1 aprilie
Discuție cu R., despre artă și bani. El spune că muzica pe care o creează este darul lui pentru oraș, pentru oameni, nu se gândește la câștig. Bineînțeles, asta presupune să ne câștigăm traiul din alte munci, dar e mai bine așa, mai onest, să nu amestecăm lucrurile. A fost foarte eliberator când am ales să privesc lucrurile așa – și asta s-a întâmplat nu de mult, după ce mulți ani am suferit de atâtea îndoieli cu privire la utilitatea a ceea ce creez, doar pentru că nu făceam bani din asta. Această conversație a fost o încurajare pentru mine. Și încă un gând bun: cultura nu se face în grabă.
3 aprilie
Am prezentat la lansarea cărții „Și văile șopteau numele tău” de Andreea Sepi, prietena mea din copilărie. Cartea mi-a plăcut, are multe idei și scene foarte faine și totodată, m-a pus pe gânduri, ceea ce trebuie să facă orice carte bună. Am scris și o recenzie la liternet. Nu a venit foarte multă lume la lansare, dar partea bună e că atunci când sunt mai puțini oameni, sunt mai dispuși să vorbească, să întrebe și s-a creat o atmosferă faină, mai intimă. Recunosc că am fost cam stresată pentru că e prima dată când prezint la lansarea unei cărți așa, în mod oficial. Așa că toată ziua, până la ora lansării, o teamă difuză a bâzâit în fundalul minții și acțiunilor zilnice, făcându-mă să amân până în ultimul moment să mă ocup de speech-ul pentru lansare (o reacție tipică pentru mine!). Dar bineînțeles că o dată ce am fost acolo, temerea a dispărut, totul a fost ok, Andreea e o bună vorbitoare și nu a trebuit să intervin prea mult.
4 aprilie
Vreau să mai citesc jurnale ale scriitorilor, pentru inspirație, pentru a învăța să scriu mai bine. Am pe listă jurnalele lui Dostoievski, Radu Vancu, Jules Renard, Virginia Woolf. Oh, lista de cărți e nesfârșită! Pentru a avea mai mult timp de citit (dar și pentru a nu-mi răspândi mintea și timpul aiurea), îmi propun să fiu și mai strictă cu timpul petrecut pe facebook și pe internet, în general. Adevărul e că deseori mă simt blocată când încerc să scriu un astfel de articol de tip jurnal, pentru că mă gândesc că însemnările mele în jurnale sunt banale, centrate prea mult pe sine și nu sunt de interes pentru alții. Pe lângă asta, eu nu am așa o cultură vastă sau o exprimare deosebită. Dar nu, nu mai vreau să gândesc așa. Trebuie să încep de undeva, de la nivelul unde mă găsesc eu.
5 aprilie
În toată graba acestei săptămâni, atât am visat, sa mă întind într-un câmp de păpădii, care sunt prin toate parcurile din Timișoara. De câte ori mergeam cu treburi în oraș, fie pe jos sau cu mașina, le priveam cu jind, dar și cu încântarea care nu m-a părăsit de când eram copil (mama îmi spunea că păpădiile erau florile mele preferate). Acești mici sori care strălucesc galben intens prin verdele ierbii sunt o încântare pentru ochi și suflet. Mi-era teamă că vor tunde iarba în parcuri până apuc eu să le acord atenție, să mă bucur mai mult de ele. Azi, în drum spre lucru, aveam doar vreo 15 minute la dispoziție, dar n-am mai amânat. La început mi-a fost un pic jenă de „ce va zice lumea”, dar apoi m-am întins în iarba plină de păpădii din Parcul Central și nu m-am mai uitat în jur. A fost minunat! Întinsă printre păpădii, privind cerul intens albastru, am simțit și mai puternic mirosul de ierburi, de pământ, de flori. Câtă tihnă… Bineînțeles că la final mi-am făcut un selfie – că doar ce faci când trăiești ceva fain, e aproape un gest reflex al omului modern. Dar de data asta scopul nu era să postez (și sunt sinceră cu mine când spun asta), ci faptul că am „văzut” o fotografie bună, nu conta că personajul sunt eu. Și totuși, aș fi vrut să nu fi făcut nicio fotografie, să rămână doar trăirea.
