autorul mărturisește că îi e rău de la citit prea mult, uitat la prea multe filme în noapte, dormit prea puțin, ceea ce-i face creierul terci, dar e o stare care îi e necesară pentru a scrie. Conform lui, definiția literaturii și a poeziei în special e deseori un paradox, în care se întâlnesc simultan contrariile:
„Nu-mi dau seama dacă literatura e un elogiu sau o condamnare.”
„Nici măcar poezia nu are dreptul de a fi atât de funebră și ridicolă – ba da, îl are…”
„Nu-mi dau seama dacă poezia e sufletul care se eliberează sau trupul care rămâne în urmă. Ce dilemă stupidă – poezia e, evident, amândouă deodată.”
Ce nu mi-a plăcut aș putea rezuma la trei puncte:
1) Lipsa editării jurnalului.
Nu tot ce scriem în jurnal este valoros pentru un cititor. Pe de altă parte, jurnalul unui scriitor (mai ales unul „mare”) este și o mărturie a timpului său și are o valoare documentară. R.V spune că el nu recitește niciodată ce scrie, fapt care, combinat cu grafomania pe care autorul și-o asumă, produce cantități mari de text, uneori repetitiv, care, dacă nu sunt editate ulterior, la publicare, încarcă cititorul. Probabil acesta e unul din lucrurile care m-a făcut să încetinesc ritmul cititului. Prin comparație, Andrei Pleșu a publicat un jurnal de „doar” 250 pagini cu selecții din 40 de ani de jurnale! Dar atunci se ridică întrebarea: dacă e editat, mai e jurnal? La finalul cărții, R.V. se întreabă care e rolul jurnalului. Sunt de acord cu el, este un foarte bun instrument pentru a-ți debloca creativitatea sau a depăși blocajele de scris, un atelier literar și un „partener” de discuție. „Într-un fel, jurnalul e profesorul meu de literatură. Un soi de chatGPT pe care mi l-am inventat singur, ca să am cu cine vorbi despre literatura conținută în creierul și inima mea. Și care, de la un anumit punct încolo, a început să mă inventeze el pe mine.”
Îmi aduc aminte de ce am auzit o dată la un curs de creative writing în legătură cu scrisul textelor autobiografice (dar poate fi valabil pentru orice text, în general). Care este cel mai important personaj dintr-un text autobiografic? Am fi tentați să spunem că autorul, că doar despre el e vorba în text. Dar nu, este cititorul! (să nu uit!)
2) Absența mărturisirilor neconfortabile
Cred că jurnalul trebuie să intre măcar puțin în zona neconfortabilă a sondării sufletului și să-i dea cititorului măcar ceva „ascuns”, ceva greu de mărturisit – și nu mă refer la nevoia de senzațional sa șocant, cu pur și simplu, dacă ești sincer când stai față în față cu tine în jurnal, nu se poate să nu te întâlnești cu propriile slăbiciuni, micimi și nimicnicii. Altfel, rămâi în zona confortabilă și sunt doar păreri care pot fi liniștit scrise și pe Facebook, cu „vulnerabilitate”. Într-adevăr, autorul spune la un moment dat în jurnal că ar dori să aibă curajul să scrie mai mult despre sine.
3) Prea multă politică
Părerile politice nu-și au locul într-un jurnal (din nou, dacă ești sincer cu tine atunci când scrii în jurnal, doar tu cu tine însuți). Ele pot fi eseuri, articole, postări în social media, etc. Atunci când vorbește despre politică (dar și în alte părți), se simte că a scris jurnalul cu intenția de a fi publicat, ceea ce dă o notă artificială, oarecum nesinceră textului – de fapt nu nesinceră, ci nepotrivită jurnalului. Sunt fraze care se simte că vor să „propovăduiască”, să convingă, păreri „oficiale”, laude exagerate (chiar și ale unor lucruri bune – scriitori români, evenimente, cărți). Și totul culminează cu faptul că într-un discurs public la deschiderea unui festival literar ucrainean la București îi condamnă la damnatio memoriae pe Dostoievski și Vodolazkin pentru că literatura lor e „antieuropeană, imperialistă, colonialistă” (p. 394). R.V. e lăudat, discursul e publicat în El Pais și autorul se simte mândru pentru asta. Cred că e o părere periculoasă, cel puțin, dacă nu complet greșită. Pe la 1500, la Florența, Savonarola ardea mari capodopere are Renașterii pentru că erau deșertăciuni (câțiva ani mai târziu, el însuși era ars pe rug). Dar nu e singurul exemplu de „ardere pe rug” a operelor/scriitorilor care nu convin părerii „oficiale” din prezent – au făcut-o și naziștii, comuniștii, etc. Asta apropo de istoria care se repetă și nu învățăm nimic din ea. (Aici, mărturisesc că am abandonat cartea.)
