Străin în Timișoara

Străin în Timișoara

Lui José îi place Timișoreana nefiltrată și pictura lui Corneliu Baba. În prezent citește cărți de Lucian Boia și „Istoria limbii române” de Dan Ungureanu. A venit aici cu familia în vizită în urmă cu un an, i-a plăcut mult orașul și a hotărât să se întoarcă și să învețe româna. „E mai bine decât într-o capitală”, spune el. Ne-am întâlnit la un tur ghidat (în română) pe care l-am ținut în cartierul Elisabetin – era singurul străin. După ce am povestit puțin, am fost surprinși de coincidențele vieților noastre – ambii am locuit în Cehia, la Bruxelles și… la Timișoara, unde, culmea, locuiește în gazdă la niște cunoscuți. Lumea e mică, iar Timișoara e și mai mică.

De mult vreau să scriu un articol despre cum văd străinii Timișoara – nu turiștii, ci cei care au apucat să locuiască măcar puțin aici, pentru a vedea dincolo de suprafața primelor impresii turistice, dar nu destul de mult pentru a fi contaminați de obișnuință, ca noi, localnicii – așa că dintr-un imbold spontan, îl invit la un interviu. Ne întâlnim pe terasă la Porto Arte, el bea bere la halbă, eu beau Cooler, stăm la umbra teilor, cu muzica anilor 80-90 în difuzoare și povestim.

Acum José e spre finalul cursului său intensiv de două săptămâni de limba română pe care-l face la Timișoara, la Institutul Francez. Sunt surprinsă că după două săptămâni vorbește atât de bine, dar îmi mărturisește că face deja de aproape un an cursuri online de română, cu o profesoară din Cluj.  Nu îi trebuie neapărat pentru serviciu, ci mai degrabă îl pasionează limbile străine. În afară de spaniola nativă, în familie vorbește limba cehă (soția lui e cehoaică), la serviciu folosește franceza și mai vorbește engleză, slovacă, germană, olandeză, italiană, catalană. Și puțină portugheză.

Vorbește româna cu un puternic accent spaniol, rulează „r”-ul, nu pronunță „ă” și „î”, punctând din când în când conversația cu un „da, da, da, da” spus în viteză, sacadat, în care recunosc „sí sí sí sí” din spaniolă, dar ne înțelegem de minune în română. I se pare destul de ușor să învețe româna, găsește asemănări cu catalana, doar verbele i se par imposibile 🙂 „E o limbă latină și ajută mult și faptul că mentalitatea nu e atât de departe de Spania.”, îmi spune. Ceea ce mă surprinde oarecum, nu mă gândeam că românii sunt așa apropiați ca mentalitate de spanioli, ci mai degrabă de est-europeni.

Pretextul interviului e Timișoara, dar conversația curge și în alte direcții: diferențe culturale, turiști, comparații între orașe, probleme urbane și despre ce face un oraș să fie plăcut pentru locuit. Glumește când îi cade o muscă în halbă, că nu a comandat tapas.

Redau mai jos fragmente din conversația noastră.

„Îmi place Timișoara pentru că nu sunt mulți turiști”

– Ce ți-a plăcut la Timișoara?

– Mi-a plăcut mult arhitectura. Distribuția spațiului, orașul a fost raționalizat. Toată această parte: Elisabetin, C.D Loga, e foarte agreabil, e mult verde, parcuri. Eu am trăit în Republica Cehă și în Slovacia. Arhitectura din partea slovacă e foarte similară. A făcut parte din Imperiu, partea maghiară. E un mod de a organiza orașul, care pentru mine e familiar. Mă simt acasă. Trebuie să adaug ceva: îmi place Timișoara pentru că nu sunt mulți turiști. Eu cred că aveți noroc că Timișoara nu e pe o cale turistică principală.

– Dar noi vrem să vină mulți turiști!

– Problema e că în final, locuitorii nu pot alege turiștii. De exemplu, eu văd aici că sunt mulți turiști sârbi și maghiari. Pentru mine acest turism trans-frontalier e foarte simpatic. Sunt „verișori”. Dar problema e turismul masiv, cum avem noi în Spania.

