Fotografiind cele vazute si nevazute

În ultimul an am fotografiat mai rar, însă de câte ori am făcut-o, am avut certitudinea că de fapt fotografia era doar un pretext pentru a vedea şi a înţelege alte lucruri…nevăzute, nemateriale.

Un fotograf (din păcate nu îi mai ţin minte numele) spunea că atunci când fotografiezi trebuie să fii tu însuţi, ca fotograf, ca un film gol, folosit pentru prima dată. Mi-a plăcut ideea aceasta şi m-am regăsit în ea. Atunci când mă “golesc”, când uit de sine, sunt şi total deschisă, receptivă, ca un film, ca un senzor al aparatului foto şi pot fi impregnată, imprimată, umplută de tot de văd şi trăiesc şi întâlnesc. În timp ce aparatul foto înregistrează cele din lumea vizibilă, parcă sufletul meu înregistrează cele nevăzute, care rămân în mine ca nişte seminţe ale căror muguri timizi îi simt crescând în taină, încet, încet. E ca şi parabola golului – tocmai golul din interiorul unui vas dă utilitatea vasului. La fel şi noi, mă gândesc, tocmai atunci când ne golim (acea lepădare de sine), în mod paradoxal, ne umplem: vasul fiinţei noastre este umplut de frumuseţe, de spirit, de lumină… La fel cum senzorul aparatului foto e sensibil la lumină, sufletul nostru e şi el sensibil la frumuseţe. De fapt, tânjeşte după frumuseţe. Uneori când fotografiez, mi se pare că totul este atât de frumos, încât îmi dau lacrimile. 

Poate că frumuseţea e doar ce putem vedea noi, e un limbaj care vorbeşte sufletului despre alte lucruri nevăzute, de nepus în cuvinte.

Cred că nu degeaba am primit darul acesta al fotografiei, nu degeaba l-am descoperit mai târziu, a venit în viaţa mea pentru a mă învăţa ceva. Pentru a mă face să…”văd”. E doar un instrument. Mi-a luat ceva ca să-mi dau seama de asta.

Dar nu aveam intenţia să filozofez atâta aici. Voiam să povestesc despre tabara de fotografie la care am fost luna aceasta, tabară numită “Sihăstria ţăranilor din Ardeal”, unde ne-am întâlnit câţiva oameni pasionaţi de fotografie din toată ţara pentru a documenta fotografic viaţa ţăranilor din Ardeal, mai exact din zona mănăstirii Ţeţu, unde am fost găzduiţi.

Şi ce am văzut acolo? Am asistat la o zi tipică de muncă în stâne şi gospodării, am întâlnit oameni care munceau enorm de mult, ziua lor începea la patru dimineaţa şi se sfârşea seara la zece, când, după cum zicea doamna Rodica, a cărei stână am vizitat-o, deabia mai apuci să-ţi faci o cruce şi să spui noapte bună. Însă ce am văzut acolo e că fiecare lucru, de la mulsul oilor şi vacilor, la smântânirea laptelui, la bătutul untului, la făcutul brânzei de diverse tipuri, la pregătirea mâncării pentru animale, la gătit, la muncile din casă, totul era făcut cu infinită răbdare, cu concentrare, fără grabă, fără a se plânge de munca multă şi repetitivă sau a-şi deplânge soarta, fără a vrea să fie în altă parte. Ci totul era făcut ascultând ritmul, limbajul, semnele animalelor, naturii, anotimpurilor, pământului. După cum zicea doamna Rodica în grai local “Fiecare lucru are călcătura lui”.

Dar nu e vorba doar de felul în care munceau, ci de un întreg mod de a se raporta la viaţă, care-i făcea pe oameni luminoşi, bucuroşi, liniştiţi cu sine şi cu lumea, cu un sentiment profund al rostului lor pe pământ. Cu toate că oamenii aceştia probabil că nu aveau timp prea mult să reflecteze, însă ştiau şi trăiau ceva ce de multe ori noi, la oraş doar căutăm, căutăm în cărţi, căutăm în afara noastră, în consum, în călătorii, în diversitatea distracţiilor şi activităţilor (cum citisem undeva: căutăm în diversitate, în loc să căutăm în profunzime).

