Monthly Archives: February 2015

Fiecare are paradisul sau

Fiecare are paradisul său. Se gaseşte chiar lângă noi (sau în noi?), doar că nu-l putem vedea prea bine întotdeauna.

Rândurile acestea mi le-a scris un prieten de curând drept comentariu la pozele de mai jos.

IMG_1263 copyŞi m-a făcut să mă gândesc, din nou, că nu trebuie să mergi prea departe pentru a descoperi frumuseţe sau a te bucura de o zi cu soare (sau chiar şi cu ploaie). Nu trebuie să cauţi ceva extraordinar, spectaculos, îndepărtat pentru a fi mişcat sau fericit. Tot ce ne dorim şi ce e bine pentru noi, pentru evoluţia noastră (chiar dacă noi nu ştim asta sau credem că e altceva care ne-ar face fericiţi) e chiar sub nasul nostru. Poate că de multe ori suntem şi noi ca acel om din povestea lui Kafka – “În faţa legii”, care a aşteptat toată viaţa în faţa uşii dincolo de care era (credea el) tot ce-şi dorise vreodată, însă nu a îndrăznit să intre de teama paznicului. Şi apoi, situaţia nici nu era aşa de rea, probabil îi era bine şi comod să stea pe un scăunel şi să aştepte să i se dea permisiunea sau să fie condiţiile favorabile pentru a ajunge unde îşi dorea. Sau era mai uşor să dea vina pe paznic sau pe constrângerile exterioare pentru că nu a ajuns unde îşi dorea.

IMG_1284 copy

You must own Your shadows, as well as the light

Locul în care am fost, muntele Semenic, este aproape de Timişoara şi destul de banal ca peisaj (deşi poate pentru mulţi şi a a junge aici este ceva ce nu-şi pot permite, fie fizic sau material). Este un platou golaş, pe la 1400 m, fără ceva care să-ţi atragă atenţia în mod special, doar câte un copac contorsionat sau un pâlc de copaci viscoliţi şi copleşiţi de zăpadă, răsfiraţi pe ici, pe colo. Mai este şi teleschiul şi pârtiile de schi, pilonii de telecomunicaţii, schitul, un hotel decrepit de pe vremuri, unul mai nou trântit aiurea în peisaj şi câteva gherete improvizate de lemn care vând şaorma şi vin fiert. Şi plin plin de maşini care se bat pentru un loc de parcare cât mai aproape de pârtie. Şi totuşi, am petrecut acolo împreună cu câţiva prieteni o zi minunată, umblând fără un traseu bine stabilit, timp de vreo patru ore prin zapada neatinsă, ca printr-un deşert alb, sub soarele orbitor care ne-a dat cu împrumut culoare de oameni sănătoşi pentru a o duce la oraş.

La fel şi pentru fotografie. Nu trebuie să cauţi locuri depărtate şi spectaculoase pentru a face fotografii bune, adică care să spună ceva. Regulile spun că soarele de la ora prânzului şi cerul senin clar sunt killer pentru poze. La fel şi zăpada fără contrast sau ceva, un munte, o pădure, etc care să-i dea formă. Însă nu e chiar aşa. M-am aplecat asupra cristalelor de zăpadă, a umbrelor, a copacilor, a soarelui. Adică, în sens mai larg, trebuie să lucrăm cât mai bine cu ce avem, sau şi mai larg, să scoatem “roade” cât mai bune în situaţia dată, nu într-una ideală. Asta îmi aduce aminte de ce spunea Steinhardt, foarte frumos în Jurnalul fericirii (pornind de fapt de la un text al lui Chesterton): “De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister”

Ca de obicei, dacă privim cu atenţie lumea din imediata apropiere, putem descoperi multă frumuseţe, chiar şi în aşa-zisa banalitate cotidiană. Poate chiar acel paradis de care zicea amicul meu. Trebuie doar să ne curăţăm privirea, de fapt ochiul minţii.

Şi încă ceva, aşa, poate ca un gând ce s-a “copt” în ultima vreme, fiecare din noi suntem exact unde trebuie să fim în momentul prezent (şi asta nu doar când ne place şi ne simţim bine unde suntem).

