1 mai
De dimineață, plimbare cu bicicletele pe malul Begăi până în Parcul Copiilor. Dar deja începe să fie aglomerat cu activități pentru copii (nu suport zgomotele și țipetele, ce fel de mamă aș fi, dar nu, nu mă gândesc la asta). De acolo mergem în parcul Botanic, ne întindem în iarba înaltă (ce bine că nu au tuns-o), plină de păpădii, pe o ramură cântă o privighetoare, dar nu o vedem. Nu prea departe, huruit de mașini care lucrează la calea ferată și trafic. E greu să găsești liniște pe lumea asta. Dar dacă stăm întinși în iarbă, zgomotele sunt estompate.
La prânz a venit mama la noi acasă și am mâncat tradiționalii mici de 1 mai. Ne aducem aminte cum mergeam la iarbă verde de 1 mai când eu și C. eram copii, cu părinții noștri și prietenii lor. Parcam Daciile pe malul Timișului, la Albina sau Șag și ne prăjeam la soare, făceam baie în râul mâlos, iar părinții se ocupau de grătare, beau bere și fumau. Cam astea erau distracțiile noastre pe atunci. Toți zicem: și ce fain era! Explozia de la Cernobîl a fost în 26 aprilie 1986, dar veștile nu circulau așa ca azi. Iar de 1 mai, la câteva zile după, eram la iarbă verde, în plin soare și radiații.
După prânz, la lucru la cinema până seara. O doamnă vine să-și ia bilet și îmi spune: „Mă simțeam așa singură acasă și nu știam ce să fac. Așa că am venit la cinema.”
3 mai
Am depus cererea de finanțare la Centrul de Proiecte. Acum așteptare, până în iunie, când se dau rezultatele. Luna mai mă găsește în așteptare în ceea ce privește munca, exact ca anul trecut. Observ un tipar după care se desfășoară anul. Munca mea e sezonieră (tururile ghidate, fotografia, atelierele, proiectele culturale), vara și toamna sunt lunile când lucrez cel mai mult, iar iarna nu am aproape nimic de lucru. Sunt un fel de căpșunar 🙂 Asta înseamnă că ar trebui ca în lunile active să muncesc dublu sau triplu, și pentru lunile inactive. Deci să fiu ca furnica. Dar mai am și accente de greier 🙂
5 mai
Castanii în floare, cel mai frumos dar în perioada asta.
6 mai
Am citit „Caietul cu semnături”, o carte pentru copii scrisă de consulul Spaniei la Timișoara. E ingenios scrisă, a introdus persoane și locuri reale din Timișoara, dar și o poveste fictivă: doi copii care călătoresc în timp pentru a se întâlni cu mari pictori spanioli și a le lua autograful într-un caiet pentru profesoara lor de desen.
8 mai
Nici azi nu am reușit să mă țin de regula: fără internet după 8 seara.
10 mai
Citesc „Femei la graniță” de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu. E exemplul tipic de „Curiosity killed the cat”. Adică am tot rezistat eroic să-mi cumpăr cartea asta, pentru că încerc să fiu mai moderată în ceea ce privește cumpărarea de cărți (mai ales despre care am o vagă bănuială că nu sunt wow). Dar eram foarte curioasă să o citesc, mai ales că e un schimb de scrisori între cele două autoare, iar mie îmi plac mult scrisorile. În final am cedat. Ca orice schimb de scrisori, e ca un ping pong în care mingile/ideile sar în multe direcții și la final nu mai știu exact despre ce am citit (e la fel ca un jurnal, nu?), dar am savurat fragmente ca niște mici bucăți de scoici cu forme deosebite care mi-au atras atenția și le-am ridicat din mare/carte și apoi le-am lăsat să cadă la loc, rămânându-mi senzația atingerii lor. Și estetica frazelor de multe ori. De exemplu:
„Eu sunt o supusă a memoriei. Dacă ar fi o persoană, cred că ar fi de o eleganță nesfârșită, mereu cu un pahar de martini într-un colț al camerei, de unde s-ar uita la acrobațiile imaginației, căreia i-ar mai arunca din când în când portocale, să jongleze cu ele.” (p 117)
11 mai
Ieri am ținut tur ghidat în Elisabetin. Înainte de tur întotdeauna aș fugi, nu vreau să stau în fața oamenilor, nu vreau să vorbesc. Știu că e ceva ce pot face bine, după feedback-ul primit, dar tot timpul trebuie să mă silesc. În aceeași seară, un vernisaj la care a „trebuit” să merg, apoi petrecere de ziua de naștere a unor prieteni. Prea multă socializare. Sunt terminată. Azi mi s-au terminat cuvintele, îi spun lui C. Și tăcem.
