Tag Archives: romaniansaresmart

Despre istoria orasului si istorii personale

"alzheimer"

Cafeneaua Alzheimer – un proiect în cadrul Muzeului de Artă Timişoara

“Soţia era suparată pe el şi nu îi vorbea de câteva zile. Atunci el a început să caute agitat prin toată casa, deschidea sertarele, uşile dulapurilor, se uita pe sub pat, în bibliotecă, ridica covorul. Atunci ea, nemairezistând, poate şi din curiozitate, rupse tăcerea rece şi îl întrebă:

– Dar ce tot cauţi pe acolo?!

Iar el îi răspunse cu un zâmbet larg:

– Limba ta, dragă

Şi aşa ea i-a vorbit din nou şi s-au împăcat”

Noi râdem în hohote de istorioară şi atmosfera e caldă, de parcă am fi acasă în sufragerie şi am depăna amintiri. De fapt, suntem într-una din sălile Muzeului de Artă Timişoara, aproape doisprezece bătrâni, o voluntară, o doctoriţă, două asistente sociale de la centrul de zi Alzheimer şi Marius Cornea, educator şi curator muzeal, care a iniţiat un alt proiect de suflet pentru bătrânii din centrele de zi pentru bătrâni din Timişoara, printre care şi bolnavi cu Alzheimer şi Parkinson. Se cheamă “Cafeneaua Alzheimer” şi vine în continuarea proiectului prin care bătrâni bolnavi de Parkinson erau pregătiţi să devină ghizi muzeali în cadrul Muzeului de Artă din Timişoara pentru alte categorii de public mai neobişnuite (cum ar fi bolnavi cu Alzheimer), un proiect despre care am mai scris acum ceva timp (vezi articol)*.

Marius Cornea, iniţiatorul proiectului şi o voluntară

Cafeneaua Alzheimer urmăreştă să creeze un mediu informal în care bătrânii să fie stimulaţi să îşi povestească aminitirile, folosind toate simţurile, să îi determine să interacţioneze, să asculte, şi să le ofere o ocazie de a fi ascultaţi. De obicei un voluntar este invitat la fiecare ediţie a Cafenelei şi povesteşte despre un aspect al istoriei Timişoarei,  de exemplu s-a povestit despre fabricile din Timişoara (dintre care multe au dispărut acum), despre istoria şcolilor şi facultăţilor. Pornind de istoria Timişoarei, bătrânii sunt invitaţi să povestească istoriile lor legate de şcoală, de muncă, care completează cu detalii personale şi se împletesc cu istoria oraşului.

Una dintre bătrâne povestea despre cele mai frumoase amintiri din viaţa ei, legate de şcoală, ceea ce probabil fusese cu aproape 60 de ani în urmă, dar emoţia din glasul ei era neştirbită, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri: despre un băiat dintr-o clasă mai mare care era protectorul ei, împotriva copiilor de la şcoală care o bătau, iar părinţii îi spuneau că o să se mărite cu el, dar ea era neînduplecată, spunând că nu-i plac băieţii cu părul roşu, şi are şi muci pe deasupra :))

Alţii povesteau despre o copilărie grea, pe timpul războiului, când părinţii le spuneau că nu le trebuie şcoală, că doar nu se fac dascăli sau popi, şi i-au trimis de mici la muncă.

Un alt bătrân povestea cu ochii sclipind şi zâmbind ghiduş despre o beţie inocentă din liceu cu lichior de la Kandia, o profesoară frumoasă, cu rochie violetă în cloş (câte detalii!!), şi o glumă legată de şcoală: hai să dăm şcoala cu untură să o mămânce câinii!

O altă bătrână, clar cu talent scriitoricesc, a vorbit într-un mod emoţionant despre istoria Timişoarei şi amintirile ei, într-o scrisoare pe care a compus-o special pentru Cafenea, o scrisoare destinată mamei ei, prin care-i mulţumea că i-a arătat oraşul (şi aici povestea despre locurile ei preferate din Timişoara), iar la sfârşit făcea o declaraţie de dragoste Timişoarei, spunând (citez inexact, din păcate), că iubeşti un oraş atunci când zi de zi îţi place să te amesteci în forfota lui pe străzi şi să-l priveşti în orice anotimp şi timp.

