Jurnal de iunie: „Teach me how to dance”

5 iunie

Tocmai am aflat că am câștigat finanțarea pentru proiectul Timisoara All Around! Yessss!!! Am zis că merită să sărbătorim. Seara am comandat pizza acasă și am băut un pahar de prosecco cu mama și C. Parcă nu mă pot bucura întru totul pentru că sunt șocată cât de scump e totul! Am avut același șoc ieri la Decathlon. Am luat doar câteva chestii care ne erau necesare, pe principiul cel mai ieftin posibil, și m-am deprimat când am ajuns la casă. Acest nou val de scumpiri după alegeri, ne-a sărăcit peste noapte! În fine, știu că nu suntem săraci-săraci, ca cei care locuiesc pe stradă (uite, facem cumpărături, bem prosecco 🙂 dar… În momente din acestea simt că-mi fuge pământul de sub picioare și mă îndoiesc de calea mea, de munca mea de antreprenor creativ, care presupune multă nesiguranță și bani foarte puțini. Dar e și asta o alegere…

6 iunie

Azi trebuie neapărat să sun la Primărie pentru a-i ruga să semnăm contractul de finanțare cât mai repede, pentru că la finalul lunii am deja programat un prim eveniment în cadrul proiectului, care nu poate fi amânat. E rezervată sala, cei implicați sunt pregătiți, etc. Nu e un favor sau o cerere neobișnuită, dar tot amân să sun. De ce? Mi-e teamă. De ce? De implicațiile refuzului: că depinde mai multă lume de mine, că eu sunt responsabilă ca totul să meargă bine în proiect, că dacă nu se semnează la timp contractul, pot pierde bani. De fapt, e teama că voi fi refuzată, că nimeni nu va ține cont de nevoile sau rugămințile mele.

În fine, sun și nu răspunde nimeni. E clar, îmi zic. Dar după vreo zece minute, sună ei înapoi. Mă bâlbâi, îmi tremură vocea, încercând să explic situația. Doamna e foarte amabilă, mă ascultă și fără comentarii, promite că se va semna contractul la timp. A fost așa ușor. În sinea mea eram aproape convinsă că răspunsul va fi nu. Am închis telefonul și am început să plâng. Și ștergeam praful în același timp, că să mai eliberez de încărcătura emoțională, să se disperseze tensiunea. Paranteză. Da, a face curat mă ajută să mă liniștesc. Ce zice asta despre mine? Sigur, nu că sunt o bună gospodină. Îl sun pe C. De obicei nu las pe nimeni să mă vadă așa, nici măcar pe el. El mă ascultă și zice: „te înțeleg (cuvintele magice). Și eu sunt la fel.”

11 iunie

Ne-am întors de la Valencia. Trei zile atât de faine! Am încercat să nu ne gândim la scumpiri, la proiect, la problemele de acasă. Parcă eram scăpați din închisoare, totul ni se părea minunat, fiecare clădire, piatră, copac, parc, stradă, muzeu, etc. Azi, zi de curățenie, spălat, gătit, etc.

13 iunie

Două zile de stres și nedormit din cauza proiectului. Îmi zumzăie capul și nu mai simt nimic, iar practic disocierea, my good old friend…

14 iunie

În drum spre casă, pe str. Gheorghe Lazăr, mă interpelează o doamnă cocoșată, foarte scundă, care umblă strâmb, ajutându-se de o cârjă, târându-și piciorul. O știu, am mai ajutat-o o dată să ajungă la blocul ei. E tare plimbăreață, în ciuda mersului dificil. Și foarte vorbăreață. Acum mergem o bucată mai lungă de drum. Și cum ea merge încet, îmi povestește multe.

„Am 56 de ani, dar lumea îmi dă 70, după cum arăt. Sunt paralizată pe stânga. Am lucrat la clinicile noi și am paralizat din cauza stresului. Dar e mai bine să fii paralizat pe stânga, că dacă ești pe dreapta, nu te mai ridici. Îți zic eu, am văzut la alții. Eu merg, uite. Am grijă și de baiatu‘ meu, stă cu mine, are handicap. În weekend merg la Cluj.”

(Eu: poftim?!)

„Da, merg la un văr de-al meu, călătoresc, n-am treabă.”

(Îmi arată plasa roșie de la Profi, pe care i-o car.)

„Am cumpărat două doze de energizant Hell-o, pentru noră-mea. Doze mari! Și mie îmi place, n-am voie, cu sănătatea, dar ea-mi pune și mie un pahar.”

