Tag Archives: Made in Romania

Fiecare are paradisul sau

Fiecare are paradisul său. Se gaseşte chiar lângă noi (sau în noi?), doar că nu-l putem vedea prea bine întotdeauna.

Rândurile acestea mi le-a scris un prieten de curând drept comentariu la pozele de mai jos.

IMG_1263 copyŞi m-a făcut să mă gândesc, din nou, că nu trebuie să mergi prea departe pentru a descoperi frumuseţe sau a te bucura de o zi cu soare (sau chiar şi cu ploaie). Nu trebuie să cauţi ceva extraordinar, spectaculos, îndepărtat pentru a fi mişcat sau fericit. Tot ce ne dorim şi ce e bine pentru noi, pentru evoluţia noastră (chiar dacă noi nu ştim asta sau credem că e altceva care ne-ar face fericiţi) e chiar sub nasul nostru. Poate că de multe ori suntem şi noi ca acel om din povestea lui Kafka – “În faţa legii”, care a aşteptat toată viaţa în faţa uşii dincolo de care era (credea el) tot ce-şi dorise vreodată, însă nu a îndrăznit să intre de teama paznicului. Şi apoi, situaţia nici nu era aşa de rea, probabil îi era bine şi comod să stea pe un scăunel şi să aştepte să i se dea permisiunea sau să fie condiţiile favorabile pentru a ajunge unde îşi dorea. Sau era mai uşor să dea vina pe paznic sau pe constrângerile exterioare pentru că nu a ajuns unde îşi dorea.

IMG_1284 copy

You must own Your shadows, as well as the light

Locul în care am fost, muntele Semenic, este aproape de Timişoara şi destul de banal ca peisaj (deşi poate pentru mulţi şi a a junge aici este ceva ce nu-şi pot permite, fie fizic sau material). Este un platou golaş, pe la 1400 m, fără ceva care să-ţi atragă atenţia în mod special, doar câte un copac contorsionat sau un pâlc de copaci viscoliţi şi copleşiţi de zăpadă, răsfiraţi pe ici, pe colo. Mai este şi teleschiul şi pârtiile de schi, pilonii de telecomunicaţii, schitul, un hotel decrepit de pe vremuri, unul mai nou trântit aiurea în peisaj şi câteva gherete improvizate de lemn care vând şaorma şi vin fiert. Şi plin plin de maşini care se bat pentru un loc de parcare cât mai aproape de pârtie. Şi totuşi, am petrecut acolo împreună cu câţiva prieteni o zi minunată, umblând fără un traseu bine stabilit, timp de vreo patru ore prin zapada neatinsă, ca printr-un deşert alb, sub soarele orbitor care ne-a dat cu împrumut culoare de oameni sănătoşi pentru a o duce la oraş.

La fel şi pentru fotografie. Nu trebuie să cauţi locuri depărtate şi spectaculoase pentru a face fotografii bune, adică care să spună ceva. Regulile spun că soarele de la ora prânzului şi cerul senin clar sunt killer pentru poze. La fel şi zăpada fără contrast sau ceva, un munte, o pădure, etc care să-i dea formă. Însă nu e chiar aşa. M-am aplecat asupra cristalelor de zăpadă, a umbrelor, a copacilor, a soarelui. Adică, în sens mai larg, trebuie să lucrăm cât mai bine cu ce avem, sau şi mai larg, să scoatem “roade” cât mai bune în situaţia dată, nu într-una ideală. Asta îmi aduce aminte de ce spunea Steinhardt, foarte frumos în Jurnalul fericirii (pornind de fapt de la un text al lui Chesterton): “De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister”

Ca de obicei, dacă privim cu atenţie lumea din imediata apropiere, putem descoperi multă frumuseţe, chiar şi în aşa-zisa banalitate cotidiană. Poate chiar acel paradis de care zicea amicul meu. Trebuie doar să ne curăţăm privirea, de fapt ochiul minţii.

Şi încă ceva, aşa, poate ca un gând ce s-a “copt” în ultima vreme, fiecare din noi suntem exact unde trebuie să fim în momentul prezent (şi asta nu doar când ne place şi ne simţim bine unde suntem).

Untitled-1 copy

IMG_1279 copy

IMG_1254 copy

IMG_1269 copy

IMG_1272 copy

IMG_1251

Printre nori

Poate că cel mai mult mi-au rămas în minte imaginile, chiar şi nefotografiate, de la finalul acestei ture în munţii Parâng. La început mi-a părut rău că nu era soare în ziua aceea, însă aşa, am umblat efectiv printre nori, nori denşi, cu scurte reprize luminoase, şi a fost mult mai spectaculos. Aproape de finalul zilei, mă oprisem pe marginea unei văi largi, cu soarele care apunea peste munţii ce se vedeau hăt departe, pe unde fusesem chiar în ziua aceea. Iar în fata mea, ca pe o scenă imensă venea din dreapta o mare de nori, care trimitea valuri albe şi eterice ce se uneau cu alţi nori, se jucau, se intersectau si apoi se retrageau. Am ramas acolo, uitand de timp şi de mine, urmarind acest spectacol atat de maret, incat nu se putea să nu atigă ceva în tine…
Cam aşa a fost

IMG_7979 copy

IMG_7986 copy

IMG_7998 copy

IMG_7990

IMG_7970 copy

IMG_7965

IMG_7929_cer

IMG_7936

IMG_7882 copy

IMG_8007 copy

IMG_7949 copy

Caii din Crovuri

La inceput erau speriati cand incercam sa ma apropii de ei si fugeau. A fost nevoie doar de un calut mai curajos care s-a apropiat de mine si apoi l-au urmat si ceilalti si m-am trezit inconjurata de vreo douazeci de cai, care ma miroseau cu boturile lor umede si se uitau cu mare curiozitate la mine si la aparat, erau asa draguti. Si printre mangaieri si priviri, am facut cateva fotografii. Tare fain a fost :)

cai 01

cai 02

cai 03

cai 04

cai 05

cai 06

 