– Cred că în toate capitalele e problema asta, a turismului de masă.

– Trebuie să raționalizăm fenomenul turistic, dar problema e că singurul principiu pentru organizarea pieței turistice sunt… banii. Noi în Spania și în alte orașe din Europa de Vest avem o problemă cu locuințele turistice. E ceva masiv. E un pic paradoxal că eu vorbesc de locuințe turistice când eu locuiesc aici într-un apartament turistic. Dar nu sunt în centrul orașului.

„Cred că Timișoara e un oraș unde se trăiește foarte bine, calitatea de viață e foarte înaltă”

– Din ce oraș din Spania ești?

– Eu sunt din Granada. E un oraș minunat. E foarte interesant că acum, când vorbesc de Granada, eu acum nu mai spun așa des „Yo soy de Granada” (Eu sunt din Granada) ci mai des spun „Yo era de Granada” (Eu eram din Granada). Acum orașul nu mai e ce a fost în trecut. E un alt oraș.

– Aha! Credeam că vorbești la trecut pentru că nu te mai simți din Granada, ci mai mult din Bruxelles, unde locuiești acum.

– Eu când mergeam la Granada în concediu și mă întorceam la Bruxelles, mereu spuneam: m-am întors acasă. Deci Bruxelles e acasă, pentru că e prezent. Poate că această parte melancolică din mine spune: „Yo era de Granada”. Nu știu…

– Poate că toți care am plecat la un moment dat din locul natal simțim melancolia asta, pentru că acolo am crescut, acolo e copilăria, părinții, e încărcat de nostalgie. Și oricum ar fi locul acela, rămâi legat de el.

– Da, da, da! Dar e adevărat și că în ultimii douăzeci de ani s-a schimbat mult. Pandemia a fost foarte traumatică… Dar să mă întorc la Timișoara. Cred că Timișoara e un oraș unde se trăiește foarte bine, calitatea de viață e foarte înaltă.

– Deși noi nu prea credem asta, ne cam plângem…

– Dar uite, eu când vorbesc de calitatea vieții și mă uit în jur și văd parcuri, piste de biciclete, tramvai, pot să merg pe jos până la școală, mă gândesc că e bine.

„Ce mi-a plăcut mult aici în România e că atunci când ai o problemă, toți te ajută”

– Și cum ți se par oamenii aici?

– Foarte prietenoși. Dar mi s-a spus că la Iași sunt și mai prietenoși. Eu nu am fost la Iași. Dar ce mi-a plăcut mult aici în România e că atunci când ai o problemă, toți te ajută. În mod practic și direct. Eu am o comparație între belgieni și români. Când tu ai o problemă și ceri de la un român să te ajute, românul îți spune cât de dificil este de rezolvat, acum se întâmplă asta, nu putem să facem asta… Și după asta românul spune: eu voi încerca să fac asta și după aceea, asta. Dacă nu reușesc, voi face așa, așa, așa… Tu știi sută la sută că acest român va face tot posibil pentru a rezolva problema ta. În Belgia, belgienii îți explică cât de dificil este de rezolvat această problemă, care sunt piedicile, de ce nu pot rezolva și la capăt: gata! Je ne sais pas vous aider. Nu pot să te ajut. La revedere! Adică… adio! (râdem)

– Am simțit și eu asta în Belgia. Și stilul acela, dacă vrei să te întâlnești cu cineva, se uită în agendă și te planifică peste o lună.

– Da, da, da. Acum e și mai greu, după pandemie. Eu și soția mea ne facem planuri spontan. Nu știu unde voi fi după o lună…

– Poate mor. Doamne ferește! (râdem) E diferența asta de cultură, de mentalitate…

– Poate sunt oameni care au viață socială foarte intensă… Eu am 51 de ani și nu fac nimic special în afară lucru și de a fi cu familia. În fiecare joi am cursuri de limba română pe internet la 7.30 dimineața, înainte de serviciu. Și asta e viața mea.

