Uitându-mă în urmă la lista mea de lecturi de anul acesta (42 de cărți până acum), mă bucur că în fiecare lună am citit o carte foarte bună, ceea ce a făcut să-mi crească calitatea vieții 🙂
Cartea lunii iulie este „Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei” de Lea Ypi. Pentru mine, cel puțin, este cea mai bună carte despre comunism dintre cele pe care le-am citit până acum. Recunosc că nu am cunoscut prea bine situația din Albania și cât de asemănătoare a fost cu România, atât stilul lor de comunism de tip stalinist, cât și tranziția lor. Las doar un citat despre libertate care rezumă foarte bine ce s-a întâmplat și în România după revoluție.
„Numai un cuvânt rămăsese: libertate. Apărea la fiecare discurs de la televizor, în fiecare slogan scandat cu furie în stradă. Când libertatea a venit în cele din urmă, a fost ca un preparat servit congelat încă. Am mestecat un pic, am înghițit rapid și am rămas nemâncați. Unii se întrebau dacă nu ni se dăduseră doar resturile. Alții atrăgeau atenția că sunt doar aperitivele reci.”
Pentru că mi-a plăcut atât de mult cartea, am scris o recenzie mai amplă la liternet, unde puteți citi și un fragment din carte: aici.
*
În sfârșit am ajuns să citesc „Eleganța ariciului” de Muriel Barbery, o carte de care m-am apropiat cu o oarecare reticență, ca de pomul lăudat și totodată, m-am așteptat să fie o carte caldă, care să mă miște. Însă cred că e exemplul tipic de carte care nu a ajuns la mine la timpul potrivit. Pot vedea cum sinele meu mai tânăr ar fi adorat-o! În schimb acum nu am rezonat prea mult nici cu adolescenta deprimată, nici cu portăreasa filosoafă. Vocea adolescentei mi-a adus aminte de violența tonului fiului adolescent din cartea „Vara în care mama a avut ochii verzi” și nu i-am înțeles dorința de sinucidere, nici furia împotriva familiei ei (da, înțeleg că vrea să fie și o critică socială a snobismului celor bogați). Dar apoi mi-am adus aminte (tot mai vag, doar au trecut vreo treizeci de ani de atunci) de mine într-o adolescență târzie: aveam același ton deprimat, mă izolam de părinți în lumea mea și mă gândeam că mai bine mor decât să am o viață plată, searbădă și rutinată, cum păreau a fi viețile adulților din jurul meu. Tânjeam după un exemplu bun, după un „mentor”, după… Viață, după iubire. Exact ca adolescenta din roman.
Da, lumea e nedreaptă, iar cei săraci, cum e portăreasa Renee, fac parte dintr-o categorie socială căreia nu i se dă nicio șansă de cele mai multe ori. Dar disprețul și tonul de judecată cinică pe care-l are portăreasa față de cei bogați nu e cu nimic mai prejos decât felul în care ei o categorisesc și o ignoră pe ea. Izolarea ei auto-impusă și dubla viață la care se condamnă pentru a se proteja de lumea exterioară e greu de înțeles, chiar în lumina întâmplării tragice cu sora ei, din copilărie, despre care aflăm în a doua parte a romanului.
Cum cartea e scrisă pe două voci, a portăresei și a adolescentei care ține un jurnal, am simțit că a trebuit să suport timp de prea multe pagini prea mult dispreț și acreală. Prin contrast, au fost multe cugetări minunate despre artă și frumusețe, care, într-o lume lipsită de Dumnezeu, cum o văd personajele (oamenii sunt doar niște animale, cu pulsiuni, fără nici un cer deasupra), pot fi un sens și o alinare. Nu lipsesc nici notele amuzante, cum e explicația „for dummies” a fenomenologiei lui Husserl.