Printre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata

crovuri

Stiţi senzaţia aceea când ceea ce vezi sau simţi sau auzi este aşa de frumos că pur şi simplu uiţi de tine şi intr-un fel înalt şi luminos, te simţi fericit? Cam aşa m-am simţit şi eu în tura aceasta la Herculane prin Crovuri. Are natura aceasta un fel de a te scoate din tine şi de a te uimi încât te face sa vezi lucrurile şi pe tine dintr-o perspectivă mai largă. De fapt, cele mai frumoase momente sunt cele în care uiţi de tine. Cel puţin aşa simt eu. De multe ori stau pe un colţ de stâncă, transpirată şi cu picioarele şi inima pulsând de la uracuş, cu depărtările verzi şi stâncoase deschizându-se în faţă, cu câte o casă mică mică agaţată lângă o căpiţă de o coasta de deal, cu văi pline de flori, cu un copac singuratic profilându-se pe cer, cu şuier de vânt şi nori gonind aproape peste mine, pur şi simplu mă copleşeşte frumuseţea şi simt energia asta din tot ce mă înconjoară, care e şi in mine. Am mai scris despre asta (aici), aşa că acum vă las doar cu imaginile. De multe ori când fotografiez natura, şi nu numai (dar mai ales natura, pentru că ea există bine mersi şi fără să o observăm şi pozăm noi şi să-i spunem că e frumoasă), mă întreb de ce? Veşnica întrebare, de ce-ul ăsta. Ce vreau sa transmit? Frumuseţea? Trăirile mele? De ce? Să uimesc pe cineva cu pozele? Nu pot sa exprim exact. Dar în sens mai larg cred că e vorba de a exprima adevărul despre experienţele mele, oricare ar fi ele şi cine ştie, asta poate o să-i inspire şi pe alţii să caute şi sa exprime adevărul despre experienţele lor (poate e o aroganţă să cred că pot face asta). Şi apoi, cred că încerc să aduc mărturie despre faptul că există atâta frumuseţe în lume, şi nu doar în natură. Provocarea este să încercăm să o vedem întotdeauna, oriunde.

10353694_535615479883451_7636163040524096356_n

pin negru

10343002_535615476550118_2528231267029055706_n

mtii mehedinti

cheile tamnei

pin negru

pini negri10378014_535615483216784_5047987874723616277_n

10410626_539623222816010_7942979834324880245_n

IMG_6802 copy

Din lumea Banatului

Din lumea Banatului

Ţin în mână catalogul “Din lumea Banatului (mulţumesc, Paul Bordaş :) şi mă tot uit la el şi mă simt tare bucuroasă şi  recunoscătoare că am făcut şi eu parte din echipa care a contribuit cu fotografii la realizarea sa.

În mai 2013 ne-am adunat vreo 20 de oameni pasionaţi de fotografie şi de natură din toată ţara la staţia meteo Orşova de unde ne-am împărţit pe echipe şi vreo 4 zile am umblat în zona Orşova – Herculane – cazanele Dunării – Rudăria – Cheile Nerei de dimineaţa până noaptea – nu exagerez, din alea, cu trezit la ore super matinale, când somnul e cel mai dulce – fotografii ştiu de ce :) – umblat pe dealuri, munţi, văi, câmpuri, sate izolate, mănăstiri şi coclauri, ne-a plouat şi ne-a bătut soarele şi vântul şi ne-am minunat de ce lucruri frumoase am văzut şi fotografiat. Apoi am stat, mâncat, băut, spus poveşti  şi râs la grămadă, ca în tabără. O tabără mai specială – Romania Student Tour, unul dintre proiectele derulate de Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti. Paul Bordaş, iniţiatorul acestui proiect spunea că după ce participi la Romania Student Tour faci parte dintr-o familie cu zeci de membri, răspândiţi prin toată ţara. Da, şi eu aşa m-am simţit, ca într-o familie. Fotografiile pe care le-am realizat cu toţii atunci au format acest catalog – Din lumea Bantului, ultimul din seria de cataloage realizate în diverse zone ale României.

Cum am ajuns la Romania Student Tour? Păi totul a început de fapt cu un an înainte, când am participat pentru prima dată, la concursul de fotografie Fotogeografica. E şi aici un pic de istorie (personală) în spate. Concursul ăsta chiar e tare. Adică eu mă uitam de ani de zile aşa, cu respect la fotografiile câştigătoare şi mă gândeam ce mult mi-ar plăcea ca vreodată să am şi eu fotografii destul de bune ca măcar să particip la acest concurs. Şi în 2012, care era ultimul an când puteam participa din cauza limitei de vârstă m-am hotărât să încerc. Adică era now or never. Prima şi ultima dată. Şi…ca în filmele cu happy end…am câştigat!!! Locul trei la secţiunea fotoreportaj, cu o serie foto despre Munţii Retezat. Am fost la Bucureşti la premiere, am cunoscut oameni faini, fotografi ale căror fotografii le admiram de departe, ce mai, a fost tare fain :) Şi printre premii a fost şi participarea la Romania Student Tour, o acţiune în urma căreia, doi ani mai târziu, ţin în mâini acest catalog despre Banat …şi astfel închei rotund povestea :)

Şi încă ceva: normal că e fain să câştigi un concurs, dar poate şi mai important este să…participi. Adică să iei în serios ce faci, să ai disciplină, dedicare, să dai tot ce ai mai bun, şi apoi… să nu mai conteze rezultatul. Pentru că de fapt a câştiga sau nu, ca tot ce vine sau nu spre noi, nu mai depinde de controlul nostru…Şi repet, nu vreau să fiu ipocrită, normal că m-am bucurat că am câştigat la concurs, dar după cum am văzut de atâtea ori, nu un premiu sau titlu sau câştig material rămâne, ci momentele unice în care mi-am mai extins un pic limitele, am ieşit din lumea mea cunoscută (şi nici măcar nu a trebuit să merg prea departe de casă), am întâlnit oameni faini, am avut conversaţii bune sau am tăcut şi am mers şi ne-a plouat împreună, am văzut şi simţit şi m-am minunat de natura, adică am trăit, liber, prezent, fiind eu însumi, cum ar trebui să trăiesc întotdeauna.