Fiecare poveste şi felul în care era spusă reflecta atât de bine felul de a fi şi de a se raporta la viaţă al povestitorului, ceea ce la vârsta de 60-70 de ani spunea multe despre cum şi-au trăit viaţa şi mai ales cum i-a modelat viaţa sau cum au ales să fie modelaţi, dacă s-au lăsat doborâţi de greutăţi, dacă au păstrat în suflet amintire întâmplările nefericite sau cele care le-au adus bucurie, dacă şi-au menţinut forţa şi încrederea şi bucuria vii prin toţi aceşti ani care numai uşori nu au fost, dacă au devenit senini sau trişti sau încrâncenaţi  (legat de asta, poate vrei să citeşti şi acest articol despre…timp)

Poveştile lor m-au impresionat şi mi-am dat seama că dacă nu ar fi acest proiect, această Cafenea Alzheimer, a memoriei vii, s-ar pierde neştiute, căci nu fac parte din Istoria Mare. Asta mi-a adus aminte de o idee genială a lui Paul Auster din cartea Nebuniile din Brooklyn (o recomand!), în care un personaj dorea să înfiinţeze o companie care să publice cărţi despre “cei care vor fi uitaţi”, despre toţi oamenii obişnuiţi despre care în mod normal nu se va scrie vreodata vreo carte (vezi citat).

Proiectul continuă şi dacă doreşti să te implici ca voluntar, îl poţi contacta pe Marius Cornea: corneamarius@hotmail.com

* Între timp am aflat că una dintre fotografiile pe care le-am făcut astă vară cu ocazia debutului celor doi ghizi muzeali: dna. Edith Alexa (89 de ani) şi dl. Ion Iovescu (66 de ani), ambii bolnavi de Parkinson, în cadrul Muzeului de Artă Timişoara a fost selecţionată printre cele 30 de fotografii câştigătoare la un concurs de fotografie cu tema “Always active”, organizat de UE, cu ocazia Anului îmbătrânirii active şi va face parte dintr-io expoziţie organizată la sediul reprezentanţei Parlamentului European la Madirid şi va fi inclusă într-o carte despre îmbătrânirea activă, cu circulaţie în Europa. Yey :)

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Daca e marti e… Alzheimer

Săptămâna aceasta am avut ocazia să fac fotografii (ca voluntară) la un eveniment foarte fain din cadrul unui proiect despre care aş vrea să vă povestesc şi vouă.

Dl. Ion Iovescu (66 de ani), bolnav de Parkinson, aici ghid in cadrul Muzeului de Arta Timisoara, spunând poveşti despre picturile lui Corneliu Baba unui public special: beneficiarilor Centrului de Zi Alzheimer din Str. Vasile Alecsandri


Este vorba despre un proiect iniţiat şi coordonat de Marius Cornea – muzeograf şi educator muzeal la Muzeul de Artă Timişoara. Nu face parte din jobul lui, a fost ideea şi acţiunea lui şi mă impresionează de fiecare dată când văd că un om doreşte să facă ceva pentru a-i ajuta ape alţii. Proiectul a debutat în urmă cu aproximativ trei ani. Iniţial, Marius a pregătit elevi de liceu (din cadrul liceului Shakespeare, unde elevii se pot înscrie într-un club de activităţi extraşcolare) pentru a fi ghizi de muzeu la rândul lor pentru alţi liceeni. De fapt, poate ghizi este poate un cuvânt prea formal.  Ei erau pregătiţi ca prin poveşti şi joc să prezinte într-un mod informal tablouri din cadrul Muzeului de Artă Timişoara, îmbinând faptele istorice şi artistice cu experienţele personale. Mi s-a părut fantastică ideea lui Marius Cornea, ca oamenii să creeze poveşti în jurul unei opere de artă, aducând astfel arta mai aproape de tineri, şi nu numai.