Altfel, e o poveste frumoasă, după modelul Cenușăresei. Bogatul domn Ozu apare ca un prinț și o „salvează” pe Renee, portăreasa. Politețea și curtoazia lui asiatică, dar și faptul că se uită cu adevărat la oameni dincolo de măștile lor (ca în povestea chinezească cu genele lupului) zguduie fortăreața interioară a portăresei, a copilei, dar și a întregii lumi din imobilul de pe Rue de Grenelle 7 (ca o societate în miniatură). Am apreciat „ieșirea din sine” a personajelor, care dă mărturie despre posibilitatea ca oamenii să se schimbe, să iasă din carcasa sinelui lor și să iubească, pentru că doar iubirea poate schimba inimile.
Ca și construcție a romanului, probabil era nevoie de „greutatea” și nihilismul perspectivei personajelor din prima parte a romanului, ca prin contrapondere să iasă în evidență schimbarea lor din a doua parte.
Văzusem filmul în urmă cu câțiva ani, deci știam în mare acțiunea și finalul. Însă acum, citind cartea, finalul mi s-a părut cumva scris prea melodramatic și motivațional, voind să stoarcă lacrimi. Însă apreciez mesajul bun. E și o pledoarie pentru observarea și aprecierea micilor momente: zgomotosul delicat pe care-l face căderea unui boboc de trandafir, ploaia de vară, gustul ceaiului de iasomie, prăjiturele migălite, florile, dar și pentru micile gesturi de bunăvoință față de ceilalți, care uneori îi pot salva în momentele dificile.
*
Am mai citit luna asta „Oameni mari” de Maria Orban, încă o carte care simt că a ajuns la mine prea târziu. E și definită ca un „refren al generației 30+”. Poate în urmă cu vreo 10-15 ani, când eram la o vârstă și într-o situație de viață mai apropiată cu personajul feminin principal, aș fi rezonat mai mult cu ea. Poate da, poate nu. Totuși, nu acesta e singurul mod de a te apropia de o carte, rezonând sau regăsindu-te în personaje. În orice caz, încerc în continuare să citesc autori români contemporani și să-mi fac o idee despre ce și cum se scrie în România azi, chiar dacă nu îmi place întotdeauna.
*
În vacanța de o săptămână la mare am citit trei cărți. Recunosc, nu mai rezist prea bine la căldură și plajă, iar aglomerația de pe litoral mă obosește, așa că m-am refugiat în cărți. Am citit Lea Ypi, o istorie ilustrată a artei și „Grădina uitată” de Kate Morton. E o altă carte din categoria celor pe care le-am cumpărat de la anticariat pentru mama mea (vezi jurnalul pe luna iunie) și am avut mână bună, i-a plăcut mult. Așa că am fost curioasă să o citesc și eu, știind că a fost și un bestseller mondial. E pe măsura faimei ei?
Trebuie să spun din start că povestea în sine e foarte puțin credibilă. Dar asta nu e neapărat ceva rău. Mi se pare că funcționează ca un basm. Se potrivește cu faptul că unul din personalele principale ale cărții este Autoarea, o scriitoare de povestiri pentru copii, care sunt inserate în carte. Povestirile sunt inspirate de întâmplări din viața scriitoarei, „codificate” în basme sub forma unor personaje și simboluri (ador asta! și recunosc că și mie îmi place să scriu așa ceva).
Abia când am ajuns spre finalul cărții mi-am dat seama că personajele sunt descrise foarte puțin, cu o tușă rapidă sau un detaliu (părul roșu al scriitoarei), deci nu le-am putut vizualiza prea bine. La fel și locurile, poate sunt date doar câteva detalii semnificative, atmosferice, dar nu descrieri ample. Dar nu m-a deranjat deloc asta. Asta contrazice tot ce am învățat la cursurile de scris, că trebuie să descrii foarte bine locația și personajele, cu cât mai multe detalii fizice, senzoriale (deci regulile scrisului pot fi încălcate cu succes). Însă motorul cărții este acțiunea (iar faptul că este curățată de descrieri face ca ritmul cărții să fie foarte alert). Totodată, are în centru dezlegarea unui mister, fiind scrisă ca un roman polițist care te ține în priză până la final.