– Deci aici, la Timișoara ai un program foarte diferit, e ca o ruptură de viața ta obișnuită. Cum te simți să fii aici?

– În prima zi când am ajuns la Timișoara, am mers la cazare, m-am plimbat prin centru și m-am gândit: când am zbor înapoi? (râde) Prima săptămână a fost grea pentru că eu am vrut să vorbesc, dar nu am avut cuvinte.

– Înțeleg, era greu să-ți dai drumul la conversație. Și ai încercat să vorbești engleză? Sau spaniolă?

– Nu, nu! Doar română. Sincer, eu sunt un pic alergic la limba engleză. (râde) Deși am locuit trei ani în Anglia și vorbesc foarte bine engleza.

„Într-un oraș mare ca Timișoara, străinii pot deveni o comunitate închisă”

– Și în ce țări ai mai locuit?

– Cehia, Anglia, Barcelona, Madrid, Bruxelles. Și am făcut cursuri în Olanda, Spania, Austria, Slovacia… Englezii sunt simpatici în mediul lor. Am locuit acolo înainte de Brexit. Era altă lume. Anul trecut am fost în Anglia cu familia mea și pot să spun că Anglia e din nou țara străină, izolată, care a vrut mereu să fie.

– Deci acum te-ai obișnuit la Timișoara…

– Da. Am făcut o viață de student, dar cu bani. Când eram student, și eu am călătorit mult, fără bani. E o mare diferență.

– Așa e. Cu vârsta vrei mai mult confort, banii ajută. (râdem)

– Aș vrea să mai spun ceva, ca străin aici. Într-un oraș mare ca Timișoara, străinii pot deveni o comunitate închisă. Ai turiști, apoi studenți… Apoi am văzut un fenomen interesant, nu doar la Timișoara, ci în România: sunt muncitorii din Nepal, Bangladesh, Africa, și relația pe care o au cu românii e doar prin ecran. Acești muncitori nu au deloc relații cu ceilalți locuitori. Trăiesc izolați.

– Și la Bruxelles se întâmplă asta, nu-i așa? Sunt cartiere unde trăiește comunitatea din Magreb…

– Da, da, da! Sau cum e cartierul „negru” Matonge, cu africani. Îmi place mult acolo.

– Și pentru noi e ceva nou, doar de doi-trei ani, înainte de asta nu existau atâția străini, mai ales din țările acestea. Poate și noi trebuie să ne acomodăm cu noii veniți. Timișoara se schimbă, acum zece ani foarte rar auzeai limbi străine pe stradă sau vedeai turiști străini.

– Da… Apropo de schimbare, cred că un factor principal pentru schimbarea unui oraș ca Timișoara sunt străzile și comunicațiile. Cât de ușor este să ajungi aici. Dacă există o nouă autostradă și un timp de călătorie mai scurt între Timișoara și București pot schimba totul. Sau un tren de înaltă viteză. Pentru că în Spania a fost așa. Problema pe care am avut-o noi cu introducerea trenurilor de înaltă viteză e au facilitat turismul ieftin și o concentrare mare de muncitori în orașele mari, cum e Madrid. Iar pentru infrastructura feroviară și aeriană, centrul e Madrid. Ca în România, centrul e la București, nu?

„E adevărat că aici sunt clădiri care încă nu sunt renovate, dar eu cred că e o parte din șarmul orașului”

– Da, așa e. Și ce ți-a mai plăcut la Timișoara?

– Zona cu Bega. Am fost săptămâna trecută pe Bega la Ecluze și mi-a plăcut. Cred că are un mare potențial. E nevoie de investiții. La Bratislava, de exemplu, au mal pe Dunăre și o parte a fost renovată, e o promenadă, dar e și altă parte care nu a fost renovată. Cum am spus, e adevărat că aici sunt clădiri care încă nu sunt renovate, dar eu cred că e o parte din șarmul orașului. E mai autentic. Și sunt clădiri unde încă mai sunt oameni care locuiesc acolo. Dacă vine un investitor, cumpără tot, renovează, toți oamenii pleacă și clădirea devine hotel, tip airbnb. Avem problema asta în Spania sau Portugalia. De exemplu în Spania, la Malaga, pe perioada pandemiei au încercat să atragă digital nomads. Problema cu ei este că se produce gentrificarea.