Deci vă încurajez, participaţi! :)

Fotogeografica

PS: Şi iată şi pozele mele care au fost incluse în catalogul Din lumea Banatului:

Biserica din Scarisoara_CT copy

Biserica din satul Scărişoara

IMG_9633

Vedere cu Herculane şi Munţii Mehedinţi de la Crucea Albă

IMG_9692

Sătean la Stâna din Cheile Tăsnei

Lumina de dimineata in Cheile Nerei_CT

Lumina de dimineaţă în parcul naţional Cheile Nerei – Beuşniţa

Timisoara, Piata Unirii, locul preferat de intalnire al timisorenilor_CT

Timişoara, Piaţa Unirii

Primavara in februarie

Duminica, soare, drum prin padure fosnitoare si mirositoare de pamant reavan si frunze uscate, vant taios pe culmi descoperite, pante cu jnepeni si urme de zapada, ierburi moi pe care sa iti faci siesta dupa un senvici si cioco din rucsac, intins pe spate cu fata la cer, primind energie de la soare si de la pamant, departari cu munti si nori, aproape de oras si totusi pentru cateva ore in alta lume. Am mers pentru prima data in excursie cu cativa oameni din clubul Prietenii Naturii si, ca de cate ori aleg sa ies din cercul meu cunoscut (zona aia de confort, cica), zilele imi sunt presarate cu “coincidente”, intalniri si momente frumoase, raspunsuri la intrebari care imi bantuie mintea, conversatii cu talc si sentimentul fain că nimic nu e întâmplător.

And for the record, a fost varful Pades din Muntii Poiana Rusca. Mergeti, e fain :)

IMG_4623 copy web

IMG_4639 copy

IMG_4631 copy

Paradisul regasit

…Tu care esti mare in micuta floare, si in luminatorii cerului

De cate ori sunt in natura simt ca ma intorc acasa, nu e doar distractiv sau ceva cu care sa-mi umplu timpul, simt ca acolo ma umplu de energie, aceeasi energie care e in ape, copaci, munti, pasari, soare, pietre, iarba si flori este si in mine. Viata care razbate in copacii fara frunze iarna si ii face sa infloreasca primavara, Viata care e curgerea nesfarsita a raului, Energia care face puiul sa iasa din ou si samanta unei flori sa iasa din pamant, Energia care razbate din pietrele si muntii care au fost aici cu mult inaintea noastra si vor fi si fara noi, e aceeasi Viata (sau spune-i cum vrei, Energie sau farama de Divinitate) e si in mine, care, orice s-ar intampla, ma face sa renasc, sa vreau sa traiesc si sa ma bucur de viata prin ciclurile anotimpurilor mele, in moartea si retragerea din lume a iernilor mele, in primaverile luminoase ale sufletului meu, in verile abundentei si toamnele intense si sfasietoare ale regasirii sinelui.

Cand sunt in natura se face liniste in mine, iar ce e afara e si inauntru, si e frumos, iar pacea aceea seamana cu o meditatie sau o rugaciune.

A fi in natura este pentru mine o invitatie la a fi, pur si simplu, asa cum si natura este si nu incearca sa fie altceva, sa se prefaca sau sa se infrumuseteze. Nu conteaza cum arat, cum ma imbrac, cat de desteapta sunt, ce lucrez, ce varsta am, ce probleme si ce viata am, pe ce treapta a evolutiei spirituale ma aflu, ci pur si simplu sunt. Sunt intreg si esenta adevarata, aceeasi esenta care e in toti si-n toate, simt ca sunt farama din ceva mult mai mare decat mine si ca farama aceasta are mare insemnatate, la fel ca toate celelalte farame. Poate ca aceasta este paradisul.

Aceeasi esenta incerc sa o regasesc si sa ma conectez la ea in fiecare zi, in zilele obisnuite, cand graba, treburile, rutina,  interactiunile superficiale, dorintele, prea multa informatie si distractiile de tot felul ma indeparteaza de ea.

Cred ca acestea au fost gandurile care mi-au trecut prin minte cand am stat pe malul lacului Trei Ape in vara trecuta, chiar daca a fost doar pentru cateva ore, si am stat sub brazi cu aroma proaspata, si am simtit mangaierea rece a apei, si mi-am mijit ochii de prea multa lumina si am am fotografiat copaci si apa, a caror simblouri, am aflat apoi, sunt foarte profunde (si le regasesc ca teme ale vietii mele in ultima vreme). Copacul, avand radacinile in pamant si crengile in aer,  simbolizeaza legatura dintre cer si pamant, intre lumea vizibila si cea invizibila, este simbol al ascensiunii catre cer si Axis Mundi. Iar apa simbolizeaza originea vietii, un mijloc de purificare si regenerare. A te cufunda si a iesi din apa inseamna o moarte simbolica, o intorcere la origini, o regresie si dezintegrare urmata de o renastere.

Si mai trebuie sa spun ca acesta este inca unul din darurile fotografiei. Mi-a placut dintotdeauna sa merg in excursii in natura, dar doar de cand am inceput sa fotografiez si practic sa fiu mult mai atenta la detaliile naturii si ale lumii din jurul meu, si astfel am invatat sa privesc, sa ascult, sa tac, sa simt, am descoperit aceasta legatura profunda cu natura.