Şi apropo de muncă, îmi aduc aminte ce spuneau părintele Iustin şi părintele Pantelimon (acesta din urmă care a fost şi el alături de noi, ca fotograf şi îndrumător), mai de mult, la o conferinţă la Timişoara, că de multe ori la oraş s-a pierdut sensul muncii, munca  a devenit o corvoadă, a devenit ceva utilitarist, doar un mod de a obţine bani şi de a-ţi câştiga timpul liber. Omul se duce în silă la muncă şi nu-i mai vede sensul. Iar munca făcută astfel este o risipă de timp şi energie. Mi-a plăcut ideea (cel puţin aşa cum am reţinut-o eu, trecută prin filtrul înţelegerii mele) că atunci când lucrezi, de fapt te lucrezi pe tine, îţi lucrezi capacitatea de a fi răbdător, de a fi punctual, de a interacţiona cu oamenii, de a fi înţelegător şi bun coleg, de a-ţi face treaba bine, de a căuta tot timpul spre a face ceva oricât de mic pentru celălalt şi atâtea atele. Iar atunci când e privită aşa, munca nu mai e o corvoadă, nu mai e obositoare, ci se umple de sens.

Acelaşi lucru am văzut şi la mănăstirea Ţeţ, unde am stat pe durata taberei. Poate că viaţa la mănăstire se presupune a fi în primul rând rugăciune, însă este şi multă muncă. Şi nu mă refer la munca cu sine, ci muncă la bucătărie, la curăţenie, la animale, la grădină, la aprovizionare, şi mai erau şi musafirii pe deasupra, adică noi, care am fost atât de răsfăţaţi cu tot felul de bunătăţi. Şi la fel, toată această muncă făcută cu rădbare, cu acceptare, chiar cu bucurie. Cât am stat acolo am simţit multă căldură din partea maicilor, mereu o vorbă bună, un zâmbet sincer, o strîngere de mână, o dorinţă de a face ceva pentru celălalt. Iaraşi acea uitare de sine. Şi mai presus de astea, era o îndreptare spre Dumnezeu, spre acea parte nevăzută, nematerială, de care vorbeam mai devreme, de care era impregnată toată existenţa acolo. Cel puţin aşa am simţit-o eu, cu toată fiinţa mea.

Îmi aduc aminte ce spunea una dintre maicile de acolo, cu care am povestit puţin pe drumul spre o stână. Spunea cu o mare seninătate şi certitudine că şi -a găsit locul acolo, nu are nevoie să plece în altă parte sau să caute. Ci a găsit. Pentru mine cel puţin (dar ştiu că şi pentru mulţi alţii ca mine, care mai caută), acest răspuns e cutremurător. Cum ar fi să nu mai avem nevoie de toate surogatele de răspuns, de diversiunile căutării. 

Nu vreau să idealizez acest mod de viaţă sau pe aceşti oameni. Sunt sigură că şi oamenii aceştia au tarele şi imperfecţiunile lor, luptele şi problemele lor. Şi nu, nu cred că toţi ar trebui să ne mutăm la stână sau la mănăstire. Cred că fiecare avem rolul nostru, acolo unde ne ducem viaţa. Însă ceva din lumea aceea tot putem învăţa şi prelua în vieţile noastre, oriunde s-ar desfăşura ele. Cred că asta am înţeles cât am stat acolo, că reperele care dau sens vieţii noastre sunt aceleaşi, oriunde am trăi. Cât am stat în tabără mi-am reamintit de ele, asta am “fotografiat”. Sper să le păstrez cu mine, în mine.

Toată galeria de fotografii aici