(Eu: Aveți grijă…)

Ea își ridică capul aplecat spre pământ (din cauza asta pare că se uită la mine chiorâș) și… îmi face cu ochiul! Are cel mai albaștri ochi pe care i-am văzut. Limpezi, limpezi, turcoaz aproape, ca marea în Grecia. E îmbrăcată cu o vestă fără mâneci și un maieu dedesubt. Are mâinile musculoase și foarte bronzate (cum merge mult prin cartier, sprijinindu-se în cârje). Pe cap are o basma roșie, decolorată, legată pe frunte, de sub care îi iese părul blond-cărunt. Și atunci am revelația: Bătrâna asta e un pirat! Sunt sigură că partea cu paralizia e doar o poveste pentru a-și ascunde piciorul de lemn 🙂

15 iunie

Au înflorit teii. Ce minune!

16 iunie

În parcul de lângă bloc, cu C. Citim. Amândoi suntem absorbiți de cărți, nici nu auzim copii care se joacă și strigă pe lângă noi. El citește „Provocarea Ierusalimului”, eu, „Mereu cu gândul la ea” de Jean Baptiste Andrea. E așa de frumoasă cartea! Îmi plac personajele, Viola care zboară și Mimo care sculptează, scenele de o mare frumusețe – se vede că autorul a fost regizor și creează niște cadre vizuale superbe, parcă e un film italian clasic (acțiunea se și desfășoară în Italia). Poate că îmi plac iubirile imposibile. Au o aură nobilă, curată, cavalerească, ca desprinse din Evul Mediu. De fapt, îmi place la cartea asta pentru că nu are nimic în comun cu prezentul. E reconfortant, cumva, ca în perioada asta când totul în jur pare să fie doar despre politică, alegeri și e o atmosferă cu multă tulburare, frică și ură, o carte să îmi aducă aminte de artă, de creație, de frumos, de iubire…

Uneori îi mai spun lui C. că e anacronic pentru că preocuparea lui principală și subiectul de discuție preferat e istoria, adică lucruri care s-au întâmplat cu minim 100 de ani în urmă. Dar se pare că suntem anacronici amândoi, ne potrivim.

„- Te iubesc mult!

– Și eu te iubesc mult.

– Nu, ce vreau să spun e…

– Știu ce vrei să spui. Dar noi nu trebuie să ne împiedicăm de lucrurile astea, avem ceva mai important de făcut.”

Și ceva mai încolo: „Adevărata viață se afla în cărți”. Știu că nu e adevărat. Dar mă gândesc cât de mult timp petrec citind. Tot timpul acesta care se adună și mă formează într-un anume fel, ca toate acțiunile noastre repetate.

17 iunie

Alergătură… cu calm. Centrul de Proiecte, Contabilă, Kaufland… Pe drum spre contabilă ascult radioul în mașină, începe să cânte Zob, „Cântec de dragoste”. E unul din cântecele noastre preferate, îl sun pe C., el e foarte prins la serviciu, dar îi cânt un pic și avem un moment fain. Merg bine dispusă și fredonând spre contabilă, dar de când intru, se vede că ea e foarte tristă. Îmi spune că a murit băiatul unor prieteni de familie, care avea 17 ani, într-un accident de muncă, cu un tractor, la câmp. A fost un șoc teribil pentru toată lumea. Îmi spune: „ar trebui să fim mai buni…” Oare de ce doar atunci când ne confruntăm cu moartea ne gândim să ne schimbăm viața? Plec de acolo îngândurată, amintindu-mi de alte morți înainte de vreme ale celor dragi, prea tineri. Într-un moment cânți, în celălalt plângi. Sus – jos. Am de lucru mult, toată ziua. Seara citesc până târziu din „Mereu cu gândul la ea”, care mă alină.

18 iunie

O nouă zi, parcă am și uitat de tristețea de ieri. (Poate că într-un fel scrisul în jurnal te face să nu uiți și nu e întotdeauna un lucru bun…). Un somn bun și ai la dispoziție un nou început, în fiecare zi. Ce mare lucru, să poți dormi! „În zadar vă sculați dis-de-dimineață, în zadar vă culcați târziu, voi care mâncați pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiți ai Săi.” Unul din psalmii mei preferați. Chiar e un dar de la Dumnezeu somnul, nu-l putem „produce” noi. Știu cum e să nu pot dormi, orice aș face și ce remedii aș încerca.

Azi lucru la proiect. Scris articolul despre Valencia. Am ars o cratiță și cafetiera pentru că am uitat de tot scriind. Cratița cred ca e irecuperabilă. Îmi aduc aminte de un articol al Ioanei Pârvulescu care rememora toate cratițele pe care le-a ars din cauză că punea ceva pe foc și apoi pleca să scrie. Scriitorii sunt coșmarul cratițelor. Și reciproc :))

