Tag Archives: vocatie

Din inimă

IMG_4647În ultima vreme am facut puține fotografii. Nu am mai scris deloc. E ciudat, pentru că mi-e dor, de fapt mai bine zis strigă în mine, proiectele rămase în așteptare, textele nescrise din capul meu. Dar trebuie să mai aștepte.

Am simțit că toate resursele mele creative interioare s-au consumat spre a crea cursurile de fotografie pe care le-am ținut anul acesta și nu a mai rămas nimic pentru proiectele mele. A fost prima dată când am făcut așa ceva și sincer, în urmă cu câțiva ani nici nu credeam că pot face asta, să stau eu în fața altor oameni, să le vorbesc, să îi învâț ceva. Nu se potrivea deloc cu natura mea introvertită, cu (ne)încrederea în sine, cu frica teribilă și incapacitatea de a vorbi în public. Și totuși, am făcut și pasul acesta. Nu va urma o poveste de succes, un discurs motivațional, de genul dacă vrei, poți sau o pledoarie în favoarea gândirii pozitive.

Îmbătrânirea și maturitatea

Cred că sunt unele lucruri care trebuie să se coacă în noi. Asta e maturitatea, cred. Și înțeleasă astfel, ca o îndreptare spre trăirea a cine suntem cu adevărat (iar asta e o devenire continuă), trecerea timpului e o binecuvântare. Cred că „îmbătrânirea” atât de rău văzută (da, știu, încă nu am ajuns acolo, și de aceea nu o înțeleg cu totul, din interior) nu trebuie neapărat combătută cu creme anti-rid, răsfăț de plăceri și comportamente de adolescent rebel. Cred că a îmbătrâni poate fi o evoluție, o creștere, binînțeles, nu liniară, ci cu suișuri și coborâșuri.

Mai de mult îi invidiam pe oamenii care făceau ce fac eu acum, care erau fotografi, care scriau, care țineau cursuri, dar cred că invidia este doar semnul unor semințe adânc plantate în noi care nu au încolțit și nu au rodit încă. Doar că trebuie să mergi conștient în direcța aceea. Altfel rămâi doar cu frica, nu crești. E foarte greu.

IMG_2021

A da totul

Dar să revin la cursurile de fotografie. Le-am creat de la zero, nu le-am copiat, nici testat undeva. Am scris ce am știut eu despre fotografie, ce am învățat pănă acum, dar nu doar despre fotografie, ci despre creativitate și tot acest proces creativ care stă în spatele unei imagini sau a oricărui act de creație (fără pretenții, ok?), care nu e doar arta, ci viața însăși. De fapt, m-am pus pe mine acolo, o parte din mine. Așa imperfect cum este, dar este sincer. Nu pot exprima câte emoții și temeri am avut înainte de primul curs. Și înainte de al doilea, și de al treilea, pe care-l fac acum, cu copiii (ăsta mi s-a părut cel mai greu pentru că cu copii chiar nu mai lucrasem până acum).

Dar încet, încet am învățat că acesta e singurul mod în care pot face ceva care să conteze (nu zic neapărat pentru ceilalți, dar pentru mine și în viața mea) – adică să dau tot. Cum se zice în popor, să pun suflet în ce fac, să cred în ce fac, dar totuși, să să nu mă gândesc la rezultat. Observați că nu am scris să fac ceva care ”să aibă succes”, care ”să facă mulți bani”. Asta e irelevant. Ok, nu zic că banii nu sunt importanți, că avem nevoie de ei ca să trăim, nici eu nu trăiesc pe un nor, dar nu acesta e scopul. Banii vin și pleacă și încerc să nu-mi bat capul prea mult cu ei (am zis „încerc” ).

Capcana banilor

Și pentru că tot a venit vorba de bani. Cred că am mai scris despre asta, când m-am apucat de fotografie mai serios și m-am gândit să trăiesc din asta. Unul dintre cele mai demoralizatoare lucruri când faci ceva care contează pentru tine, în care pui suflet, este să vezi că nu câștigi bani sau câștigi foarte puțin. Când îți vine întreținerea și facturile și chiar nu ai de unde să mai scoți bani. Și nu mă refer la a călători sau a ieși în oraș, ci la chestiile de bază. Și apoi e nesiguranța. Că ce vei face mâine, săptămâna viitoare, când se termină proiectul. Neîncrederea. Că ce faci nu e destul de bun. Că nimeni nu apreciază. Că poate acum ai câștigat ceva, dar cine știe când o să mai ai un client care plătește. Când te gândești că nu mai vrei muncești gratis și apoi te simți prost pentru asta. Și te simți prost și că nu ceri bani sau ceri prea puțini. Te simți prost pentru că totuși ar trebui să fii recunoscător pentru darul, talentul pe care îl ai și nu poți (în unele zile, cel puțin).