Mi-ar placea ca in 2014 sa petrec mai mult timp in natura, fotografiind sau nu. Ceea ce va doresc si voua :)

IMG_1542 copy

IMG_1525 copy

 IMG_1539 copy

IMG_1534 copy

“Întrebaţi o floare de câmp: “Te simţi fără folos de vreme ce tot ce faci este să încolţeşti din alte flori asemănătoare?

Iar ea va răspunde: “Sunt frumoasă, şi frumuseţea în sine este singura mea raţiune de a trăi”.

Întrebaţi un râu: “Te simţi fără folos de vreme ce tot ce faci este să curgi mereu în aceeaşi direcţie?”

Iar el va răspunde: “Nu încerc să fiu de folos, încerc să fiu un râu”

Nu încerca să fii de folos. Încearcă să fii tu însuţi: asta este de ajuns.

Paulo Coelho

 

Tabara de la Orsova si darurile fotografiei

IMG_9872 copy

In 2011 când m-am întors in România în plin necunoscut, si imaginându-mi un nou început, mă gandeam ca o sa fac un business din fotografie, că asta va fi marea mea schimbare de carieră, adică că voi avea o carieră, că până acum nu avusesem decât joburi disparate. Dar gândeam şi un pic la modul mai visător, cum imi place mie :) follow your dreams, do what you love şi alte sloganuri din acestea. Ironia la o parte, e foarte fain să-ţi urmezi visele, nimic de zis, doar să îţi dai seama care-ţi sunt de fapt visele, să asculţi mai atent inima, nu să faci imediat planuri de afaceri (deşi poate aşa trebuia să fie, să trec şi prin asta, ca să înţeleg ceva).

Aşa că atunci m-am pus şi am studiat cărţi de marketing si business legate de fotografie, am colindat pe forumuri şi bloguri, am dat like-uri sperând să primesc şi eu inapoi, am comentat la poze si bloguri (cum zic reţetele de promovare), am participat la concursuri cu sfintenie, am fost la workshopuri, am scris cu cuvinte cheie (haha), am petrecut (pierdut) ore intregi pe facebook, uitându-mă la pozele altora, comparându-mă, gândindu-mă că eu de ce nu pot face aşa poze bune (populare), încercând să învăţ stilul şi tehnicile altora, dar nu aveam (încă) un stil al meu. Sincer, devenise un stres pentru mine, nu mă mai bucuram de fotografie, de ce fotografiez, nu mai vedeam minunea lumii, vedeam doar că nu am…succes !?! Dar oare ce o fi aia? Adică nu făceam bani (destui ca să trăiesc din asta) din fotografie. Cred că asta e cel mai greu în ziua de azi (şi poate dintotdeauna), că succesul se măsoară în bani (şi like-uri). Şi de multe ori cădem în plasa de a ne măsura şi valoarea personală sau a ce facem tot în funcţie de câştiguri sau popularitate. Dacă nu reuşeşti să vinzi ceva, să faci bani, înseamnă că nu ai succes, sau o concluzie şi mai grea, că nu eşti bun la ce faci (ok, uneori e adevărat, şi asta te poate motiva, dar nu întodeauna e adevărat)… şi de acolo e la un pas să crezi că nu eşti bun, că nu ai valoare. Poate de aceea aşa de puţini oameni încearcă să-şi urmeze visele, sau să facă o afacere din ce le place să facă, pentru că atunci când vine vorba de lucrurile importante pentru noi suntem mega sensibili dacă eşuăm (sau aşa simţim, iar ce simtim e doar o interpretare a realitatii), dacă suntem criticaţi sau ignoraţi. Poate de aceea de multe ori ne urâm joburile, dar când ne dăm demisia, după un timp ne simţim fără rost. Poate de aceea este atât de greu când ieşi la pensie şi nu te mai poţi defini prin ce făceai. Poate e mai uşor să ai un job care nu-ţi place sau ţi-e indiferent decât să te simţi aşa vulnerabil lansând în lume un proiect personal, care chiar contează pentru tine, în care ţi-ai pus sufletul, prin care, în mod simbolic, te-ai expus pe tine “dezbrăcat” în lume.

Îmi vine în minte exemplul celebru al lui Van Gogh care nu a vândut nici o lucrare toată viaţa, dar a continuat să picteze aşa cum simţea până la sfârşit. Normal că nu e fiecare din noi un un Van Gogh, dar ceva tot avem de învăţat.

Dar de fapt nu are nici o importanţă dacă faci bani sau nu din pasiunea ta. Dacă faci, foarte bine, dacă nu, iaraşi bine. Singurul lucru care contează este să fii autentic, să te exprimi, să creezi, să acţionezi. Să-ţi laşi creativitatea să se reverse. Să faci ceva pentru că în asta crezi, nu pentru a avea succes. Succesul e ceva secundar. Pasiunile au rolul de a ne menţine spiritul viu, de a ne face ochii să sclipească, de a ne hrăni cu o hrană de care avem nevoie ca de hrana fizică. Dar pe de altă parte, nu cred că trebuie să ne definim prin ele. Să avem puţină smerenie. E adevărat – cum spune părintele Părăian – că “Ce faci, te face”, şi e foarte important să acţionezi întru bine şi adevăr, dar ce faci îţi poate fi luat într-o secundă, şi apoi rămâne ce eşti, dincolo de acţiunile şi pasiunile tale.

