De curând s-a încheiat expoziția „Ar putea fi amândouă?”*, o inițiativă a prietenei mele Cristina Pop, psihoterapeută și m-am gândit să scriu câteva rânduri despre asta. Când Cristina m-a abordat pe la începutul anului cu ideea acestei expoziții, am zis imediat da, pentru că e genul meu preferat de proiect, care îmbină cuvintele (ale Cristinei) cu fotografiile (ale mele), deși nu știam atunci cu ce fotografii voi participa.
S-a dovedit o ocazie de a scoate „din sertar” un proiect foto pe care l-am realizat în pandemie, în decursul unui an, 2021, deși sunt doar opt fotografii. De obicei îmi place să las proiectele la „marinat”, adică să le las deoparte un timp fără să mă uit la ele, fără să le postez imediat pe rețele sociale (se poate oare?!), pentru a mă detașa de ele și a putea vedea cu o minte mai limpede dacă… e ceva de capul lor. Dar acum le-am lăsat așa de mult, încât aproape am uitat de ele.
De fapt, dacă e să fiu sinceră, m-am și îndoit de aceste fotografii. Pentru că atunci când creezi ceva, entuziasmul este foarte mare, dar și îndoielile sunt pe măsură, mai ales dacă nu ești „artist” în mod oficial/recunoscut. Până la urmă nu e nimeni care să-ți spună: da, sunt bune. Sau nu, nu sunt bune creațiile tale. Nu e nicio autoritate care să-ți dea girul de încredere/validare/încurajare atunci când nu ești în circuitul oficial al galeriilor, expozițiilor, criticilor, curatorilor și curentelor actuale în artă (spun artă în sens larg, oricare ar fi ea). Pentru că da, asta am înțeles încă o dată anul acesta, când un proiect foto mi-a fost respins la bursele de creație Energie. Grila de evaluare s-a uitat la mine și mi-a spus: „nu contează nimic din ce ai făcut în ultimii vreo doisprezece ani, toate expozițiile, proiectele, cursul de fotografie de trei ani, studiul individual, workshopurile, etc., proiectele tale sunt mediocre și nu au valoare”. Da, știu, evaluările sunt subiective, se fac după anumite criterii, concurența e mare, dar oricum a fost o lovitură, pe care am încasat-o, mi-am lins rănile un timp și m-am ridicat apoi, pentru că… pentru că nu există altă opțiune.
Multă lume m-a întrebat ce înseamnă fotografiile astea. Nu știu exact. E un proiect misterios și pentru mine. Nu am pornit de la un concept, de la o idee când le-am realizat, ci mai degrabă le-am „văzut”, de-a gata în mintea mea și apoi le-am realizat. Și apoi am început să am niște idei despre ele. Nu, nu e nimic ciudat în asta 🙂 Dar asta nu înseamnă că nu au sens, dacă nu poate fi pus în cuvinte și raționalizat. Tocmai în asta stă frumusețea fotografiei (sau a artei vizuale), că poate să îți vorbească direct sufletului, nemijlocit prin cuvinte. Și e o invitație pentru privitor să-și găsească înțelesul și să-l simtă, mai ales.
În 2020 am realizat alt proiect foto tot cu opt fotografii, intitulat „Înăuntru”, în care am suprapus imagini din propriul apartament, cu imagini din natură, din imediata vecinătate a blocului, unde aveam voie să ne deplasăm, iar personajele eram eu, soțul meu și mama mea – mica noastră familie la care ne-a redus contactul restricțiile pandemiei.
În 2021, nu au mai existat oameni în fotografiile mele, dar totuși, între aceste obiecte din fotografii există o interacțiune, o conexiune, o întrepătrundere între obiecte/subiecte care sunt diferite ca formă („corpul”), dar în ele există ceva asemănător („spiritul”), iar din asta rezultă… ceva, un strop luminos, un punct strălucitor, care umple un gol, care iese din cadru, care se înalță, care unește… e acel ceva greu de definit, dar atât de valoros care părea să se fi pierdut o dată cu izolarea noastră, o dată cu pierderea interacțiunii nemijlocite dintre noi, o dată cu învrăjbirea noastră, în acei doi ani teribili ai pandemiei. Și cred că despre asta vorbesc fotografiile. Dacă ar fi să-i dau un titlu proiectului, ar fi „Conexiuni”. Dar abia acum pot pune în cuvinte aceste idei/semnificații. Poate că a fost necesar și pentru asta să treacă timpul peste fotografii, dar și peste mine.