Chiar mă gândeam că asta e cea mai mare iluzie pe care ne-o induce societatea, educația și toate modelele din jur. Că banul (sau succesul sau chiar fericirea exuberantă și lipsită de griji) reprezintă valoarea muncii noastre (muncă nu doar în sensul de serviciu, ci tot ce lucrăm și creăm în viață). Că dacă ce faci nu aduce bani este inutil, care în interior se transfromă în mod subtil în „sunt inutil”, adică la o lipsă de sens. E o mare înșelătorie și e foarte greu să îi faci față. Eu nu zic că am reușit, mă mai lupt.

IMG_1228Raiul din reclame

Apropo de confort și modelul de viață fericită din mass-media care ne e inoculat din toate părțile, și chiar dacă ești conștient de asta, tot nu poți scăpa neinfluențat (spunea cineva că e ca și cum ai pretinde că îți poți ține respirația ca să nu respiri aer poluat), aș vrea să fac o mică paranteză. Îmi aduc aminte când eram copil, pe vremea comunismului, prindeam posturile tv de la sârbi și am văzut acolo o reclamă la Coca-Cola. Erau tineri îmbrăcați așa cool, cu geci de blugi și tricouri suflecate (erau anii 80 și moda mai știți cum era) și așa se distrau și râdeau, cu părul bătut de vânt în mașini decapotabile, la mare sau mai știu eu pe unde, unii se și sărutau, muzica era antrenantă, deci era așa, OAU! Pentru mine, ca și copil, îmi prea raiul. Adică mi se părea că nu e nimic mai fain în viața asta decât să poți bea o sticlă de Coca-Cola (Pe atunci nu prinsesem decât o dată, de două ori când am fost la mare o sticlă de Pepsi). Fast forward 30 de ani. Deși nu am televizor, reclamele mă asaltează de peste tot. Așa am văzut zilele trecute ultima reclamă la Coca-Cola. Exact același principiu. Doar că oamenii erau mai dezbrăcați. Raiul conform modei 2016. Și dacă te uiți în jur, toate reclamele sunt așa, dar nu numai reclamele. Nu vreau să spun că Coca-Cola e rea, nu vreau să pornesc o luptă anti-corporatistă și anti-reclame, aș vrea doar să subliniez la ce modele suntem expuși în mod constant, zi de zi.

Închid paranteza, cam lungă. Noi ca oameni cred că suntem setați să căutăm siguranța și confortul. Iar a face ceva creativ dar mai ales a încerca să trăiești din asta (ce curaj, până la urmă!) este complet opusul siguranței și confortului. Asta scoate la iveală toate toate angoasele și anxietățile, reacțiile de apărare, fricile, nesiguranța și neputințele care în condiții de confort (câștig constant, printre altele) stau adormite în noi.

Ce facem cu talanții?

Ziceam că e greu. E foarte greu. Și banii sunt doar una din piedicile interioare cu care ne confruntăm. Se naște întrebarea „de ce ai face ceva în care pui așa de mult din tine care să îți aducă, în termeni materiali, așa de puțin?” Așa am simțit și eu la cursurile acestea. Că am lucrat la 150% ca să zic așa și am câștigat mai puțin decât salariul minim pe economie. Dar am lucrat cu tot ce știam și simțeam și eram eu în momentul acesta din viața mea și asta a fost un câștig în sine. Nu am mai lucrat așa până acum. Am avut joburi în care munceam, uneori chiar mult, dar simțeam în adâncul meu (poate atunci nu știam să exprim asta pentru că nu aveam termen de comparație) că lucrez doar la 10% din potențialul meu. Și nu numai la job. Și în relațiile mele, în așa-zisul timp liber.

Mă gândeam, și chiar le-am povestit și participanților de la ultimul curs, despre palabola talanților din Biblie. Eu cred că asta e menirea noastră, la asta suntem chemați, să înmulțim talanții aceia, să lucrăm cu darurile care ne-au fost date, să dăm tot ce putem din noi, să ne lucrăm la maxim potențialul uman, atât cât avem fiecare (unul zece talanți, unul cinci sau doar unul), nu să trăim călduț și în siguranță și să ne justificăm fricile. Dar pentru asta trebuie să aflăm cine suntem cu adevărat, care ne sunt talanții, să ieșim din modelele învățate, impuse, deprinse inconștient. Nu poți pretinde că nu ai primit nimic și să continui pe pilot automat. Iar a fi și trăi drept cine ești cu adevărat la toate nivelele ființei și vieții tale implică și o mare responsabilitate. E foarte greu. De aceea nu mulți merg pe drumul acesta. Dacă vrei să faci ceva care chiar contează pentru tine și în final pentru ceilalți nu este ușor. Pentru că aproape nimic din jur nu te încurajează să faci asta, pentru că mesajul pe care-l primești mai mult sau mai puțin subtil de la lumea în jur pare să îți spună contrariul, că dacă dai de greu (sau nu te simți fericit, nu ai bani, nu te distrezi, etc.) înseamnă că nu ești pe drumul cel bun. Că țelul este o viață ușoară, confortabilă (ca în reclama la Coca-Cola). Dar de multe ori prețul pentru asta este să ne îngropăm „talantul”. Și ce preț greu e acesta.