Dar unde voiam să ajung, este că fiind prea preocupată să am succes, de fapt nu am văzut câte daruri mi-a oferit fotografia. Pur şi simplu m-a scos din “carapacea” mea, a fost modul meu de a mă exprima drept cine sunt, de a mă conecta la lume într-un mod autentic, prin care pot şi dărui ceva, apoi e darul minunat de a atinge vieţile altor oameni pe care de multe ori nici nu-i cunoşti (bineînţeles, toţi atingem vieţile celorlalţi oameni intr-o mai mica sau mai mare masura). Cred că atunci când am încetat să mă mai judec prin prisma succesului, am început de fapt să simt că am ceva de spus, de arătat, am început să fiu mai atentă ce şi de ce fotografiez, ce vreau să transmit, am început să mă bucur cu adevărat de darurile fotografiei,

Printre care a fost şi această tabără foto de la Orşova, drept premiu pentru concursul Fotogeografica din 2012. Şi ca o mică notă, la acest concurs mă uitasem ani de zile, urmărisem participanţii şi premiile şi mă gândisem că ce fain ar fi dacă vreodată aş avea poze destul de ok pentru a le trimite măcar spre participare. Well, în 2012 mi-am luat inima în dinţi şi am participat, era şi ultimul an când puteam participa, datorită limitei de vârstă şi…am câştigat (premiul 3 la secţiunea Fotoreportaj, cu o serie de fotografii din Munţii Retezat). Oa, nu mi-a venit să cred. Şi ăsta e doar unul dintre darurile pe care le-am primit, şi de care poate nu m-am bucurat pe deplin sau nu le-am primit cu recunoştinţă şi acceptare şi drag în mine, pentru că mă judecam după nu ştiu ce standarde de reuşită.

Tabăra de la Orşova a fost poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, în satul Scărişoara, la Crucea Albă, Cheile Tâsnei, pe clisura Dunării, Ciucaru Mare, în Cheile Nerei, la Mănăstirea Călugăra, pe câmpuri şi dealuri, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, ne-am ajutat, am vorbit filozofii, şi s-a creat între noi o solidaritate şi familiaritate tare faine, deşi ne întâlnisem pentru prima oară atunci şi am avut sentimentul acela de libertate şi bucurie şi aventură de road trip :) , am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am dormit pe iarbă, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) Şi dacă nu era fotografia nu ne-am fi întâlnit, nu am fi fost în această tabără.

Iată şi pozele, din care unele vor fi incluse în cartea de fotografie despre Banat:

no images were found

La Manastirea Oasa

IMG_4239 copy

Mai pe la începutul acestui an am fost la o conferinţă ţinută de Părintele Pantelimon şi Părintele Iustin de la Mănăstirea Oaşa (am mai scris despre asta aici). Era prima dată în viaţa mea când mergeam la o astfel de conferinţă şi trebuie să spun că a atins ceva în  mine, ceva ce nici nu ştiam că este acolo. Dar poate primul impact puternic a fost filmul prezentat în deschiderea conferinţei cu fotografii de la Mănăstirea Oaşa, realizate chiar de părintele Pantelimon, care a făcut facultatea de arte în viaţa dinaintea mănăstirii. M-am uitat atunci total absorbită şi fără să mai ştiu nimic în jur la fotografiile minunate, cu mănăstirea, cu munţii, pădurile şi cerul din jur, cu oamenii cu priviri luminoase şi sau arzătoare de…spirit, de duh, de adevăr (poate sună abstract, dar altfel nu ştiu cum să o spun, însă era atât de evident!), oameni trăind simplu, muncind, rugându-se, cu disciplină şi asprime, dar radiind atâta bucurie şi lumină cum rar am văzut în rest. Era o lume total necunoscută mie până în acel moment. Şi atunci mi-am zis că trebuie neapărat să ajung la mănăstirea Oaşa. Ceea ce s-a şi întâmplat spre finalul acestui an. Şi deşi am stat foarte puţin acolo, doar o noapte şi o zi, am trăit multe şi…da, am fost fericită, într-un mod cu totul nou. Întâmplarea a făcut ca la câteva ziel după ce am ajuns la mănăstire să fie din nou în Timişoara o conferinţă cu părinţii Iustin şi Pantelimon. Şi atunci am stat trei ore în picioare, într-o sală ticsită şi nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Aş vrea să scriu doar câteva idei care mi-au rămas de la conferinţă, care m-au făcut să mă gândesc şi după aceea mult timp la ele şi mi se par nişte principii de viaţă simple, poate aspre, dar care te duc la bucurie adevărată. Citez din memorie, deci poate citatele nu sunt exacte şi sunt trecute prin filtrul meu, dar aş vrea totuşi să le scriu:

– A vedea răul din noi, a ni-l asuma şi a-l depăşi este cea mai mare şi mai importantă lucrare din viaţa omului. Să-ţi vezi răul din tine nu e puţin lucru, asta înseamnă că de fapt s-a făcut lumină în tine, căci dacă era întuneric nu vedeai nimic. De fapt cu cât se face mai multă lumină în tine, cu atât devii mai conştient de răul din tine (dar şi de bine)

– De multe ori oamenii deznădăjduiesc pentru că văd că e atâta rău în ei, şi e prea greu să se lupte cu patimile, şi atunci se lasă pradă deznădejdii. Însă atitudinea trebuie să fie una de hărnicie, adică da, e mult de lucru, e drum lung, e mult de luptat, dar zi de zi lucrez, mă lupt, nu mă las, sunt “harnic” (dar în alt sens, harnic la munca interioară, ce frumos!). Deznădejdea e un semn de mândrie (că lucrurile sau eu nu sunt aşa cum aş vrea, dar nici nu fac un efort pentru asta). Iar lupta până la urmă nu e dusă pentru a ajunge la un confort psihic, ci lupta e sursă de energie duhovnicească (altă idee atât de puternică, care m-a pus pe gânduri)