Am stat la birou aproape toată ziua. Sunt țeapănă. Parcă am trăit doar în cap azi, nu-mi simt corpul. Seara mă plimb un pic în jurul blocului, să mă dezmorțesc. Apoi mă pun să citesc. Am terminat „Mereu cu gândul la ea.” Parcă nu mi-a plăcut așa mult finalul, aș fi vrut să ne lase fără o concluzie explicată mură-n gură. Nu-mi place când scriitorii fac asta. Dar oricum, e o carte bună și așa, luminoasă, cumva… Am rămas cu gândul că vreau neapărat să văd și eu picturile lui Fra Angelico din mănăstirea din Florența (ce frumoasă e scena din carte când Mimo, și apoi Viola descoperă îngerul cu aripi de pasăre). Tototdată, mi se pare importantă ideea că o mare suferință deblochează potențialul creativ și te duce la un nivel superior, atât uman, cât și artistic – apropo de Pieta, ultima sculptură pe care o face Mimo în urma unei mari pierderi (no spoilers), care e chef-d’œuvre a întregii sale vieți. E interesant că anul acesta tot revin la cărți despre artă, care mă atrag ca un magnet (cum e și „Ochii Monei”). Citesc în paralel „Arte și Idei”, începută luna trecută. Sunt abia la perioada medievală și îmi place enorm!

19 iunie

Nu am răbdare, sunt irascibilă (din păcate, C. e paratrăsnetul furiilor mele și cu întârziere îmi pare rău). Sunt foarte stresată cu proiectul, sper să iasă bine, sunt atâtea lucruri care nu depind de mine! (Sunt prea control freak?) Simt că mi s-a degradat creierul, concentrarea (din cauza stresului, înaintării în vârstă, menopauzei, etc.), fac greșeli, uit…

În zile din astea aș renunța la tot, la proiecte, e prea stresant și cu prea puțin câștig. Din nou revin în același punct, aceleași îndoieli.

Acum pot să înțeleg prea bine frustrarea celor care lucrează în ONG-uri, pe astfel de proiecte cu finanțare publică. Te zbați atât, iar „sistemul”, nu numai că nu pare să aprecieze la justa valoare ce faci, ba îți și pune bețe în roate. Dar poate ăsta e și pericolul, atunci când ai o muncă care seamănă cu o „misiune”, cu o „contribuție” la un bine mai larg și vezi că ceilalți nu înțeleg, nu apreciază, că lucrurile nu se schimbă așa ușor în societate, te înfurii și critici pe toată lumea, te consideri un fel de martir pe  altarul „comunității” (alt cuvânt cheie). Ești atât de adâncit în munca ta, care-ți cere atâta energie și dedicare (nu e  doar un job, care să se încheie la ora 18), încât pierzi vederea de ansamblu. Nu vezi că de fapt ești foarte mic… Poate trebuie să am mai multă smerenie. Până la urmă facem ce putem, doar o mică bucățică…

20 iunie

Everybody has a heartache. E o poezie de Joy Harjo, care mi-a plăcut mult. M-am gândit la asta azi, vorbind la un eveniment cu o doamnă pe care o știu mai puțin. Cumva conversația ajunge într-o zonă mai personală și îmi povestește despre problemele ei legate de casă, despre îndoielile legate de muncă. Ce de-a probleme! Iar mie mi se părea o femeie care tot timpul emana siguranță de sine și echilibru, cu o viață așezată, o familie armonioasă, o carieră stabilă și o credință de neclintit. Dar uit că orice om are probleme, asta e viața, nu cruță pe nimeni. Everybody has a heartache.

22 iunie

Iar mi-am luat ceva de la second hand! Chiar nu mai am nevoie de haine, dar nu mă pot opri. Și dulapurile se umplu și nu mai am loc de nimic… Și apoi mă înfurii, fac o curățenie generală, duc lucruri la container… si apoi iar acumulez. E atât de ușor și plăcut să cumperi lucruri și apoi atât de greu să scapi de ele. Se adună acuzator prin colțuri și mă simt vinovată să le văd, dar și să le dau (e dovada risipei timpului, energiei și banilor mei).

Însă recunosc, să intru în magazine de second hand e o relaxare pentru mine. Ce aș putea face în schimb? O plimbare. Dar bineînțeles că nu îmi dă același boost de plăcere ca și cumpărăturile (sunt ca drogurile). Ar trebui să nu mai intru în second-uri. Ca alcoolicii. Daca vrei să te lași de băut, nu ții băutură în casă și nu te apropii de birturi.