IMG_2025

 

„Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca…”

Dar nu pot vorbi despre toate astea fără să vorbesc de Dumnezeu. Cred că nu poți vorbi despre creativitate sau de inimă fără a vorbi despre Dumnezeu. Mie îmi e foarte clar că talentul pentru fotografie sau scris este un dar și eu nu fac decât să-l lucrez, îl am în arendă pentru o perioadă de timp, așa că nu mă pot mândri pentru ceva ce nu e al meu, dar și trebuie să-l lucrez ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. E greu și nu pretind că reușesc. Pentru că fără credința-încredere pe care ți-o dă El toate sunt foarte greu de dus și foarte ușor poți devia în disperare, dar și mândrie, în iluzii, dar și în acuzații. Eu singură de la mine putere nu aș fi putut face toate lucrurile astea. Dumnezeu îmi dă inspirația, îmi dă puterea de a trece dincolo de ceea ce cred eu că sunt limitele ființei și personalității mele. Bineînțeles, trebuie să-mi fac și eu partea mea de treabă. Sincer, mă simt ca o  impostoare când vorbesc despre asta. Aș vrea să spun că am o credință care „mută munții”, măcar cei interiori, dinlăuntrul meu, dar nu am. Atunci aș trăi crezând: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? … Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? … Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.”

Și totuși, simt că trebuie să vorbesc despre asta. (Poate greșesc, poate aduc mai multă confuzie?) Mi se pare că nici nu știu despre ce vorbesc, pentru că toate lucrurile astea se desfășoară în interior, într-un mod subtil și tainic, pe care nu pretind că îl înțeleg. Totuși, și credința se lucrează, poate și ea e un talant. Sau cel puțin așa simt eu.

Inima

Și totuși, mă întorc la fotografie. Printre puținele fotografii pe care le-am facut în ultima vreme, am urmărit, conștient sau nu, o temă care pentru mine este cuvântul anului: inima. La toate astea cred că mă gândeam și ieri seară când bântuiam pe drumuri in afara Timișoarei în căutarea unei inimi pe care o văzusem din fuga mașinii o dată și îmi rămăsese gândul la ea că aș vrea să o fotorgafiez (și am găsit-o!). Ce e cu inima asta? Fizic, e doar un organ. Simbolic, e centrul ființei noastre. De acolo voiam să trăiesc. Să lucrez. Să cred. Să iubesc. Să dăruiesc. Să mă dăruiesc. Poate că nu a fost întâmplător totuși cuvântul acesta. E greu. Dar e singurul fel în care vreau să trăiesc.

IMG_3785w

Cenusareasa moderna: o poveste despre un pantof si despre cautarea vocatiei

"cenusareasa moderna"In acea zi iesisem la fotografiat in parcul Grand Bigard, intr-un sat de la periferia Bruxelles-ului, unde in fiecare an se desfasoara o expozitie de lalele. Dar deseori se intampla ca atunci cand iti stabilesti un scop sau o destinatie, ceea ce intalnesti pe drumul spre acesta este mai interesant decat destinatia in sine. Aceasta este adevarat mai ales in ceea ce priveste fotografia. Asa ca in acea zi nu mi-am inchipuit eu ca voi fotografia alte subiecte decat flori si insecte, doar acela era scopul meu. Pe la doua dupa-amiaza, cand lumina era deja prea puternica, iar eu eram dezhidratata, infometata, cu dureri de spatele si burta, si cu o nevoie disperata de ceva dulce, ieseam din gradinile Bigard, intr-o stare destul de mizerabila, dupa cum v-ati dat seama, insa fericita pentru “captura” de fotografii. Era drum lung pana acasa, asa ca ma indreptam tarandu-ma de-a lungul soselei prafuite spre capatul satului, de unde luam tramvaiului ce trebuia sa ma duca inapoi in oras. Am traversat liniile de tren si mai aveam vre-un kilometru pana la statia de tramvai. Soarele ma batea in cap, rucsacul cu aparatul mi se lipise de spatele transpirat si atarna greu, soseaua parea ca nu se mai termina si nu visam decat sa ma prabusesc o data in tramvaiul ala, chiar si pe scaunele pentru batrani si handicapati, doar sa ajung o data acasa.