– Ți se pare ieftin în Timișoara?

– Dacă fac comparație cu Belgia, aici e mai ieftin, clar. Dar pentru locuitori, dacă mă gândesc la salariul minim și prețuri, cred că viața trebuie să fie scumpă. Dar să revin: ce mi-a mai plăcut la Timișoara, este trecutul multi-cultural. Se simte. Am văzut aici multe biserici și pot spune că există o comunitate. Biserica este încă importantă aici. Am fost în biserica catolică, în biserica maghiară (calvină), la turul ghidat. Îmi amintesc că în 1989 am văzut la televizor în Spania știrile despre Revoluție și vorbeau de biserica și preotul maghiar. Îmi aduc aminte perfect.

– Pentru oamenii de aici, care au participat, încă e un moment foarte important, încărcat de emoții.

– Da! Este un eveniment istoric important și un eveniment timișorean. Mi-a plăcut și Muzeul de Artă din Timișoara. E un muzeu bun. Se vorbește mult de Brâncuși, dar de Corneliu Baba, de exemplu, nu. Aveți o colecție frumoasă, nu e un pictor ușor, dar are un stil al lui, mi-a plăcut foarte mult. Am recunoscut influențe de la Goya și Velásquez. Am vizitat și Muzeul Consumatorului Comunist. Mi s-a părut un pic deprimant. E o idee bună, dar ar merita un spațiu mai bun și explicații.

„Pentru mine Timișoara este central-europeană”

– Pentru generația mea e interesant, atunci când merg acolo, recunosc toate obiectele, pentru că pe vremea comunismului, toți aveam aceleași obiecte în case, nu era așa diversitate.

– Exact. Și soția mea, când ne uităm la un film vechi, cehoslovac, îmi spune: și noi am avut un pahar la fel. E interesant că atunci când cehii au putut să călătorească în străinătate, toți au cumpărat aceleași lămpi din Polonia. Era altceva! (râdem)

– Ce era inaccesibil înainte, când granițele erau închise. Și noi aici pe vremea comunismului visam să avem blugi, că nu se găseau, erau simbolul Vestului.

– În Cehoslovacia era o marcă italiană care a importat jeans, se cheamă Rifle. Și în limba cehă, la blugi se spune Rifle.

– Cred că sunt multe asemănări între noi și cehi sau țările din Europa de est. Întotdeauna m-am înțeles bine cu est-europenii, probabil datorită acestui trecut comunist comun.

– Da! Dar pentru mine Timișoara este central europeană. Nu există o graniță clară între Europa centrală și estică. Popoarele care au fost în Imperiul habsburgic/austro-ungar au în comun această moștenire, care, chiar și azi, e mai puternică decât cea comunistă. E părerea mea.

– Interesant… Aș vrea să te mai întreb, apropo de orașul ideal, unde ți-ar plăcea să locuiești? Pentru că spuneai că v-ați mai gândit să plecați din Bruxelles.

– Eu am lucrat în Republica Cehă la Olomouc, îmi place mult acest oraș! E un oraș mic, în jur de o sută de mii de locuitori, centrul istoric este relativ mare, armonios, cu un parc mare, în stil austro-ungar, cu o climă agreabilă. Soția mea a studiat acolo, eu am lucrat acolo, acolo ne-am cunoscut. Avem o legătură personală cu Olomouc. Poate că asta e mai important când decizi unde să locuiești.

– Crezi că o să mai revii la Timișoara?

– Da, sigur! Oricum, trebuie să mai practic limba română.

– Deci conversația noastră a fost o bună practică.

– Clar! (râdem)

*

(Fotografia este de la un tur ghidat la care l-am întâlnit pe José. Credit foto: Mihai Luca)