– De multe ori ne concentrăm pe a vedea doar răul, greşelile, neputinţele celorlalţi, vedem paiul din ochiul celuilalt, dar nu vedem bârna din ochiul nostru. O atitudine care de fapt îi face rău celuilalt, pentru că atunci când ne concentrăm asupra răului din el, de fapt îi potenţăm sau îi scoatem la iveală răul. În schimb dacă ne schimbăm noi atitudinea şi încercăm să vedem dincolo de acel “pai” care ne stă în ochi, încercând a-l privi şi primi pe celălalt curat în inima noastră, practic îi oferim o “oglindă” în care să se vadă curăţit, încurajăm să iasă la iveală, să se mainfeste binele din acea persoană. Dar asta înseamnă că mai îtâi trebuie să ne curăţim noi în interior. ca întodeauna, în loc să vrem săl schimbăm pe celălalt, să ne schimbăm mai întâi pe noi înşine. Lucrarea acolo începe. De fapt, atunci când ceva ne deranjează, ne înfurie la celălalt, e ceva ce ne deranjează în noi. Ce e înăuntru e şi în afară. Nemulţumirile şi urâtul din interior se proiectează şi în afară. Şi drept concluzie, cuvintele lui Nae Ionescu “Vezi ce eşti, nu vezi ce este”.

– Şi apropo de viaţa prin celălalt şi una dintre poruncile fundamentale, a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, ce înseamnă asta de fapt? A-l aduce pe celălalt în tine,  a-l percepe ca pe tine, ca pe un alt tu, iar atunci nu mai poţi fi rău sau judecător cu el. Poate că pare simplu şi banal, dar din porunca aceasta de mult eori ne oprim la a-ţi iubi aproapele şi uităm de multe ori partea cu “ca pe tine însuţi”, ceea ce duce la sacrificii prost înţelese “spre binele celuilalt”, şi la pretenţii pentru acest sacrificiu. Dar doar măsura în care te iubeşti /te accepţi/te asumi pe tine este măsura cu care îl poţi iubi pe celălalt. Sau de multe ori ne oprim doar la a ne iubi pe noi în sensul urmăririi doar a propriilor plăceri, sau a trăi doar pentru noi, fără a vrea să facem măcar un mic gest de a renunţa la confortul şi plăcerea proprie pentru celălat. Căci paradoxal, a te iubi pe tine înseamnă şi a renunţa la tine.

Atât deocamdată. Şi câteva fotografii de la Mănăstirea Oaşa, unde am făcut şi o drumeţie pe munţii din jur, pe o zi de iarnă din aceea limpede, cu cer albastru intens, cu ger şi soare, care făcea ca zăpada să sclipească şi totul în jur să fie de un alb strălucitor.

IMG_4250 copy

IMG_4215 copy 4 web

IMG_4240

IMG_4257 copy

IMG_4234 copy

IMG_4228 copy2

IMG_4203 copy

IMG_4200 copy

IMG_4199 copy

IMG_4209 copy

IMG_4233 copy

Ce se vede la Muntele Mic

“Vezi ce esti, nu vezi ce este” (Nae Ionescu)

De ce sa te duci la Muntele Mic vara? E un munte golaş şi nespectaculos, unde găseşti doar nişte pensiuni aruncate ici colo sau neterminate, un hotel mastodont gri-comunist în paragină, scheletul telescaunului care nu funcţionează, o cruce mare de fier pe lângă care sunt parcate maşini cu portierele deschise, cu muzica la maxim, in timp ce oamenii mănâncă mici pe capotă (nu e glumă).

De acord. Lucrurile astea sunt adevărate, există, se văd. Dar nu e asta totul. Există şi iarbă moale pe care să stai uitându-te la cer, cu stomacul plin de un senvici care devine cea mai fabuloasă mâncare, muzica vântului şi a ierbii, mici comori delicate de flori şi trifoi dacă te cobori la firul ierbii, liniştea, mirosul aerului de munte, soarele care-ţi arde faţa, turme de oi pufoase care se uită la tine curioase si sperioase, câini blănoşi buni de mângâiat, şi mai ales, oriunde te uiţi, cerul larg, deschis, pe care la oraş îl văd doar îngrădit de blocuri, aici e nesfârşit, plin de nori albi în mişcare, în care se văd fiinţe fantastice, acel cer pe care dacă-l privesc mai mult, parcă mă umple, se transferă în mine, şi plec de acolo limpede, cu norii albi ai sentimentelor şi gândurilor trecând fără să lase urme în acel senin.

IMG_1381

Şi atunci ştiu că depinde doar de mine, unde aleg să mă uit. Ce aleg să văd. Am capacitatea să mă minunez, să mă bucur, să văd minunea lumii în fiecare zi? Asta nu înseamnă că închid ochii sau că urâtul şi răul nu există şi nu trebuie conştientizate. Dar depinde de mine ce aleg să văd şi să simt.

Aleg să văd groapa aceea şi balta şi hartia aruncata şi sictirul care vine cu ea, sau aleg să văd şi să mă minunez de chiciura care s-a depus pe iarbă, făcând o dantelărie unică şi irepetabilă. Aleg să văd blocul care se cojeşte sau copacul din faţă în care bate soarele şi toate frunzele lui galbene intens capătă o aură şi e atât de frumos, că-mi ţin răsuflarea? Şi chiar frunzele, da frunzele, care sunt miliarde, şi nu e una identică cu cealaltă, asta mi se pare cel mai miraculos lucru. Sau vrăbiile cu cenuşiul lor care se confundă cu asfaltul şi praful, cât sunt de simpatice şi cum se opresc din ciripit când te uiţi la ele (aţi observat?). Aleg să văd un om care mi-a tăiat calea sau a fost nepoliticos şi să plec bodogănind cu “numai în România, la d… şi n…  şi etc” şi m-a stricat dimineaţa, sau aleg să văd atâtea gesturi de bunătate pe care le fac oamenii zilnic în jur? Sau mă uit în mine şi aleg să văd că nu am fost în stare de una şi de alta, că nu am fost de-ajuns de…whatever, că nu m-am ridicat la nivelul aşteptărilor mele sau aleg să văd minunea că sunt ajutată şi ghidată să evoluez şi să mă schimb, că pot dărui, atât cât pot, că pot spune îmi pare rău?