12 mai
Azi m-am apucat să fac curățenie prin casă și să dau mai multe lucruri. Am dus la container un sac de haine. Vreau să pun la vânzare bicicleta sport și luminile de studio. Și din bibliotecă am dat multe cărți la anticariat. Toate lucrurile astea de care acum nu mai am nevoie sunt un simbol pentru ce a fost important pentru mine la un moment dat. E și semnul schimbării. O schimbare de garderobă, de lecturi, de obiceiuri, de hobby-uri sau chiar de muncă (am încercat să fac fotografie de studio și nu a mers), care a venit cu trecerea anilor. Mi se pare că îmi pierd timpul cu această curățenie, rearanjare, dar o simt necesară. Trebuie să scap de vechi pentru a face loc noului.
13 mai
Am început „Arte și idei” de William Flemming, o istorie a artei foarte densă, care se cere citită încet-încet, pentru a o asimila. Sunt abia la perioada elenistică și îmi place enorm! Of, iarăși simt că mi-a scăzut capacitatea de concentrare și obosesc foarte repede. Welcome, menopause… Până la urmă pentru ce tot studiez?!
(mai târziu)
Ceea ce citesc alimentează și influențează modul în care scriu. Lecturile mele s-au îndepărtat de domeniul cărților de psihologie/self-help/dezvoltare personală, din care am citit foarte mult timp de vreo 5-6 ani în perioada întoarcerii mele în România (după 2011), pentru că asta mă „ardea” atunci. Îmi dau seama că articolele pe blog din acea perioadă și prima mea carte au stat sub semnul unui alt stil de scris, cu care nu mai rezonez în prezent. Faptul că acum citesc mai multă ficțiune, dar și non-ficțiune din zona istoriei, artei, etc., contribuie la schimbarea stilului meu de scris. Ok, am mai și îmbătrânit un pic (și maturizat, sper 🙂 și s-a mai maturizat și scrisul.
Simt că în interiorul meu se naște un alt „povestitor” și e o diferență pe care o simt tot mai clar, între vocea mea și vocea scriitoarei („vocea narativă”, cum i se spune). Asta e și dilema mea în legătură cu publicarea jurnalelor lunare pe blog: cu care voce să scriu? În jurnal scriu așa cum vorbesc, poate mai schematic, pentru că scriu de mână și nu pot scrie chiar așa de mult. Însă vocea narativă e mai puternică, mai matură, mai închegată, are cuvintele potrivite, știe să controleze bine textul, ca pe o mașină pe care o conduce cu viteză, dar cu mare precizie și fără efort. E clar vocea care se aude când public ceva. Și cred că așa trebuie să fie. Însă prin aceste jurnale de blog caut un stil intermediar, o a treia voce, mai spontană, mai simplă, dar totuși cizelată. Sună un pic cam schizofrenic? 🙂
14 mai
Apropo tot de vocea narativă și scris.
Îmi dau seama că mulți ani însemnările mele din jurnal au fost îndreptate aproape exclusiv spre interior, erau despre gândurile și trăirile mele și mai puțin îndreptate spre lumea exterioară și întâmplările ei. E clar că era o nevoie a mea ca prin scris să am un debușeu al gândurilor, o oglindă sau uneori chiar un teren de săpături arheologice pentru a înțelege mai bine ce e în interiorul meu, o supapă pentru durerile mele de multe ori, un loc de antrenament pentru schimbarea tiparelor mentale și de comportament – adică un salon de auto-terapie – un loc unde să pot da glas lucrurilor pe care nu le puteam spune cu voce tare și de ce nu, în final, un prieten. Ca un introvertit tipic, căruia îi e greu să vorbească, mai ales despre sine, dar și să se întâlnească cu alți oameni, jurnalul îmi ținea companie.