Iar peste nici două săptămâni, păpădiile se tranformă în bile de puf alb și apoi dispar.
7 aprilie
După un weekend în are lucrez, luni îmi iau liber. Am ieșit puțin la plimbare prin zonă la noi, am stat la soare vreo jumătate de oră pe banca unde acum mulți ani, înainte de a fi căsătorită, am stat cu un băiat și mi-a dat o carte de ziua mea. Geografia asta personală… Nu cred că mai am cartea în bibliotecă. Și amintirile s-au mai diluat.
8 aprilie
Am terminat de revizuit manuscrisul. Deja sunt în faza în care nu mai suport să-l citesc încă o dată. E interesant punctul acela când simt că e „gata” un text și că dacă mai încerc să-l îmbunătățesc, îl stric, îl împopoțonez inutil. Sper să fie bun! Îl trimit pentru un ultim feedback la încă un cititor „beta”. Apoi ultimele corecturi și încep să-l trimit la edituri.
9 aprilie
Am terminat cartea lui Radu Paraschivescu, „Brățară pe glezna ta”. Scrie așa bine Paraschivescu, e o încântare să-l citești! E o poveste de dragoste care ne e prezentată prin intermediul scrisorilor (roman epistolar) între Sonia (scriitoare) și Filip (om de televiziune), care trăiesc „despreună”, un cuvânt inventat de Filip pentru a descrie relația lor pe care el o vrea mai apropiată, mai „oficială”, în timp ce ea vrea să păstreze o oarecare distanță.
Țin minte că Paraschivescu spunea într-un interviu că locurile lui preferate sunt Italia și Sudul Franței și s-ar muta acolo, doar că nu poate scrie decât de la biroul lui de acasă, un birou masiv, primit când era copil (descris tare fain în „La Medelugoj”, o povestire-amintire din volumul „Am fost cândva femeie de onoare”). Așa că mi-a plăcut mult cum a folosit în carte toate locurile lui preferate de pe unde a călătorit, cu detalii foarte specifice, care-ți fac locul viu. Așa am aflat despre locuri mai puțin cunoscute: Pienza (Renașterea într-o coajă de nucă) sau Obidos (cu al său festival de literatură și festival al ciocolatei – vreau să merg și eu!).
Prin vocea Soniei, personajul feminin principal din carte, o scriitoare renumită, autorul dă glas (probabil) propriilor gânduri, îndoieli, frustrări, iluminări, meditații despre scris și lumea literară. „Spune-mi sincer, sunt o scriitoare mediocră?” îl întreabă Sonia într-o scrisoare, pe Filip. Sau: „Și, parcă pentru a-mi face viața de scriitoare și mai grea, mă apuc și mă compar cu prozatorii străini care-mi cad în mână. Și atunci să te ții autojupuiri. Sunt o pitică pe lângă Lobo Antunes, sunt o stafie pe lângă Maggie O‘Farrel, sunt o pală de vânt pe lângă Javier Marias.” Ah, da, recunosc aceste comparații! Și eu când am citit Maggie O’Farrel mi-am zis că mai bine mă las de scris, că niciodată nu voi scrie așa bine ca ea. Dar apoi continuăm, pentru că scrisul…
Mie îmi plac foarte mult scrisorile, așa că am savurat maxim acest schimb epistolar între personaje. Pe de altă parte, mi s-a părut puțin credibil ca un bărbat (contemporan) să-și declare iubirea și să disece relația lor în lungi scrisori (parcă sunt mai degrabă apanajul femeilor, nu?). De exemplu, Filip se semnează în scrisori „Amorezescu”, „Îndrăgostescu Lulescu” sau „Pajul tău preaplecat” și scrie, aflând că Sonia poartă o brățară la gleznă: „Oricât de stupid și infantil ar părea, rar trece zi să nu invidiez soarta brățării, să nu-i port pică fiindcă îți stă pe piele zi și noapte, fără întrerupere (sau poate o scoți la duș? O să te întreb, dacă nu uit). Pe scurt, Sonia scumpă, aș vrea să fiu brățară pe glezna ta.”