Si atunci am vazut ceva stralucind in gradina unei case, dupa un gard de sarma. Era un pantof, aruncat acolo. Dar ce pantof! In momentul in care l-am vazut, am stiut ca trebuie sa-l fotografiez. Asa ca mi-am bagat mana prin gard, unde ochiurile de sarma erau putin largite si incercam cu disperare sa ating pantoful. Noroc ca nu era nimeni pe strada sa ma vada in genunchi, cu mana pana la umar prin gardul oamenilor, dar nici ca mi-ar fi pasat. M-am zgariat pe brat in timp ce trageam pantoful afara, pe fata aveam urme de la gardul de sarma iar blugii mi-erau bineinteles murdari in genunchi, dar ce-mi pasa?! Eram ca in transa, ca de obicei cand am o idee pentru o fotografie si TREBUIE sa o pun in aplicare. Acum mai trebuia doar sa gasesc o locatie potrivita pentru pantof. Muzele au fost darnice cu mine si mi-au trimis inspiratie, chiar si la doua dupa-amiaza, asa ca m-am intors victorioasa pana la liniile de tren, am mai mers cateva sute de metri de-alungul lor, am gasit un loc bun si…iata povestea fotografiei ‘Cenusareasa moderna’ si a unei pasiuni care te poate face sa uiti de foame, sete si orice dureri.

La ceva timp dupa ce am facut aceasta fotografie, am citit o carte de Ken Robinson – care cred ca e cunoscut mai ales datorita conferintei TEDTalks despre educatie – “The element: How finding your passion can change everything”, care denumeste aceasta stare, atunci cand uiti de tine, dar te simti mai tu insuti decat oricand, a fi in Elementul tau. “Elementul” este punctul in care ceea ce iti place sa faci si ceea la ce esti bun se intalnesc.

Desi pare o intrebare simpla, de atatea ori am auzit oameni spunand acelasi lucru, descumpaniti “dar… nu stiu ce imi place sa fac”. Pare paradoxal, insa cand trecem de planul calatorii, filme, carti, spectacole si trebuie sa denumim ceva in care ne investim activ/creativ, ramanem fara raspuns. Ken Robinson argumenteaza ca sistemul de educatie, asa cum e conceput acum, nu ne incurajeaza sa ne descoperim vocatia, nu ne dezvolta creativitatea innascuta, ci priveste totul din prisma utilitatii si, mai grav, a uniformizarii. Iar mai tarziu in viata suntem (sau credem ca suntem) prea prinsi in lantul rutinei, al unui drum pe care ne-am nimerit, al obligatiilor, al unui stil de viata pe care credem ca trebuie sa-l mentinem.

Poate ca nu e un Picasso in fiecare din noi, dar nu trebuie sa fii celebru sau foarte bun la ceva pentru a face acel lucru, o faci pentru tine, nu pentru faima. Eu asa cred, cel putin. Este atat de important sa descoperim ce ne place sa facem, chiar daca nu ne vom castiga traiul din asta. Lumea priveste de multe ori hobby-urile fie ca pe ceva inutil, o pierdere de vreme, fie ca pe un lux, insa de cele mai multe ori, ele sunt cele care ne mentin energia vitala si ne fac sa fim vii si creativi si in alte arii ale vietii noastre.

Si pentru mine, drumul spre fotografie si spre gasirea raspunsului la intrebarea “ce imi place sa fac” a fost unul lung si intortocheat, care a durat vreo 10 ani si m-a purtat prin joburi foarte diverse, pe care le paraseam dupa un an-doi tot mai demotivata. Stiu ca atunci cand iti pui intrebari prin care chestionezi drumul sigur si cunoscut, te simti nesigur si nelinistit, insa orice raspuns revelator incepe cu o intrebare buna. De multe ori gasesti raspunsuri pe care nici nu ti le imaginai. Eu am descoperit ca imi place fotografia, scrisul, dansul si drumetiile in natura printre altele, si chiar daca nu voi face o cariera din aceste activitati, ele vor fi intotdeauna cu mine si parte din mine, dupa ce tot restul va trece – joburi, bani, case, relatii.

Intotdeauna mi-a placut sa intreb oamenii ce le place sa faca, pe de o parte pentru ca imi da idei, dar si pentru ca atunci cand vorbim despre lucruri care ne plac, ne iluminam din interior (ati observat si voi asta?) si imi place sa fiu in astfel de companie.

For the English version of this article go here