IMG_1386 copy

Şi asta văd, la mine în primul rând, că dacă aleg să mă las pradă negativităţii, reproşurilor, furiei, învinovăţirilor, dar şi comodităţii, sunt limitată, asta împiedică să iasă la iveală ce este mai bun în mine. Şi cred că este la fel pentru toată lumea. Cu cât suntem mai limpezi în interior cu atât vedem mai multă frumuseţe în exterior. Cum se spunea, ce e înăuntru e şi afară. Dar pe de altă parte, şi încercarea perpetuă de a fi bun, te poate transforma într-un plicticos fără nuanţe, fără “scânteie” (căci şi scânteile au nevoie de umbră pentru a lumina) sau un moralist. Ceea ce uneori mă întreb dacă nu am devenit cu aceste texte. Dar poate o să-mi spuneţi voi care citiţi :)

Şi pentru că articolul plecase de la o excursie la Muntele Mic, iată şi nişte poze cu ce am văzut acolo.

IMG_1369 copy

IMG_1365 copy

IMG_1373

IMG_1366 copy

IMG_1382 copy

IMG_1393c copy

IMG_1395 copy

Articol din seria Made in Romania

Dincolo de bariere

“Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” *

“Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” *

“Celui ce are (credinţă, iubire, fapte bune, smerenie) i se va da, iar celui ce nu are, şi puţinul pe care-l are (şi nu-l rodeşte) i se va lua” (Steinhardt- Jurnalul fericirii”)

tgp_061 copy

Crezi că tu eşti cel care ajută, dar de fapt vezi că tu eşti ajutat (chiar şi ajutat să înveţi smerenia).

Crezi că tu eşti cel care dăruieşte, dar de fapt, dacă ai curajul să petreci un moment sincer cu tine, vezi că ai primit atât de mult de la cei care păreau că nu au nimic de dat, care aparent au o viaţă atât de umilă şi banală, şi cărora credeai că tu (trebuie să) le faci un bine.

Crezi uneori că nu ai nimic de dăruit, dar tocmai pentru că ai decis să faci ceva, un gest, oricât de neînsemnat ar părea, decât să stai în micimea şi deznădejdea problemelor tale (care par atât de importante şi nedrept căzute pe capul tău) sau al nemulţumirii generale din jur, descoperi că în tine s-a reflectat ceva din darul pe care l-ai făcut, descoperi în tine că ţi s-a dat ceea ce credeai că nu ai.

tgp_056 copy

Şi asta se întâmplă de fiecare dată când alegem să ieşim din cercul strâmt al existenţelor noastre, cercul strâmt al  joburilor, treburilor, relaţiilor, problemelor, a tot ce e cunoscut şi stabil şi capitonat cu puf. Când încercăm să trecem dincolo de nişte bariere (mentale, emoţionale, etc)

Am înţeles şi eu într-un final ce înseamnă “Să dăruieşti din ceea ce nu ai”, după cum spunea Steinhardt în cartea lui minunată “Dăruind vei dobândi”. Căci atunci când dăruieşti din preaplinul tău (material, de obicei. dar de multe ori nici din acela nu dăm), ce merit/mulţumire poţi avea? Iar atunci când nu ai nimic, însă decizi să ajuţi totuşi, să te bucuri de ce (nu) ai, iar prin bucuria sau gestul tău să luminezi viaţa altcuiva…da, atunci înveţi ce înseamnă să dăruieşti de fapt. Eu cel puţin asta am învăţat de la alţii, căci nu vorbesc despre mine aici. Încă mai am atât de învăţat şi mă bucur că mi se face darul de a întâlni oameni şi a fi pusă în situaţia de a învăţa, chiar dacă de multe ori nu este prea confortabil.

tgp_041 copy

Poate că toate lucrurile acestea sună abstract şi scoase din cărţi de bună morală (nu e prea cool să citez din Biblie, vor gândi unii, deşi nu o vor zice).

Însă la modul cel mai concret, când Laura, o femeie de la Azilul de noapte din Timişoara – căreia nici nu-i puteam ghici vârsta, cum de multe ori sunt oamenii străzii, îmbătrâniţi înainte de vreme, oameni pe lângă care trecem (eu inclusiv, de atâtea ori) şi nu-i vedem, nu vrem să-i vedem, pentru că ne supără ce vedem, ne supără mizeria şi suferinţa şi neputinţa vieţii lor – m-a îmbrăţişat şi mi-a mulţumit (nici nu ştiu pentru ce, pentru că eram acolo? pentru că vorbeam cu ea? pentru că o îmbrăţişam?), mi-au dat lacrimile şi am simţit că în mine se rup nişte bariere.

tgp_068 copy

De fapt, poate că de prima dată când am intrat în contact cu asociaţia Timişoara Gospel Project în mine s-au rupt nişte bariere. Cred că în primul rând m-a mişcat când am auzit povestea lui Dominic Samuel Fritz (dirijor, compozitor, muzician, iniţiatorul proiectului) că cineva care nici măcar nu e român alege să facă voluntariat în Romania, să înveţe româna, să iniţieze un proiect cu atâta energie şi pasiune şi să mobilizeze atâţia oameni, în timp ce atâţia alţi români pe care îi cunosc sau nu vorbesc cu atâta scârbă şi sictir şi negativism despre viaţa în România, poate neobservând că prin atitudinea lor nu contribuie cu nimic, ci doar amplifică climatul acesta negativ.