Are și multe clișee, locuri comune, dar cumva funcționează în carte. Am înțeles că autoarea e specializată în ceea ce se numește „modern gothic” și într-adevăr romanul are o atmosferă mai sumbră, cu secrete, iubiri pierdute, conace bântuite sau o Londră mizeră la început de secol XX. Am însă mixed feelings despre omorârea personajelor în romane – poate sunt prea naivă și sufăr pentru ele 🙂 (oare eu voi reuși vreodată să omor un personaj?) Și aici parcă au fost prea multe morți tragice și neașteptate. Regăsesc tema copilului pierdut (oare de ce tot citesc romane despre copii pierduți?), dar și tema unei cărți misterioase (ca orice împătimit de lectură am adorat asta). În concluzie, a fost o carte foarte bună pentru vacanță.
*
Ultimul roman pe care l-am citit luna aceasta este „Păturica roz” de Marius Balo, care a fost închis pe nedrept timp de 8 ani (opt!!!) în închisorile din China comunistă.
Se spune că în închisoare, în acea izolare de lume și lipsă de activitate, te bântuie toate faptele tale reprobabile. La fel și Marius Balo își dă seama abia în închisoare de toate faptele rele pe care le-a făcut: modul egoist și rece în care s-a comportat cu mama lui când era pe patul de moarte, felul în care s-a „debarasat” de prietena lui chinezoaică, o fată foarte tânără, care-l iubea, fanteziile cu o colegă de lucru, minciunile și micimile lui. Recunosc că am fost oripilată și am mai sărit peste pasaje din carte. Întotdeauna pățesc asta când mă întâlnesc cu răutatea umană.
Am comparat cartea aceasta cu cea a lui Tibi Ușeriu, „27 de pași” și mărturisesc că Tibi Ușeriu omul mi-a fost mai simpatic și, chiar dacă a furat și făcut jafuri armate, cumva faptele lui mi s-au părut mai puțin reprobabile decât faptele lui Marius Balo. Știu, nu trebuie să judec. Cine e fără de păcat să arunce primul piatra. Eu, sigur nu sunt.
Îmi aduc aminte de Steinhardt, care spunea în „Jurnalul fericirii” că faptele bune sunt singurul „foc” care te poate încălzi când ajungi în situații limită (în închisoare, pe pat de spital, în așteptare, etc.). Însă faptele bune îi lipsesc autorului, și îi rămâne doar acea păturică roz mizeră pe care o primesc deținuții (care dă și titlul cărții), poate un simbol și pentru mizeria sufletească.
Dar am apreciat că autorul este sincer (poate cu prea multe detalii) și nu încearcă să își cosmetizeze faptele sau să-și creeze o imagine bună. Iar asta e foarte dificil. Încerc să mă gândesc cu ce îți umpli timpul în închisoare, fără toate device-urile și distracțiile pe care le avem la îndemână tot timpul. Astfel, e foarte emoționant episodul în care pentru prima dată în multe luni sterile de stat în celulă intră în contact cu o carte de rugăciuni și se „întâlnește” cu Dumnezeu. M-a mișcat „venirea în fire” în acești ani lungi de închisoare, „pocăința” lui și faptul că acceptă că i-a fost necesară închisoarea pentru a se trezi din viața pe care o ducea.
Și totuși, ceva a lipsit din cartea asta și am avut mixed feelings în legătură cu ea. Am citit mai multe mărturii ale celor închiși pe nedrept în temnițele comuniste din România (Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Gheorghe Calciu, Aspazia Oțel Petrescu, etc.), unde regimul era mult mai dur: reeducarea prin tortură, munca spre exterminare, umilirea și înfometarea la limita supraviețuirii. Însă acele cărți mi-au lăsat un incredibil sentiment luminos. Desigur, au fost mulți oameni pe care i-a strivit închisoarea, au înnebunit sau au devenit turnători, dar sunt și cei care s-au întâlnit cu Dumnezeu în iadul din închisoare, iar asta i-a făcut pe mulți dintre ei sfinți, iar iubirea lor efectiv se revărsa din paginile cărților și m-a schimbat și pe mine. Iar această carte nu este „jurnalul fericirii”… și poate sunt nedreaptă să-i cer asta. Totuși, e foarte bine că Marius Balo și-a scris mărturia, mai ales că nu este singurul caz de acest fel. Din punct de vedere istoric, documentar, trebuie să existe o astfel de carte.