Partea a doua a romanului mi s-a părut mai puțin închegată, poate și datorită stării personajului (nu vreau să dau spoilere), care învață pe propria piele că „Nu poți grăbi durerea” – e și titlul acestei părți. Am înțeles că și Paraschivescu a fost/este bolnav și mi se pare că tema bolii, morții, pierderii și doliului are încărcătura pe care doar cei care au trăit-o o pot transpune în scris așa bine. Abia după ce am citit „Niveluri de viață” (care e menționată în carte, împreună cu multe referințe literare – si e cool ca Paraschivescu se introduce și pe sine în carte ca personaj, sub numele său real, ca traducător a lui Julian Barnes 🙂 ) mi-am dat seama că partea a doua a romanului lui Paraschivescu funcționează ca un răspuns personal (foarte bun!) la romanul lui Julian Barnes.
10 aprilie
Ar fi fost ziua lui tata, ar fi împlinit 77 de ani, iar anul ăsta se împlinesc 21 de ani de când s-a dus. Tabla despărțirii. Atâția ani, și în unele momente, durerea mă săgetează ca o rană veche de glonț în inimă. Dar azi n-am avut timp să mă gândesc prea mult la asta. Dimineața, de la 10 tur ghidat cu elevii de clasa a doua pentru Săptămâna Verde. Picură și e frig, cum sunt unele zile din aprilie. Ei sunt agitați, vorbesc unii cu alții, se înghiontesc, râd, învățătoarea lor vorbește la telefon. Sincer, nu știu dacă o să mai fac tururi pentru copii, mi se pare foarte dificil (și poate inutil?) să le vorbesc când ei nu par deloc interesați. Mă simt extenuată. După tur mă întâlnesc cu mama și mergem la cimitir. Cimitirul a ajuns să facă parte din viețile noastre. Smulgem buruieni, aprindem lumânări, stăm în tăcere. Apoi Kaufland, cumpărături, Miracolul Plantelor, bancă. Acasă, gătit. Citesc puțin din cartea lui Liviu Boeriu, „Aici locuiește frica” despre frica de moarte, de pierdere, de inexorabilul care stă să se producă, care irumpe din subsolul existențelor noastre din când în când. Îmi place stilul lui. Cumpăr bilete de avion la Valencia. Să călătorim trei zile în străinătate e o extravaganță financiară pentru noi, dar mai avem nevoie să ieșim din când în când din bula noastră. Da, poate că vreau să fug și eu din când în când. Când vine C. de la lucru, o aduc și pe mama la noi, să mâncăm și să bem o bere. Pentru tata. Ce zi!
11 aprilie
Am terminat cartea „Cazul unui incendiu Art Nouveau”, de Livia Banu. E volumul ei de debut, la 60 de ani și l-a scris pentru a promova minunatul patrimoniu Art Nouveau al Oradiei! Pornește de la un fapt real, incendiul care a devastat Palatul Episcopiei greco-catolice din Oradea și apoi țese în jurul acestui fapt o poveste antrenantă, care pendulează între prezentul în care se încearcă soluționarea unei crime și perioada din cel de-al doilea război mondial, când au fost deportați evreii. Acesta e un prilej de a țese în text povești despre clădirile Art Nouveau din Oradea, detalii de arhitectură, istorie și moștenirea evreiască a orașului. Am citit cartea în special pentru mă interesează acest subiect sau tehnică, mai degrabă: cum valorifică un scriitor patrimoniul orașului într-o ficțiune, fără a suna ca o lecție de istorie sau arhitectură. Bineînțeles, mă interesează asta pentru că visez de nu știu când să scriu o carte care are fundal Timișoara.