Untitled-1 copy

IMG_1279 copy

IMG_1254 copy

IMG_1269 copy

IMG_1272 copy

IMG_1251

Pamantul vazut de sus

IMG_0950 copy
De fapt, nu foarte de sus, ci de pe la 500m, de pe dealul Şiriei, un loc unde pare că s-au întâlnit toate vânturile. Nu o să vă povestesc istoria locului. Deşi poate fi foarte uşor ghicită, la fel ca în gloria apusă şi melancolică a tuturor ruinelor, care ne amintesc că totul trece. Ca în orice creaţie, la început e o idee, se pune piatră peste piatră cu multă trudă, oamenii se adună, trăiesc, muncesc, se plictisesc, se iubesc, se ceartă şi se războiesc, se luptă pentru putere şi idei, ca până la urmă totul să fie dărâmat şi abandonat. Şi rămân doar urme din ideea, înflorirea şi energia din anii de glorie (sau de viaţă).

Istoria modernă a locului arată diferit. Acum cetatea e “cucerită” în alte scopuri. De exemplu, aici e un un loc cunoscut pentru cei care zboară cu parapanta, tocmai datorită vânturilor bune şi puternice. Şi mai e un loc de întâlnire şi picnic pentru adolescenţii din satele din jur, care se caţără la liber, cu strigăte de izbândă pe zidurile vechii cetăţi pentru a impresiona fetele. Sau mai e o ţintă de o drumeţie de weekend pentru orăşeni ca mine care caută să iasă din îngrădeala oraşului şi să respire suflul naturii şi al orizonturilor deschise, care tânjesc să se aşeze pe iarbă şi să mănânce un senvici din rucsac, care, oricât de simplu, întotdeauna e delicios după ce ai urcat un deal împreună cu prietenii.

Şi totuşi, ca să vorbesc şi de fotografie, ca un fotograf ce nu mă simt :) aş vrea să spun că titlul articolului a fost inspirat, poate ştiţi, de proiectul fotografic cu scop ecologic al lui Yann Arthus Betrand – Earth from Above (La Terre Vue du Ciel), care a călătorit în toată lumea şi a fotografiat din elicopter oraşe, deşerturi, sate, câmpuri, construcţii, munţii, oceane, insule, comunităţi izolate. Ce m-a impresionat când am văzut expoziţia şi cartea lui a fost cât de diferit se vede totul de sus, adică dacă schimbi perspectiva. Locuri care păreau văzute de la nivelul solului că sunt aride, aglomerate, murdare sau că nu au nimic special, căpătau o frumuseţe aparte atunci când erau văzute de sus. Sau chiar şi locuri turistice, spectaculoase, aveau o armonie şi un sens aparte fotografiate din elicopter.

Dar să revin la Şiria, Văzut de jos, este un sat ca oricare altul, nimic special. Însă văzut şi fotografiat de sus, m-a surprins şi pe mine cât de frumos este.

Şi ca de obicei, nu mă pot opri să nu fac o paralelă între fotografie şi viaţa de zi cu zi. Pentru că de multe ori am văzut cum lucrurile şi evenimentele din viaţa noastră pe care le considerăm banale, urâte, nedrepte, fără rost, sau pur şi simplu de tipul “de ce mi se întâmplă mie” capătă sens şi frumuseţe şi conexiune cu întregul vieţii atunci când le privim mai de “sus”. Când reuşim să ne ridicăm ochii din imediat, din priveliştea de la “pământ”. Dar cum facem să ne “ridicăm”? Cum reuşim să schimbăm perspectiva?

Hehe, ne cumpărăm un elicopter :)

IMG_0910 copy

IMG_0928

IMG_0926

IMG_0934 copy

IMG_0935 copy

IMG_0949 copy

IMG_0947 copy

IMG_0965c web

IMG_0961 copyŞi ceva la final: Fotografia de mai sus am făcut-o chiar la finalul zilei, când coboram de pe dealul Şiriei, Mă opream din când în când să fotografiez cerul cu raze filtrate de nori, care se întuneca tot mai mult. Fotografiile erau ok, dar le lipsea ceva. Şi atunci a apărut pasărea aceasta, care plana lin, dusă de vânt în cercuri largi. Am reuşit o singură dată să o prind în poză, poza de mai sus. Timpul de expunere al fotografiei a fost de 1/300 sec. Şi m-am gândit, iată că această a treisuta parte dintr-o secundă dintr-o viaţă o voi ţine minte. Iar restul secundelor?