“My grandmother knew what a painful life had taught her: success of failure, the truth of a life really
has little to do with its quality.The quality of life is in proportion, always, to the capacity for delight.
The capacity for delight is the gift of paying attention.” Julia Cameron, “The Artist’s Way”
Many of us have bought into the idea that something has to be extraordinary if it’s going to brig us joy.
I learned the most about the value of ordinary from interviewing men and women who have experienced tremendous loss such as loss of a child, violence, genocide, and trauma. The memories that they held most sacred were ordinary, everyday moments. (Brene Brown – The Gifts of Imperfection)
Si acum mă întrebam despre ce să scriu. În ultima vreme nu am călătorit, nu am fost la evenimente prin oraş, şi cum nu am nici job, nici copii care să-mi ocupe timpul, poate părea că duc o viaţă destul de plictisitoare sau deh, inutilă după toate standardele. Aşa că ce subiecte de scris aş putea găsi în prezent?
Şi totuşi, în fiecare zi, oricât de banală sau cotropită de rutină ar fi (sau ar părea) există cel puţin un lucru care să o lumineze, dacă avem capacitatea de a vedea şi a ne bucura de acest ceva. Pare simplu, nu? Dar capacitatea aceasta nu este înnăscută, sau poate o pierdem şi este amorţită de evenimentele şi graba vieţii. Aşa că este un exerciţiu zilnic de a avea atenţia îndreptată spre lumea înconjurătoare, a fi prezenţi în totalitate şi a ne lăsa să fim atinşi, mişcaţi de ce vedem şi întâlnim, a nu ne închide sau a trece pierduţi în gândurile noastre. Iar ce am înţeles este că poate de multe ori căutăm lucruri senzaţionale, ieşite din comun şi depărtate pentru a ne amorţi gândurile de zi cu zi, a ne trezi sufletul şi a simţi intens. Dar asta o putem face chiar azi şi aici, în ceea ce etichetăm drept banalitatea şi rutina vieţii cotidiene. De fapt, eu cred şi simt că tocmai aceste lucruri obişnuite, sau aşa spus banale, sunt şi cele mai de preţ într-o viaţă, dar de multe ori şi cel mai uşor de trecut cu vederea.
Aşa că astăzi o să scriu despre lucruri banale
…plimbarea într-o duminică după-amiază când stătea să plouă, timpul cel mai liniştit din săptămână, pe o stradă cu case vechi şi tăcute, umbrite de copaci bătrâni, fără oameni şi fără maşini, unde se auzeau doar paşii mei pe frunzele şoptitoare şi pe nucile negre trosnind pe trotuar, unde a apărut de nicăieri o pisică portocalie, care a încremenit când m-a văzut, s-a uitat cu ochii ei verzi măriţi în ochii mei verzi, uimite amândouă de această întâlnire, care, ca toate întâlnirile întâmplătoare, te scoate pentru o clipă din simţiri şi din obişnuinţe, ca apoi să recazi în viaţa ta, la fel cum dimineaţa recazi în realitate şi uiţi un vis intens, care îţi lasă o senzaţie vagă şi tulburătoare.
…foşnetul păsărilor pe care nu le vezi, ascunse în frunziş, care-şi zburătăcesc aripile de frunze, ca şi cum ar fi trecut un înger
…mirosul de ceaţă rece şi umedă, care dizolvă formele şi zgomotele oraşului, ca o tristeţe albastra ce se insinuează în lume la lăsarea serii
…un pui de căţel, şturlubatic şi împiedicat, care s-a lipit de picioarele mele şi i-am mângâiat blana moale şi neagră şi m-a umplut de tandreţe
…clipocitul ploii pe asfalt şi pe tabla ferestrei, care-mi umple pieptul de o muzică liniştită
…roua plânsă de dimineaţă peste iarbă
…o aripă dublă cu puf, cea de deasupra cenuşie de camuflaj, ascunzând dedesubt aripa mai mică de un portocaliu intens, a unui fluture îngheţat sau sfârşit după o viaţă de o zi
…gustul de nuci amărui culese de pe jos şi sparte cu o piatră
…pielea rece şi lucioasă a unei castane pe care am ţinut-o strânsă în palmă (timp de două străzi), a cărei culoare dulce semăna cu un ochi brun care se luminează când zâmbeşte, ca şi cum cineva ar fi turnat un strop de miere
…o fetiţă cu o umbrelă portocalie, care a trecut pe lângă mine (eu nu aveam umbrelă şi mă adăposteam de ploaie sub o streaşină) şi a spus: “Azi m-am gândit că o să plouă şi a plouat. De aceea mi-am luat umbrela. Întotdeauna când mă gândesc la ceva, aşa se întâmplă”
No responses yet