Marius Cornea – muzeograf şi educator muzeal la Muzeul de Artă Timişoara – coordonator al proiectului Seniorii-ghizi la Muzeul de Arta Timisoara. Aici povestind si provocandu-i la un joc interactiv pe batranii din cadrul proiectului

De ce zic “nu numai”? Pentru că, după cum zicea Marius, proiectul a luat o turnură şi o anvergură pe care nu o prevăzuse la început. Ceea ce îmi dovedeşte încă o dată că atunci când faci ceva în care crezi, ţi se deschid atâtea oportunităţi la care nici nu visai la început. Liceenii-ghizi au avut ca public persoane în vârstă, care au împărtăşit poveşti despre tablouri, şi astfel proiectul s-a extins. Marius mi-a apovestit cum în urma mai multor prezentări la centre de zi pentru bătrâni şi azile, a început să lucreze cu bătrâni bolnavi de Parkinson şi Alzheimer, pe de o parte oferindu-le un program în cadrul muzeului, pe de altă parte pregătindu-i să devină ghizi muzeali pentru alţi bătrâni din aceste centre. Astfel, în fiecare marţi seniorii Alzheimer au program în Muzeul de Artă Timişoara, iar luni sau joi, seniorii cu Parkinson se pregătesc pentru rolul de ghizi.

Dna Edith Alexa (89 de ani), bolnava cu Parkinson, ghid in cadrul muzeului

Astfel, marţea aceasta (24 iulie), în urma mai multor luni de pregătiri, domnul Ion Iovescu (66 de ani) şi Edith Alexa (89 de ani), amândoi bolnavi cu Parkinson, au debutat ca ghizi în cadrul muzeului, spunând poveşti despre picturile lui Corneliu Baba unui public special: beneficiarilor Centrului de Zi Alzheimer din Str. Vasile Alecsandri 6. Ambii erau foarte emoţionaţi, poate şi din cauza numeroaşilor reporteri prezenţi, dar foarte bine pregătiţi, completând poveştile despre isotria tablourilor cu experienţa lor de viaţă. Ascultătorii, cei zece bătrâni bolnavi de Parkinson, au fost implicaţi la această prezentare prin jocuri, întrebări, mişcare. Am văzut în ochii lor surpriză, bucurie, interes, licăriri jucăuşe şi zâmbete.

Batrani bolnavi de Alzheimer, povestind despre tablourile lui Corneliu Baba

De multe ori mă gândesc, simt, când o văd şi pe bunica mea, sau alţi bătrâni, că cel mai greu de suportat când eşti în vârstă (asta dacă ai norocul să fii sănătos, ceea ce nu apreciezi decat atunci) este singurătatea, lipsa sensului, sentimentul inutilităţii, sentimentul că sunt o povară, pierderea familiei şi prietenilor (care au plecat mai repede dintre noi), şi de multe ori o aşteptare a sfârşitului. Poate că este foarte nedrept ca viaţa să fie aşa şi cred că atunci când suntem tineri nici nu ne gândim la asta. Nu-i prea fain. Dar poate că fiecare putem face ceva pentru bunicii noştri, care-i mai avem. Sau pentru părinţi. Iar acest proiect tocmai asta face, la scară mai largă. La modul concret a oferit unor bătrâni cunoştinţe de istoria artei, de ghidaj, de a interacţiona cu publicul, dar şi lucruri necuantificabile, bucurie, sens. Eu am fost impresionată de ce am văzut acolo şi am vrut să vă arăt şi să vă povestesc şi vouă.

Următoarea activitate în cadrul proiectului este o piesă de teatru inedită. Doamna Elena M. (82 ani) din Centrul de Zi Alzheimer pregăteşte acum o piesă de teatru în două acte (Partea I: TRECUTUL, partea a doua: PREZENTUL) inspirată din vizitele făcute în ultimele luni în Muzeul de Artă Timişoara de beneficiarii Centrului de Zi Alzheimer. Premiera piesei de teatru va avea loc în data de 21 septembrie, Ziua Internaţională Alzheimer, şi va fi jucată în Sala Barocă a Muzeului de Artă Timişoara, cu seniorii Alzheimer în diverse roluri. Deabia aştep să o văd :)

Dl Ion Iovescu povestind despre tablourile lui Corneliu Baba
in cadrul proiectului “Seniorii-ghizi la Muzeul de Artă Timişoara”

Eu am facut fotografii pentru acest eveniment ca voluntara. Daca doriti sa va implicati şi voi, oricat de putin sau de mult, o puteti face in Clubul Voluntarilor Muzeului. În acest sens îl puteţi contacta pe Marius Cornea: corneamarius@hotmail.com

De asemenea, puteţi contribui ca acest proiect să fie cunoscut de cât mai multă lume. Astfel, puteţi spune prietenilor, cunoscuţilor sau cel mai simplu este să postaţi pe facebook aceste informaţii sau fotografii. Mulţumesc :)