Despre critică
Poate părea că am avut mai multe critici decât laude la adresa acestei cărți, dar s-a vrut o critică constructivă și mai ales onestă, pe de altă parte, e subiectivă, ca orice critică. De multe ori se spune că în România recenziile literare sunt preponderent laude exagerate, pentru că au un scop promoțional – da, știu, oamenii nu citesc, statistice referitoare la citit și la cumpăratul cărților sunt groaznice și nu vrem să descurajăm puținul interes prin recenzii negative. Pe lângă asta, e solidaritatea de breaslă, nu-ți critici colegii scriitori pe principiul: merg la nunta ta, vii și tu la nunta mea 🙂 Poate că și eu aș fi ezitat să scriu criticile de mai sus dacă l-aș fi cunoscut personal pe autor. Întotdeauna ești mai favorabil oamenilor/scriitorilor pe care-i cunoști. Dacă critici, rămâi singur, te părăsesc și colegii scriitori, cititori nu prea sunt… Dar lipsa unei critici oneste duce la scăderea calității literaturii. Pe de o parte, cred că e nevoie de încurajare, altfel talentul se ofilește din fașă, dar lauda exagerată nu face bine nici la orgoliu, nici pentru a progresa (în literatură, la fel ca în plan personal). Și poate că e ceva tipic românesc, suntem în extreme: între critica care desființează/defăimează persoana și lauda extaziată. Cred că e nevoie de o critică făcută cu bunăvoință (sper că o am), dar și primită ca atare. Uneori mai zic cu C.: „bine că suntem noi deștepți, mari critici literari” 🙂 Deci să nici nu ne luăm așa în serios – pentru că acesta e un alt pericol care îl paște pe scriitor.
*
- Kristin Hannah – „Grădina de iarnă”
Sau cum să scrii un bestseller
Încă o carte pe care am luat-o pentru mama (i-a plăcut) și m-am gândit că e o carte bună de concediu și pentru mine. Mărturisesc că nu auzisem niciodată de această autoare, deși cărțile ei sunt vândute în zeci de milioane de exemplare (e și un serial pe Netflix după o carte de-a ei). Nu pot zice că e extraordinară, pe alocuri prea melodramatică, pe alocuri prea dulceagă (s-a spus de prea multe ori „te iubesc”, ca un film de pe Hallmark, la care la sfârșit răsufli ușurat și lăcrimezi un pic. Dar nu vreau să fiu prea ironică, nu e o carte rea. Mi-a plăcut inserția basmului în carte (la fel ca în „Grădina uitată”). Și chiar m-am recunoscut într-un personaj: soția de vârstă mijlocie, un pic cam deprimată, obsedată de ordine, ca mijloc de a păstra controlul asupra vieții și de a diminua anxietatea 🙂 Dar am citit-o și cu gândul: hai să vedem care sunt ingredientele unui bestseller. Tadaam:
– un secret de familie
– mamă și fiice înstrăinate
– un road trip (în care se regăsesc mama și fiicele)
– moarte (aici chiar a fost un episod foarte dramatic: ger, foamete și bombardamente în Leningradul din WW II)
– război
– ceartă și împăcare în cuplu
– ceva sex, dar nu prea explicit sau neobișnuit
– un final fericit, dar nu primește chiar toată lumea absolut tot ce vrea (asta chiar e o lecție bună!)
Oare dacă aș fi cunoscut-o pe Kristin Hannah i-aș fi spus toate astea despre cartea ei? (apropo de discuția anterioară, referitoare la critică). Cine știe, poate că cititorul este o specie prea pretențioasă și neîndurătoare… sau doar eu sunt așa?