12 aprilie
Sâmbătă. Excursie la Cetatea Șoimoș, scurtă drumeție prin pădure, spre Cabana Căsoaia, iar la întoarcere oprire la Lipova. E prima ieșire din oraș, în natură, de anul acesta, poate și de aceea, totul mi se pare minunat: pădurea plină de cântec de păsări, poienițele pline de flori de câmp de toate culorile, copacii care înfrunzesc timid, cu un verde crud. Am făcut multe poze și cred ca m-am oprit la fiecare floare. Pădurea primăvara e ceva de vis, la fel ca priveliștea de la cetatea Șoimoș! Îmi doresc să recuperez legătura cu natura. Stau atât de mult în casă! Mai ales după pandemie și burnout. Adevărul e că de cele mai multe ori, orașul mi se pare foarte obositor, prea mult zgomot, prea mulți stimuli.
13 aprilie
Floriile. M-am împărtășit. E o zi minunată, cu soare, parcă totul în jur se bucură. Acum 12 ani, de Florii, am venit pentru prima dată la biserica aceasta. Și am rămas. Ce bine!
14 aprilie
A început Săptămâna Patimilor. În timpul zilei lucrez la cererea de finanțare pentru un nou proiect cultural, care sper să iasă și să fie acesta „jobul” meu pentru anul acesta. Seara mergem la Denie. Ce frumos e! Aș vrea să mă deschid mai mult, de tot, în fața lui Dumnezeu! Când m-am întors în România, suferința de atunci mi-a deschis inima, a spart toate zidurile cu care mă înconjurasem. Atunci nu-mi dădeam seama, dar acum, prin comparație, mă simt mai închisă, mai rigidă, cumva și mi-aș dori să am din nou deschiderea aceea. Rolul suferinței în viața noastră.
15 – 16 aprilie
Cursuri la Centrul de proiecte. Întâlniri cu oameni, exemple de proiecte, clarificări. Am atâtea idei de proiecte pe care aș vrea să le fac. Sper să reușesc să mă mobilizez, să mă organizez, să găsesc finanțare pentru ele sau chiar și fără, să le duc la bun sfârșit cumva. Toată munca asta care nu este plătită și care se poate concretiza în ceva sau nu. Dar la întâlniri din acestea văd că suntem mulți care ne confruntăm cu problema asta, și încercăm să ne păstrăm motivația, să facem lucruri…
20 aprilie
Paștele. Slujba de Înviere e atât de emoționantă! Parcă se face o liniște deosebită înainte ca părintele să rostească „Veniți de luați lumină!”. Nici vântul nu mai bate, nici oamenii nu mai vorbesc, parcă tot universul așteaptă vestea cea mare, Învierea. Părintele vorbește de pe treptele bisericii: „Aș vrea să fiți în locul meu, să vedeți toți credincioșii cu fețele luminate, ca sfinții, nu doar de lumina lumânărilor, ci de lumina lui Hristos.” Ce frumos gând! Aș vrea să-i văd pe oameni tot timpul așa.
24 aprilie
Întâlnire la clubul de lectură „O carte pe lună”, autorul lunii a fost Mircea Cărtărescu. Eu am citit Theodoros. Deși am început-o cu elan, pe la mijlocul cărții m-a pierdut un pic (poate ar fi putut fi mai scurtă) și uneori mi s-a părut cam apăsătoare, cu toate cruzimile și abjecțiile descrise. Romanul ar putea fi privit ca o ficțiune istorică, dar eu l-am simțit mai mult ca pe un lung basm care funcționează ca „O mie și una de nopți” – atmosfera și stilul cărții sunt asemănătoare. Povești care curg dintr-una în alta, cu sute de personaje și scene, într-un fel ca picturile lui Hieronymus Bosch (și uneori la fel de sinistre) sau ca acele broderii mari în care fiecare părticică e cusută cu multă migală și multe detalii de care trebuie să te apropii cu răbdare pentru a le desluși și apoi să te depărtezi, pentru a putea vedea ansamblul.