 Mai multe fotografii de la eveniment aici

 

Nu se intampla nimic in Timisoara

…spun unii. Si sunt gropi. Si trafic groaznic. Si e praf si poluare. Si pistele de biciclete sunt sparte si cu borduri. Si nu sunt joburi. Nici bani. Si vin alegerile si nu avem cu cine vota. Si e plin de jmecheri si copii de bani gata in jeepuri, si fitze in cluburi. Si lumea nu apreciaza cultura. Si e birocratie si coruptie. Si sunt oameni saraci si sictiriti. Si lumea arunca hartii pe jos si nu sorteaza deseurile. Si e buticuri si manele. Si daca deschizi televizorul vezi vedete de carton.

Oricat as incerca, nu pot sa fiu “hater” (am aflat si eu de curand de cuvantul asta). Adica sa demasc cu un ton cinic si superior tot ce e rau in societatea noastra. Da, stiu, trebuie ca cineva sa faca si asta, dar depinde cum o faci. Iar inversunarea, sictirul si ura nu cred ca ajuta la nimic. Dauneaza grav sanatatii si provoaca orbirea la lucrurile bune din jurul nostru, care da, chiar exista. Ma astept ca in curand cineva sa imi spuna ca vai, m-am gasit eu sa vin cu mesaje de pace si hai sa gandim pozitiv (si va asigur ca nu sunt nici hipioata, nici optimista, nici high, sunt si eu ca toata lumea, pe bune). Dupa cum stim, nici macar nu exista partea luminoasa a… lunii. As a matter of fact it’s all dark.

Asa ca as vrea sa va arat ce am vazut eu in doar cateva zile in Timisoara, lucuri care m-au facut sa zambesc si sa imi spun ca da, se intampla ceva.

“Aleea din parc” – o actiune artistica neconventionala a asociatiei culturale Ariergarda.
Poezie, jazz si arta in aer liber in parcul Adolescentei, Timisoara

Lansare de lampioane in Piata Unirii cu ocazia
Zilei internationale a lumanarilor aprinse pentru comemorarea victimelor SDA

Atelier de masti africane pentru copii la Libraria Cartea de Nisip, organizata de Centrul Cultural Francez Timisoara

Muzeu de Arta din Timisoara la Noaptea muzeelor

Si daca chiar nu am chef sa particip la nici un eveniment (care apropo sunt gratis), pot sa ies cu bicicleta prin parc

Sau pot sa beau niste apa de la fantana, si sa stau pe scaunele din Piata Unirii si sa privesc apusul. E gratis, dar priceless, cum se zice :)

Si daca chiar ma plictisesc, pot sa rog pe un necunoscut de pe strada sa ma ajute sa fac o poza traznita, a carei idee mi-a venit cand am vazut desenul de pe o poarta din oras. Apropo, asta mi se pare cel mai fain, cand reusesc sa ies din asa-zisa “comfort zone”, adica din mediul meu cunoscut si sa vorbesc sau sa fotografiez oameni pe strada (de aceea imi place asa de mult fotografia de strada). Sper sa faceti si voi asta cat mai des, numai lucruri faine se pot intampla :)

Sau poti face ceva cu adevarat extrem, sa citesti poezie in Mall…sau pe trecerea de pietoni :)

Aici i-am fotografiat pe poetii Marius Stefan Aldea si Aleksandar Stoicovici (apropo, scriu foarte fain!) pentru proiectul meu foto “Cititorii“.

Si pana la urma…nimic nu SE intampla asa, de la sine. Adica sunt oameni care organizeaza evenimente si aduc o contributie, oricat de mica, la a avea un oras mai bun. Oameni ca tine si ca mine.

Sper ca v-a placut :) Pe curand!

Mai multe fotografii din Timisoara aici

For the English version of this article go here. By the way, this was my 100th post on my blog in English. I started it on 14th of February 2009 and…I feel that I came a long way since then. Big thank you to all who followed my photo trail and encouraged me :)

Daca ai chef, spune-mi un lucru traznit pe care l-ai facut si care te-a facut sa te simti grozav. Sau spune-mi daca iti place ce se intampla in Timisoara. Poti scrie un comentariu in sectiunea de Comentarii mai jos. Multumesc :)

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]         [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]