Poate vă întrebați de unde am avut atâtea sticle și obiecte (nu, nu m-am apucat de băut :). În plimbările prin zonă, atât cât ne era permis în pandemie, am descoperit un magazin cu chilipiruri vintage, adică tot felul de obiecte și obiecțele (în zona Mehala, aproape de Ocko). O dată la câteva zile mergeam pe acolo și mă uitam sau uneori cumpăram la câțiva lei o sticlă sau un obiect care-mi făcea cu ochiul. Nu le cumpăram cu un scop anume, ci doar pentru că mă încântau. Dar apoi ele și-au găsit locul în fotografii.
În perioada aceea descoperisem și albumul cu polaroide al fotografului Andre Kertesz, care m-au emoționat mult, iar mai târziu fotografiile gen teatru cu obiecte ale lui Joel Meyerowitz, și clar ambele au fost o influență pentru mine. Deși nu mi-am propus în mod conștient să le imit, tot ce citim și vedem se depozitează în mintea noastră și formează un „compost” din care răsar apoi ideile și proiectele proprii.
Dar să revin la întrebarea „Ar putea fi amândouă?” și cum se leagă cu acest proiect. După ce s-a terminat oficial pandemia, în 2022, am căzut într-un burnout din care mi-au trebuit aproape doi ani ca să ies, și în perioada aceea am vrut să renunț la tot, la fotografie, la scris, la tururi ghidate, la ateliere, am vrut să-mi închid firma, adică mica mea afacere creativă pe cont propriu. Oricum, părea să nu mai am energie creatoare pentru nimic, dar nici măcar energia vitală de a ieși din casă, de a lucra sau de a interacționa cu oameni, de multe ori – cam așa e burnout-ul, nu?
Dar iată că povestea are un final fericit. Sau în fine, o continuare fericită, pentru că finalul nu îl știu încă. Am ieșit din burnout, nu am închis firma și continui să lucrez pe cont propriu, am încercat să mă țin în continuare de a face proiecte foto, expoziții și alte proiecte culturale/creative legate și de scris, cu toate refuzurile de finanțare și eșecurile. Și da, știu în continuare că sunt norocoasă să pot face asta, e alegerea mea și nu îmi dau voie să mă dau bătută sau să mă plâng. Și în continuare, chiar și la trei ani după pandemie, mă întreb:
– Pot fi închisă și totuși liberă?
– Poate fi întuneric în jurul meu și totuși să găsesc lumina?
– Pot sa eșuez (în fotografie, în munca pe cont propriu) și totuși să continui?
Și așa mai departe…
Cu toate că îmi plac finalurile fericite și spiritul luptător – pe bune, chiar cred că atât timp cât sunt vie (și extra bonus, sănătoasă), nu am voie să mă dau bătută – adevărul e că după acel burnout nu mi-am mai revenit niciodată la starea dinainte de pandemie. Între timp am mai și îmbătrânit, am devenit mai puțin sociabilă, am intrat și în altă perioadă a vieții, perimenopauza, care vine și ea cu tot felul de schimbări… Orice ieșire în oraș este foarte obositoare pentru mine, e prea mult zgomot, mișcare, oameni, lumină. Orice întâlnire cu oamenii mă extenuează peste măsură. Nu am ce face, încerc să trăiesc, să muncesc și să creez cât pot de bine în (noile) condiții date. Dar asta a afectat fotografia – era pur și simplu prea obositor pentru mine să ies la fotografiat (de fapt, să ies în oraș, per se) și în consecință am fotografiat tot mai puțin. Nu vreau să renunț al fotografie, dar realitatea asta e… însă mi-e foarte dor de fotografie. Ce complicat, nu?
În acest context a fost o surpriză pentru mine să fac o expoziție de fotografie 🙂
Și povestea merge mai departe. Cum? Nu știu.
Abonează-te la Newsletter
*
Eveniment organizat în parteneriat cu Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte.