Spectacolul Lumii la Marea Nordului

Anul trecut pe vremea aceasta locuiam încă în Bruxelles, care-mi pare o viaţă anterioară acum. Şi nu ştiu dacă noi oamenii suntem cum se spune că sunt pisicile, să avem nouă vieţi, să o tot luăm de la capăt şi dacă (chiar şi pentru pisici) există o continuitate între aceste vieţi. Ce învăţăm, ce luăm cu noi din cea anterioară, ce lăsăm cu adevărat în urmă, cum ne reconstruim? Deh, întrebări mari, dar nu am răspunsuri, decât cele pe care şi le dă fiecare sieşi, dacă avem dorinţa de a ne opri pentru un moment şi a ne uita un pic mai adânc înauntru (ocupaţie nu tocmai plăcută de multe ori). Însă acum voiam doar să vă povestesc despre mare. Nu e nici o alegorie, nu tu valurile vieţii, nu tu incursiuni în adâncuri, nu poezie, şi nici măcar distracţie şi soare, ce dezamăgire. Voiam să vă povestesc despre Marea Nordului în noiembrie.

Nu mai ştiu ce m-a împins cu un an în urmă, când, cum vă spuneam, locuiam în Bruxelles, într-o zi de noiembrie ca aceasta, care mi se revarsă pe geam cu lumina ei rece şi mohorâtă, să plec în excursie la mare. La Marea Nordului. Mă văd şi acum în trenul tixit (nu mă aşteptasem la atâta lume), cu o carte în franceză în mână, la care nu prea reuşeam să mă concentrez.  Aşa că m-am proptit cu capul de geam, conversaţiile din tren în limbi diferite, din care multe nu le înţelegeam şi nici nu mai încercam, s-au prefăcut într-un zumzet de fundal şi puţin ameţită-adormită lăsam peisajul plat şi gri, ca lumina de acolo, cu case şi grădini aliniate, câmpuri ordonate (care în mod ciudat mă fceau să-mi fie dor de puţină dezordine şi natură crescută haotic şi neîngrijit), gări cu nume în trei limbi (franceză, flamandă şi engleză) să-mi zboare prin faţa ochilor, la fel cum gândurile îmi zburau nedefinite prin minte.

Aşa mi-am adus aminte de Odette Toulemonde, eroina filmului belgian cu acelasi nume, pe care-l văzusem nu cu mult timp înainte. Odette era un om obişnuit (ca şi tălmăcirea numelui ei: Toulemode – toată lumea), în nici un caz o eroină sexy şi sofisticată. O femeie îmbrăcată şi pieptănată ordonat, corect, ca şi apartamentul ei mic, obsesiv de curat şi plin de bibelouri kitchoase, perfect aliniate pe rafturi. O femeie care-şi creştea singură cei doi copii după moartea soţului, un om ca atâţa alţii, pe lângă care trecem zi de zi, fără să-i privim în ochi, a căror vieţi se scurg tăcute şi neştiute. Şi totuşi, Odette era fericită, citind cărţile (vezi citat*) autorului ei preferat (un scriitor de mâna a doua la care visa în taină), trecând cu zâmbet zi de zi prin rutina muncii ei de vânzătoare la un magazin universal, dar mai ales ajutându-i pe alţii, şi astfel ducându-şi viaţa cu onestitate, simplitate, rigoare morală lipsită de băţoşenie, dar mai ales cu umor, bucurie şi iubire, când poate nu exista nimic în viaţa ei care să merite asta, cel puţin nu după criteriile vieţilor fericite, împlinite, realizate, intersante  din zilele noastre. Iar într-o lume în care “mai mult/mai mare” (bani, case, maşini, carieră, călătorii, vacanţe exotice, sex, socializare, party-uri, gadgeturi, telefoane, haine, etc etc) înseamnă “mai bine/mai fericit”, visul ei, doriţa cea mai mare – de a ajunge pe litoralul belgian, la Marea Nordului – mi se părea înduioşător.

Totuşi, când m-am dat jos din tren în acea zi de noiembrie in Oostende, în Belgia, la Marea Nordului, vâzând plaja flancată de blocuri gri cu multe etaje, marea cenuşie, frigul şi umezeala pătrunzătoare, nu înţelegeam de loc de ce asta ar fi destinaţia de vis a cuiva. Dar asta am descoperit locuind în Belgia: nu e un loc care să-ţi inspire dragoste la prima vedere.

Însă atunci când fotografiezi, sau chiar dacă doar stai deoparte şi te uiţi la lume într-un loc aglomerat, este un adevărat spectacol, Spectacolul Lumii la scară mai  mică. Asta am văzut şi eu în ziua aceea plimbându-mă pe plajă în Oostende şi fotografiind: copii construind castele de nisip, înălţând zmee sau alergând să se ferească de valuri râzând cu atâta bucurie cum numai copii o fac, perechi îmbrăţişându-se ca şi cum iubirea ar dura veşnic, adolescenţi îmbrăcaţi rebel, vorbind şi râzând tare, cu exuberanţa adolescenţei pline de nesiguranţă şi simţiri puternice, familii pe biciclete de patru persoane, încercând să se sincronizeze – grea sarcină, doamne în vârstă cu aer distins, înfăşurate în bănuri, bătrâni îmbrăcaţi elegant ca de duminică, cu părul alb şi baston, unii dintre ei stând ţepeni în scaune cu rotile, cu ochii apoşi şi rătăciţi… spectacolul lumii, marea trecere…

Mai multe fotografii aici

* In your books, you show that in every life, even the most miserable, there’s something to be joyful about, something to laugh about, something to love. You show that little people like me have some worth, too because even the smallest thing costs them more than others (din filmul Odette Toulemonde)