Romanul ne poartă dintr-un sat din Moldova din secolul XIX, unde descrie viața boierilor și copilăria lui Tudor, care apoi va deveni piratul Theodoros din Grecia și apoi regele Etiopiei, Tewodros. Romanul e bine documentat, iar tacticva e de a include multe detalii senzoriale: gusturi mirosuri, texturi, care fac cititorul și mai prins în vraja lumilor create. Îmi aduc aminte că un critic spunea că atunci când termini un roman al lui Cărtărescu e ca și cum te-ai trezi dintr-un vis, tot transpirat și buimac, fără să știi prea bine ce a însemnat ce ai visat. Și doar autorul înțelege în totatlitate ce a scris 🙂
Cărtărescu spune că își dorește de peste 30 de ani să scrie acest roman, de când a citit despre acest Theodoros, care se pare că a existat, și își tot face notițe de atunci. Autorul include în poveste întâmplări reale, pe care brodează cu multă imaginație, mergând spre fantastic uneori, în stilul lui caracteristic. De exemplu, avem în poveste Mitul Sburătorului, legenda haiducului Iancu Jianu sau povestea Chivotului Legământului, care s-ar găsi în Etiopia, bazându-se pe cartea sacră etiopiană, Kebra Nagast.
Cartea e scrisă la persoana a doua, cineva relatează viața lui Theodoros, adresându-i-se lui. Nu după multe pagini aflăm că îngerii din ceruri sunt cei care-i relatează viața. Cartea începe cu finalul, cu moartea lui Theodoros (nu mi-a plăcut asta, pentru că diminuează misterul) și se încheie în cerc, cu aceeași scenă, după aproximativ 600 de pagini, după care mai urmează… apocalipsa (nu dau spoiler). Totodată, cartea e scrisă ca o relatare de epocă, iar pentru aceasta, autorul introduce în text cuvinte în forme arhaice și expresii vechi, ca: rufos, țeastă, sineală, chinovar, cruce de voinic, cămeșă, condei, inemă.
Am recunoscut teme din Orbitor și stilul de scris. A fost interesant, că nu mai citisem Cărtărescu de mulți ani, vreo 15 poate și acum, când m-am apucat, stilul lui de scris e așa distinct, așa recognoscibil, că a fost ca o întâlnire după mulți ani cu un fost coleg de generală, de exemplu, pe care-l recunoști din prima, pentru că nu s-a schimbat prea mult. Asta e și bine (are un stil propriu), și rău (nu inovează, se poate plafona). Cristian Fulaș chiar menționează în „Cum scriem”, că Mircea Cărtărescu scrie aceeași carte de 40 de ani, și are un singur personaj, indiferent de ce roman scrie, e tot el.
Și apropo de cluburile de lectură, chiar am observat că în ultima vreme au apărut foarte multe. De ce? Poate că oamenii simt nevoia să se întâlnească, să găsească punți între ei, într-o lume tot mai digitalizată și destrămată. Literatura oferă un prilej de întâlnire și conexiune pe terenul frumuseții, dincolo de păreri care ne dezbină. Pe de altă parte, poate cărțile sunt și o evadare din cotidian și toate știrile stresante, iar literatura bună te înalță, te îmbogățește interior.
25-27 aprilie
Excursie la Herculane. Minunat! Ce bine ar fi dacă am putea face măcar o astfel de ieșire în natură pe lună.
28 aprilie
Am citit și ultima parte din „Niveluri de viață”, de Julian Barnes. Știam că este despre moarte și doliu, de aceea am așteptat un moment potrivit să o citesc (nu seara, nu când sunt foarte agitată sau obosită). E prima întâlnire cu acest autor, care era de mult pe lista mea, dar l-am început acum pentru că apărea în cartea lui Paraschivescu. Personajul feminin din carte, scriitoare, spune: Uite-așa aș vrea să mor. Uite-așa aș vrea să scriu.” Și da, subscriu la ultima parte. La prima, mai puțin. Deși cartea are recenzii mixte, care o critică în principal pentru că cele trei părți ale cărții nu par să aibă legătură între ele decât tangențial, unite de tema călătoriei cu balonul. Toate fiind relatări reale, fie că e vorba de primele încercări de a călători cu balonul sau de iubirea între Sarah Bernhardt și Nadar, fotograf și călător cu balonul. Primele două părți par să fie mai slabe, mai ușoare, în comparație cu ultima, care te izbește din plin, subiectul fiind moartea soției lui Julian Barnes. Mi-a plăcut tehnica asta, de a include în aceeași carte povești care nu par să aibă legătură una cu alta, dar reverberează una în alta pe principiul „vaselor comunicante”. E și tehnica acesta de „braiding”, adică a împleti mai multe fire narative separate în același text. „Niveluri de viață” chiar așa începe: „Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum. Și lumea se schimbă. S-ar putea ca oamenii să nu observe pe moment, dar nu contează. Lumea s-a schimbat oricum.” Iar ultima parte începe așa, pe același leit motiv: „Pui laolaltă doi oameni care n-au mai fost puși laolaltă până acum. Uneori e ca la prima încercare de a fixa un balon cu hidrogen de un balon cu aer cald: preferi să te prăbușești și să arzi sau să arzi și să te prăbușești? Însă uneori merge, se creează un lucru nou și lumea se schimbă.”