Acum abia îmi dau seama că jurnalul corespunde și unui mod de a fi, atât de înrădăcinat în mine, că nici nu-mi mai dau seama de el, îl fac automat, ca mersul. Mai toată viața mea am fost în alertă în interiorul meu, ca și cum aș fi un pompier veșnic pregătit să stingă un incendiu. Și „incendiile” se puteau declanșa în interiorul meu zilnic, din cauze aparent minore. Iar jurnalul era modul meu de a fi atentă în interior pentru a putea păstra un echilibru (și a stinge incendiile), uneori o sarcină tare dificilă, care-mi solicita multă energie și timp. Dar recent s-a schimbat ceva. Nu voi spune acum că mi-am găsit pacea interioară și alte bullshituri din astea. Doar că s-au mai rărit „incendiile” și starea de alertă, ceea ce m-a făcut să pot să-mi îndrept atenția (și) spre exterior. Iar asta se reflectă și în felul în care scriu. Am simțit asta la a doua carte, care deocamdată e un manuscris netrimis.
15 mai
Ascult conferința lui Patapievici despre „Privilegiul îmbătrânirii”. Câteva gânduri:
– În tinerețe corpul îmbracă sufletul, la bătrânețe, sufletul îmbracă corpul.
– Dacă înțelegi că ești suflet, raporturile cu oamenii devin sufletești, nu doar trupești.
– Faptul că nu mai suntem sub presiunea hormonilor, e o ușurare, ne putem concentra pe alte lucruri.
– Când îmbătrânim, descoperim propria fragilitate și vulnerabilitate. Atunci îl privim și pe celălalt ca pe o ființă vulnerabilă. Nu mai avem cu ceilalți un raport de tip ciocan – cui, de posesiune, de utilizare pentru scopurile noastre, e premisa bunătății.
Vreau să cred asta. Dar de multe ori, oamenii îmbătrânesc așa urât.
Și încă un gând din conferință: că în mediul virtual nu ai responsabilitate pentru că nu vii cu corpul. Atunci oamenii spun lucruri care, dacă am fi față în față nu le-ar spune. Oh, da! E groaznică agresivitatea și comentariile din social media, mai ales în perioada asta, înainte de alegeri.
16 mai
Mama a făcut drob de miel. Zice că e mult de muncă la el, dar face cu drag pentru că îmi place mie. (Și mamei chiar nu-i place să gătească.) Mă emoționează dragostea asta a ei. Și mă apasă uneori. Probabil eu nu o să fiu mamă și nu o să am niciodată o astfel de dragoste.
18 mai
Duminică. Ciorbă de perișoare. Ploaie. Lucru. Alegeri. Nu vreau să scriu nimic despre asta. Oricum, s-a scris și vorbit deja prea mult pe tema asta și e multă dezbinare. S-au rupt prietenii și au fost certuri în familii. E un subiect atât de inflamat, că nu poți zice nimic fără să sară scântei.
20 mai
O aud pe soția vecinului de sus: „Mai înainte am măturat și acum vii cu biscuiții ăia aici!”
Eu: Așa suntem noi, femeile.
C: Așa suntem noi, bărbații.
21 mai
Îmi dau seama că o mare parte din jurnalul meu este un loc de căutare și conversație cu și despre Dumnezeu și nu mă simt confortabil să fac public asta. Dar sunt și lucruri mai puțin importante, repetitive și plictisitoare pentru un cititor extern (cred eu): însemnări despre programul zilnic, analiza faptelor mele (ce fac bine, ce nu, cum să mă îndrept), citate din cărți, fragmente de text, ca niște semințe care vor crește cândva într-un text final, de publicat. Așa că, deși pot scrie articole foarte personale, totuși, în aceste jurnale lunare de blog o bună parte din viața mea rămâne ascunsă.
Oricum, o mare parte din viețile noastre rămân ascunse pentru ceilalți. Mă refer la viața sufletească, nu la ceea ce ține de fiziologic. Până la urmă, oricât am vorbi, cât putem cunoaște din cealaltă persoană? (Iar momentele acelea în care am simțit că am avut privilegiul de a privi până în adâncul unui suflet sau că cineva a privit în adâncul meu – adică a avut disponibilitatea, atenția, dragostea, sensibilitatea, aplecarea pentru a face asta – și am simțit că am fost văzută și cunoscută, sunt printre cele mai frumoase momente din viață. Dar cred că și scrisul și cărțile deschid astfel de porți între noi…)
22 mai
E aproape 10 seara. O sun pe mama să-i spun noapte bună. Nu răspunde. Mai încerc peste 15 minute. Nimic. Sun repetat pe fix și pe mobil. Nimic. Mă îngrijorez. Într-un final, răspunde. Asculta radio și ambele telefoane erau în altă cameră.