tgp_074 copy

Şi cred că despre asta este “Gospel Fără Bariere”. Căci de aceea eram la Azilul de noapte de pe strada Brancoveanu, fotografiam concertul ţinut de Asociaţia Timişoara Gospel Project pentru oamenii de la azil. Şi nu scriu aici pentru a spune subtil ce fată de treabă sunt eu că am îmbrăţişat un homeless sau că am făcut nişte poze gratis. Voaim să vorbesc despre nişte ore, zile calde de toamnă luminate de soare interior şi exterior, în care am văzut oameni care au ales să rupă din timpul lor, din energia lor, să iasă din cunoscutul şi cotidianul lor şi să cânte din tot sufletul, să aducă lumină (şi la propriu, căci ediţia aceasta a concertelor gospel a stat sub semnul luminii) în viaţa unor oameni pe care noi îi numim “mai puţin norocoşi”. Deşi dacă mă gândesc la Laura de la azilul de noapte, la cum mi-a vorbit, că e bucuroasă că poate mânca şi dormi acolo la azil într-un dormitor comun, la credinţa ei sinceră, la fel ca îmbrăţişarea – lucruri pe care le văd atât de rar în jur – m-am întrebat oare cine este mai norocos dintre noi?

tgp_138 copy

Iar când am plecat acasă seara de la azil, m-am simţit recunoscătoare până la lacrimi şi am simţit nevoia să mulţumesc că am o casă a mea şi un pat al meu unde să dorm, că am prieteni şi oameni care mă pot îmbrăţişa şi cu care pot vorbi, că viaţa mea este atât de plină şi protejată (deşi de multe ori crâcnesc şi uit asta). Îmi părea de-a dreptul un lux. Iar când am plecat de la Centrul medical Cristian Şerban din Buziaş, unde spectatorii concertului de gospel erau copii cu diabet şi hemofilie, dar şi infractori minori de la centrul de reeducare, am simţit de asemenea că ei au fost cei care m-au învăţat ceva (chiar şi faptul de a vedea ce copilărie au alţii şi cu ce puţine şanse pornesc în viaţă) şi mi-au dăruit ceva, la fel ca şi cei peste o sută de corişti, muzicieni, organizatori. Şi poate că nu am reuşit să cunosc pe fiecare din cei pe care i-am întâlnit zilele acelea, căci aşa este când fotografiezi, eşti în mijlocul acţiunii, dar nu te poţi lăsa în voia acţiunii, căci eşti martor şi obsevator, dar cred că mesajul lor l-am primit. La fel cum sper că l-au primit şi simţiti toţi cei care au fost acolo.

Mulţumesc, Gospel Fără Bariere!

tgp_028 copy

Concertul de la Azilul de noapte Pater Jordan de pe Str. Brancoveanu, Timişoara

tgp_112 copy

tgp_163 copy

Concertul de la Centrul Cristian Serban din Buziaş

tgp_195 copy

Concertul de la Colegiul Ion Vidu

tgp_225 copy

tgp_245 copy

tgp_252 copy

tgp_262 copy

Mai multe fotografii aici

Mai multe informatii despre Timisoara Gospel Project aici

 

 

* “Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea?”

* citate din Evanghelii

Made in Romania

Chiar dacă de ceva timp am renunţat să mai postez Fotografia de marţi iar scrisul m-a purtat spre căutări personale, aş vrea să continui totuşi să vă arăt…cât de frumoasă este lumea :) de fapt, lumea cum se vede din România, că în străinătate nu prea umblu, sincer nu mă cheamă deloc, acum cel puţin. Locuri, întamplări, evenimente şi oameni faini, care m-au inspirat, m-au bucurat, i-am admirat şi pe care, bineinţeles, i-am fotografiat. Cred că voi numi seria aceasta (până îi găsesc un titlu mai bun) “Made in Romania”, pentru că tot îmi place mie aşa de mult aici şi lumea mă întreabă de ce :)

Fotografiile de azi sunt din Munţii Ţarcu, care poate nu sunt nişte munţi aşa de spectaculoşi ca Retezatul, de exemplu, dar au un farmec aparte, pentru mine cel puţin. Într-o excursie de două zile acolo am vazut un apus care dacă nu aş fi avut aparatul la mine nu aş fi avut cuvinte să-l descriu, am cunoscut un cioban care s-a plimbat aproape prin toata Europa ca apoi să aleagă să se întoarcă în cătunul lui din Romania, la oi, am vorbit cu meteorologi arşi de soare şi vânt, liniştiţi în solitudinea de acolo, sau dorindu-şi altă viaţă (de parcă aş fi luat parte la scurt metraje cu poveşti reprezentative pentru căutările fiecăruia dintre noi) am vazut nori fantastici care-şi târau umbra pe pământ, am luat în mine tot orizontul albastru şi muntos care se deschidea până în depărtări, am mâncat caş cald deabia făcut de la stână, am ascultat şuieratul vântului peste creste şi am ascultat şi liniştea, am văzut bujori de munte, brânduşe şi genţiene (atât de delicate), am tropăit pe petece de zăpadă şi pe grohotiş verzui, am mirosit muguri de brad şi răşină şi…a fost de ajuns pentru a mă cuprinde o bucurie liniştită, ca întotdeauna când sunt în natură. Şi am văzut încă o dată că nu trebuie să mergi prea departe pentru a găsi frumuseţe, pentru a găsi ceva care te mişcă şi te face să te simţi conectat la ceva mai mare decât tine…care de fapt este şi în tine. Iată şi pozele:

tarcu_018

tarcu_025

tarcu_020

tarcu_026

tarcu_059

 tarcu_060

tarcu_070

tarcu_071

tarcu_072

tarcu_078

tarcu_077

tarcu_017

tarcu_016

tarcu_041

tarcu_056

tarcu_058

 

 

tarcu_036

tarcu_037