29 aprilie
În seara asta, pe la ora 22, veneam cu C. spre casă pe biciclete și era așa plăcut, aerul nici prea rece, nici prea cald pe piele, bicicleta care fugea prin noapte, pe drumul fără trafic, mușchii picioarelor care împingeau pedalele, încordarea mâinilor pe ghidon, părul care flutura în vânt, sentimentul de ușurătate și libertate. Și m-am gândit că într-o zi nu voi mai putea face asta. De anul trecut, după căzătură, mama nu mai poate umbla pe bicicletă. (Poate că scriu asta ca efect al romanului lui Barnes).
30 aprilie
Luna asta am citit destul de mult autori români, mai ales timișoreni, care și-au lansat cărțile la Bookfest. Am citit „Odiseea Adriatică” de Mugur Ioniță (Editura Lebăda Neagră), un roman de aventuri marine. Se spune „scrie despre ce știi” și asta face autorul, care este pasionat de navigație și petrece verile pe mare. Asta se simte în carte, în detaliile de navigație care te fac părtaș ca cititor la aventurile de pe barcă, iar locurile pe unde m-a purtat (insulele din Marea Adriatică, marea în sine) sunt descrise foarte viu. Mi-a plăcut umorul naratorului și povestea ca un film de acțiune cu mafia albaneză, furtuni pe mare și primejdii neașteptate. Mi-a amintit într-un fel de benzile desenate și de filmul pe care l-am savurat în copilărie, „Toate pânzele sus”. Pe de altă parte, nu pot să zic că mi-a plăcut așa mult personajul feminin, construit poate prea mult prin prisma unui bărbat (poate că cititorii masculini ar aprecia-o mai mult?). Dar în orice caz, mi-a făcut plăcere să o citesc, mi-a lăsat sentimentul de vacanță, de copilărie, de ieșire din cotidian.
Am mai citit „Anotimpul Persefonei” de Patricia Popa (Editura Data Group), o poveste care valorifică Legendele Olimpului și toate poveștile despre zeii Greciei Antice, poate mai degrabă un roman Young Adult. Mi s-a părut interesant felul în care povestea basculează din real în imaginar, transformarea și „creșterea” eroinei prin „muncile herculeene” pe care trebuie să le ducă la capăt și ideea de iubire, care te poate face să mergi până la capătul lumii (inclusiv al celei de dincolo) pentru a salva persoana iubită.
O surpriză a fost cartea „Soare de iarnă” de Cynthia Orsag (Editura Ink Story), un thriller politic, de spionaj și totodată o poveste de dragoste situată în anii ’80 în Rusia. Mi s-a părut că a reușit foarte bine să redea atmosfera acelor vremuri, dar și mai mult, mentalitatea oamenilor prinși în menghina sistemului comunist opresiv, amenințați de turnători, trăind în frică, care-i face fie să clacheze, fie să se alieze sistemului, fie să facă compromisuri pentru a obține unele beneficii. Cred că ar fi un film bun – am și o melodie pentru soundtrack: melodia Nikita a lui Elton John, tot de prin anii 80.
Un mic bilanț: luna asta am citit 9 cărți (una încă neterminată), din care 7 cărți de autori români. Nu mi-am propus să citesc un anumit număr de pagini sau de cărți pe an, nu am un target. În orice caz, îmi propun să citesc zilnic măcar o oră, pentru a înainta prin toate cărțile pe care îmi doresc să le citesc.