– Ce ascultai, mama?
-O emisiune despre Regina Maria, mi-a plăcut foarte mult.
-Ce mai faci?
-Uite, azi am fost mai tristă, m-a sunat o fostă colegă de liceu să-mi spună că o altă colegă de-a noastră s-a dus. Cancer galopant. Și astă vară am văzut-o și era bine. Era sufletul întâlnirilor noastre.
Mi se strânge inima.
24 mai
Am terminat „Wellness” de Nathan Hill. O declar cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta (până acum, cel puțin). E o carte foarte amplă și complexă, realizată pe principiul unui puzzle temporar și de planuri narative (are și aproape 700 de pagini). Mărturisesc că pentru prima dată mi-am făcut o schemă a capitolelor romanului, ca o hartă, pentru a putea urmări și reține mai bine desfășurarea acțiunii și evoluția personajelor.
În centrul romanului e povestea lui Jack și Elisabeth, de la întâlnirea lor în facultate, la îndrăgostire, căsătorie, apariția unui copil și lenta destrămare a cuplului pe parcursul anilor. Relația celor doi este și un prilej pentru a medita asupra iubirii, dar și a curentelor moderne cum sunt swingers sau poliamorie (petrecerea de swingers e printre cele mai deprimante episoade din carte), precum și a teoriilor despre creșterea copilului sau despre îndrăgostire. Totodată, mi s-a părut foarte fain cum autorul a creat un cadru amplu în jurul relației personajelor, astfel încât nu mai este doar despre ele, ci și despre caracterizarea și schimbarea paradigmelor din societatea modernă.
Pe parcursul romanului ni se dezvăluie încet-încet și istoricul personajelor și putem observa cum „bagajul”, rănile și condiționările din copilărie, cu care vine fiecare în relație contribuie, în mod inconștient de cele mai multe ori, atât la alegerea unui anume tip de partener, dar și la problemele care apar ulterior în relație, după „dezîndrăgostire”.
Pe lângă radiografia relației, ce mi-a plăcut în egală măsură este critica fățișă a obsesiei lumii contemporane pentru tot ce numim generic „Wellness”, incluzând dietele, spiritualitatea dubioasă, concepțiile de genul „legea atracției” și gândirea pozitivă, discursurile motivaționale, remediile naturiste (de multe ori apă de ploaie). Această critică este făcută într-un mod ironic, deloc judecător și realizată în mare parte prin personaje și situații, cum e Brandi, cu imaginea ei perfectă în social media sau prietenul lor din facultate, cu sesiunile lui de coaching-yoga și afacerile imobiliare dubioase sau Jack și căutarea soluției la căsnicia lui printr-un program de sport. Totodată, este și o carte foarte bine documentată (se vede experiența de jurnalist a autorului), cu numeroase referințe la studii privind efectul placebo, care sunt foarte bine integrate în întregul romanului. Chapeau!
Și poate ce mi-a plăcut cel mai mult în roman este cum autorul schimbă perspectiva, după ce ne-a purtat într-o direcție și ne-a construit o anumită părere, ne face să privim altfel lucrurile și personajele. Iar cireașa de pe tort a fost speranța. Nu ca un happy end banal, ci ca o posibilitate a binelui și a schimbării.
„Când te agăți prea tare de ceea ce-ți dorești, nu mai vezi ceea ce există”
29 mai
Mai multe zile nu am înregistrat nimic în jurnal. Am scris articolul despre Herculane și jurnalele pentru lunile anterioare pentru blog. Zile în care abia ies din casă. Atunci când scriu, nu trăiesc. Izolarea pe care o presupune scrisul și statul înăuntru, la birou, la calculator, cu o concentrare mare asupra cuvintelor și structurilor pentru a construi textul, timp de multe ore și zile este un timp furat vieții „normale”, active, în lume. Dar sunt fericită când fac asta și nu-mi doresc să fiu altundeva, să fac altceva.
31 mai
La fotografiat toată ziua pentru clienți. La fel ca săptămâna trecută. Măcar fotografia mă scoate din casă, mă pune în contact cu oamenii, altfel aș fi poate prea singuratică.
Nu găsesc nimic interesant printre însemnări pentru a transcrie pe blog jurnalul de mai. Uneori nici nu știu de ce mă chinui atât cu scrisul ăsta, în jurnal, pe blog, în rest. Who cares?!