Ganduri despre comunism, tranziție și libertate

„Liberă. Un copil și o țară la finalul istoriei” de Lea Ypi

Mă interesează subiectul comunismului și cred că aceasta e cea mai bună carte despre comunism dintre cele pe care le-am citit până acum.

Este o carte autobiografică, bazată pe amintirile autoarei și ale familiei sale din Albania, dar totuși, este și o construcție ficțională, în sensul că e a selectat anumite episoade, personaje, a prelucrat materialul autobiografic într-un mod foarte percutant, a recreat vocea fetiței, pentru a da glas amintirilor. Deci e o carte mai degrabă de auto-ficțiune. Mi se pare interesant că mesajul despre comunism și ororile lui a fost transmis mai bine astfel și probabil mai bine receptat de public decât ar fi făcut-o memorialistica pură sau mărturiile sub forma interviurilor, ceea ce îmi dovedește încă o dată puterea literaturii.

În prima parte, comunismul e privit prin ochii unei fetițe care crede în comunism, pentru că asta e tot ce a auzit la școală și în societate. Dorește să aibă portretul „conducătorului iubit” în sufragerie, ascultă cu seriozitate îndoctrinarea din partea învățătoarei la școală. Părinții îi ascund fetiței adevărul despre familia lor – că bunicul făcuse închisoare politică, că bunica era o „burgheză” și nu aveau dosar curat – pentru a o proteja. Tot așa, ei vorbesc codat în fața fetiței, de pușcării ca „universitate” și de eliberare ca „absolvire”. Există turnători, cum e și unchiul reeducat în „universitate”. Ca și la noi, exista bineînțeles fascinația pentru Coca-Cola, ca simbol al capitalismului, dozele de Coca-Cola fiind expuse la loc de cinste în casă. Iar străinii erau priviți cu o curiozitate, dar și suspiciune, ca și cum ar fi fost altă specie, care „mirosea a cremă de soare”. Un cititor s-ar putea întreba dacă autoarea nu este totuși pro comunism. Dar mi se pare că e mai degrabă nostalgia după copilărie, care e frumoasă în orice timp ai fi trăit.

Dacă prima parte ororile comunismului sunt oarecum voalate de perspectiva naivă a fetiței, în partea a doua se revelează cu un ton mai matur, cu și mai multă forță, dezastrul tranziției. Libertatea apare ca un ideal de neatins.

„Numai un cuvânt rămăsese: libertate. Apărea la fiecare discurs de la televizor, în fiecare slogan scandat cu furie în stradă. Când libertatea a venit în cele din urmă, a fost ca un preparat servit congelat încă. Am mestecat un pic, am înghițit rapid și am rămas nemâncați. Unii se întrebau dacă nu ni se dăduseră doar resturile. Alții atrăgeau atenția că sunt doar aperitivele reci.”

„Tot ce îmi aduc aminte din acea perioadă este frica, confuzia, ezitarea. Apelam la termenul de libertate ca să vorbim de un ideal care în sfârșit s-a materializat, așa cum o făcuserăm și în trecut. Dar lucrurile s-au schimbat atât de dramatic, încât era dificil de zis dacă mai era vorba de aceeași „noi”. ”

Am râs-plâns la scena din capitolul „Aveam mereu un cuțit la mine” în care după Revoluție mama autoarei primește acasă în vizită niște franțuzoaice de la o organizație feministă și după ce face o mare curățenie în casă (recunosc stilul românesc, atunci când vin musafirii), se îmbracă cu o cămașă de noapte cumpărată de la magazinele de second hand proaspăt deschise, considerând că asta e o ținută elegantă, iar feministele franceze probabil o considerau un semn al eliberării femeii albaneze. De multe ori femeile luau drept haine de gală cămăși de noapte sau capoate și veneau la școală îmbrăcate așa. O țară atât de închisă cum fusese Albania nu avea pur și simplu cunoștință despre moda din vest. La fel, nu știau ce sunt produsele venite din Vest cu ajutoare umanitare (ce cunoscut sună, febra ajutoarelor din anii 90) și au ajuns să se spele pe cap cu detergent de vase.

Apropo de asta, îmi aduc aminte că în 2023 a ținut o conferință-atelier la Timișoara un fotograf grec renumit din agenția Magnum, Nikos Ekonomopoulos. El făcuse poze în Albania în anii 70-80 pe care ni le-a prezentat la conferință. Și spunea că i s-a părut incredibil cum oamenii acolo erau foarte diferiți, deoarece țara fusese atât de închisă, era ca și cum ar fi ajuns într-un trib de băștinași izolat în Amazonia, deși era în mijlocul Europei. Atunci și și-a dat seama cât de mult ne uniformizează moda, reclamele, filmele, nu doar ca îmbrăcăminte, ci și ca gestică, exprimare, comportament… El spunea că i se părea că fețele lor aveau o oarecare puritate, erau foarte expresivi și deschiși.

Nu am știut de războiul civil din Albania care s-a declanșat în 1997 după prăbușirea schemelor piramidale, cum a fost și Caritasul în România, care au sărăcit o mare parte din populație. Noi am avut mineriadele, în care cetățeni ai țării au bătut și omorât alți cetățeni care nu făcuseră nimic, doar aveau vina de a fi „intelectuali” sau de a avea o părere politică diferită. Însă în Albania situația a fost mult mai tragică, revoltele au cuprins toată țara, au fost luate cu asalt unitățile militare, s-au furat arme și au murit 2000 de oameni! Povestea acelor zile e prezentată ca un jurnal al autoarei. Contrastul dintre vocea adolescentei care scrie jurnal și, ca orice adolescentă, se gândește la un băiat de care-i place dintre colegii de clasă, pe care acum nu-i poate vedea, pentru că școala se suspendase, se cufundă în cărți pentru a evada, își pierde vocea din cauza stresului, în timp ce afară răpăiau mitraliere, accentuează senzația de haos și distrugere a idealurilor unei generații.