Partea faină a fost că azi vânzătoarea umbla prin magazin întrebând clienții cine știe să facă un mod la cravată. Un băiat voia să cumpere o cravată, dar voia să fie cu nod gata făcut, pentru el nu știa să facă. Nimeni nu știa din magazin. Atunci am zis: „Eu știu. Am învățat de la tatăl meu.” Mulțumesc tata, wherever you are…

26 iunie

Am terminat „Viața ca un râu” de Shelley Read. De fapt, o cumpărasem de la anticariat pentru mama. Asta e o preocupare constantă, să găsesc cărți care-i plac. Nu avem întotdeauna aceleași gusturi. În general ea preferă o poveste bună, cu acțiune, fără prea multe descrieri, banalități, filozofii și „învârtit în jurul cozii” – o citez. Cred că această carte se încadrează în specificații 🙂 Dar trebuie să o testez eu înainte de a i-o da. Mi se pare o poveste americană clasică, cu o narațiune liniară, poate un pic în genul lui Steinbeck sau un film american de văzut la TV într-o seară. Se desfășoară în America rurală după al doilea război mondial și pare un fel de „Ion” transpus în spațiul american. Sat tradiționalist, legătura cu pământul și recolta (aici livada de piersici), iubire interzisă, motivul copilului pierdut, război, dar și teme pe val în prezent: discriminarea băștinașilor americani, bărbații abuzatori și eliberarea femeii din societatea patriarhală, care parcă duce la o polarizare femei versus bărbați în ceea ce privește personajele din carte (și poate și în realitate?). În fine, nu pot zice că m-a dat pe spate cartea, dar a curs bine la citit. Dacă ar fi să iau ceva din ea, ar fi scena iertării din final. E greu să ierți (mai ales pe cei care ți-au făcut rău, dar și pe tine însăți – personajul parcă reușește doar partea a doua), dar și să scrii despre iertare fără să sune patetic sau forțat. Oricum, luna asta am citit puțin, doar două cărți, pentru că am fost foarte aglomerată cu lucrul. Și e bine că e așa!

28 iunie

Sâmbătă. Dimineață atelier pentru copii în cadrul proiectului. Apoi lucrez la cinema. Seara merg la petrecerea de adio a Bufnițelor, care se încheie cu o discotecă în plină stradă, numită „Disco Titanic”, după numele romanului lui Radu Pavel Gheo.

Se închide librăria. În ultima săptămână doar despre asta s-a vorbit în social media. Nu e doar moartea unei librării, ci și a unui ideal. Dar nu îl văd ca pe un eșec sau un faliment, ci ca pe o decizie realistă. Renunțarea lor e un simbol pentru renunțarea mea (și bănuiesc a multor oameni din sectorul creativ). Aproape zilnic m-am gândit în acești ani de când lucrez pe cont propriu ca antreprenor creativ să renunț. Și afacerea mea e mult mai mică, eu nu am de plătit salarii, spațiu, stocuri, dar legea e foarte apăsătoare pentru toți micii antreprenori. Nu poate fi vorba de a prospera sau a trăi decent, ci doar a supraviețui. Dar uneori nici atât nu mai poți. Acum nici nu mă gândesc la faptul că nu am cumpărat destul de des cărți din librărie (mai cumpăr, dar mai cumpăr și online sau împrumut de la prieteni și de la biblioteca județeană) și că e (și) vina mea că se închide librăria, ci la faptul nu am cumpărat aproape deloc fructe luna asta. Mi se par atât de scumpe! Și la pâine s-a dublat prețul. Nu mă obișnuiesc cu noile prețuri și reacția firească e să-mi restrâng la minim cumpărăturile. Sunt foarte obosită după această zi și săptămână lungă de muncă, dar dansez pe rupte, cot la cot cu zeci de oameni și cu „bufnițele”, până la finalul petrecerii care se ține afară, pe stradă. Asta înseamnă „to go out in style”.

29 iunie

Seara ieșim la concert la Bastion, tot după ce lucrez la cinema în restul zilei. Cântă Joel Benson, un indian venit la studii în Timișoara și rămas aici. Fain! Fredonăm, ne mișcăm în ritmul muzicii și râdem. Ia te uită, ce party people suntem, glumesc cu C., eu, care ies foarte rar în oraș la evenimente. Am uitat să notez că vinerea trecută am fost la aniversarea de 35 de ani a Casei Tineretului și a fost Marea Adunare Folk, unde oamenii cântau la chitară melodii de pe vremea noastră: Pasărea Colibri, Phoenix, cântece de munte, iar publicul îi acompania într-un mare cor, cu chiote și bătăi din palme. (Ca de obicei, plec de acolo dorind cu ardoare să mă reapuc de chitară.) Îmi dau seama că în ultima vreme am cântat și am dansat mai des decât de obicei. Asta îmi aduce aminte de Zorba Grecul. Acasă ne uităm pe youtube la scena finală, când șandramaua se prăbușește, „the boss” pierde totul, afacerea se duce de râpă și atunci acest străin îmbrăcat tot timpul la costum, politicos, impecabil, îi spune lui Zorba: „Teach me how to dance!” Da, cred că asta e atitudinea potrivită! Zorba: „Hey boss, did you ever see a more splendiferous crash?” Și apoi râd în hohote. Atunci când pierzi totul, să găsești puterea să dansezi. Să râzi. Să trăiești. Până la capăt.