În mijlocul acestui haos, elevii fac banchetul la Hotel California și oameni înarmați trag rafale în fața sălii pentru a avertiza bandele rivale că hotelul e păzit, dar și pentru a contribui la atmosfera festivă. Pare o nuntă dintr-un film de Kusturica, doar că e real. Refrenul melodiei „Hotel California” „You can check out any time you like, but you can never leave”, pare să descrie starea de spirit a unei întregi țări care, după exuberanța și speranța eliberării de comunism, practic au căzut din nou în starea din 1990, dar și-au pierdut speranța.

Sunt foarte triste și episoadele când oamenii încearcă să plece cu miile din țară pe vapoare și sunt ținuți în condiții infecte sau repatriați (se pare că istoria se repetă) și autoarea comentează ironia situației:

„Pe vremuri puteai fi arestat doar pentru că își doreai să pleci. Acum nu ne mai oprea nimeni să emigrăm, dar nu mai erau doriți de cei de dincolo. Singurul lucru care se schimbase era culoarea uniformelor de poliție. Vestul petrecuse decenii criticând Estul pentru granițele sale închise, finanțând campanii care militau pentru libertate de mișcare, condamnând imoralitatea statelor care își făcuseră o misiune din restricționarea dreptului de a ieși. Exilații noștri erau priviți ca niște eroi. Acum erau tratați ca infractori.”

Unul dintre capitolele cărții relatează cum autoarea pleacă în Grecia împreună cu bunica ei, care dorea să se intereseze de posibilitatea recuperării proprietăților pierdute. Cu această ocazie află toată povestea de viață a bunicii, care arată tragismul vieților distruse de comunism. Bunica autoarei fusese nepoata unui pașă, erau foarte bogați, avea o educație aleasă, deci era exact categoria de oameni, „burghezia”, pe care comunismul a încercat să-i elimine, ca „dușmani de clasă”, le-au luat tot, i-au băgat în pușcărie, i-au umilit.

Bunica ei îi spusese întotdeauna că libertatea interioară e cea mai importantă și asta înseamnă să fii stăpân pe consecințele alegerilor tale. Dar confruntată cu perspectiva a tot ce a pierdut bunica ei, autoarea-copil își dă seama că ea este rezultatul tuturor pierderilor bunicii ei și simte că i se clatină percepția asupra lumii și reperelor ei ce păreau imuabile.

Dar aceasta e doar una din schimbările pe care le aduce căderea comunismului, care practic mătură în întregime reperele unui stil de viață, pe care autoarea, ca și copil poate nu l-a simțit atât de mult ca adulții care trăiseră cea mai mare parte a vieților lor în comunism, formându-și anumite tipare de viață și de relaționare. Autoarea chiar spune la un moment dat că nu mai aveau nici categorii de limbaj pentru a descrie ce li se întâmplă. Cuvinte ca „socialism”, „comunism”, „burghezie”, „proletariat”, „luptă de clasă” dispăruseră împreună cu tot ce au însemnat ele timp de jumătate de secol.

„În decembrie 1990 au avut loc mai multe schimbări decât în toți anii precedenți ai vieții mele la un loc. Pentru unii, acelea au fost zilele când istoria a ajuns la capăt. Nu părea un capăt. Nu părea nici un nou început, cel puțin nu imediat.”

Prețul libertății și al tuturor acestor schimbări sociale radicale sunt vieți distruse. Prietena ei cea mai bună care fuge în Italia cu prietenul ei și ajunge într-o rețea de proxenetism. Flamur, băiețelul de pe strada ei care-și zboară creierii din greșeală cu un pistol furat de la armată în timpul războiului civil din Albania din 1997. Tatăl ei care cade victimă disponibilizărilor și încearcă să facă față noilor „provocări”, de a da afară oamenii pentru că erau necesare „reforme structurale”. Îmi aduc aminte cu tristețe de concedierea tatei dintr-o mare întreprindere de stat și cum se gândea că ar avea mai mult succes dacă ar fi știut engleză și calculator, exact ca tatăl Leei.

Recunosc că finalul cărții m-a lăsat puțin în ceață și nu am înțeles prea bine alegerea autoarei de a studia filosofia și chiar marxismul. Am fost tentată să spun, ca mama ei: bunicul tău nu a făcut cincisprezece ani de închisoare ca tu să părăsești Albania și să aperi socialismul. Însă în Europa Occidentală, socialismul încă exercită o atracție puternică, ca soluție la problemele capitalismului și ea crede că este necesară o mai bună înțelegere a acestor ideologii. În Epilog autoarea încearcă să explice alegerea ei, bazată pe experiența ei legată de eșecul atât al socialismului, cât și al capitalismului.

„Lumea mea era tot la fel de departe de libertate ca aceea de care părinții mei încercau să scape. Amândouă sunt departe de ideal. Dar eșecurile lor au lut forme particulare și, dacă nu reușim să le înțelegem, vom rămâne mereu divizați. Mi-am scris povestea ca să explic, ca să mă împac cu trecutul și ca să continui lupta.”

Autoarea, fiind profesoară la Londra, deja cunoscută în lumea academică și scriind direct în engleză, este într-o poziție în care poate  face ca această carte să fie recepționată mai ușor pe plan internațional. Totodată, este o carte scrisă foarte bine, talentul de scriitoare, uzul limbajului, perfecționat în mediul academic, contribuie la succesul binemeritat al cărții și la a face cunoscut într-o formă accesibilă publicului larg o mărturie despre una dintre cele mai odioase sisteme, comunismul și un posibil mesaj: Never again!