Monthly Archives: December 2016

Retrospectiva 2016 în fotografii

Deja a devenit tradiție această retrospectivă în fotografii a anului, iar astăzi, în timp ce selectam fotografiile pentru 2016, mă gândeam că nu reflectă decât o foarte mică parte din ce am trăit în 2016 și nici pe departe nu exprimă cât de plin de lucruri… „mari” a fost acest an. Mari nu în sine, ci mari pentru mine, în sensul că mi se părea că acelea sunt limitele mele. Nu o să povestesc prea mult despre asta acum pentru că va urma (curând, sper!) un articol cu multe cuvinte și fără poze (și acesta devenit o tradiție) despre cuvântul anului 2016 – inimă – un pretext pentru a analiza ce am făcut, ce am învățat, cum am crescut și în anul acesta.

Pe de altă parte, mi se pare că totuși sunt așa de puține fotografii comparativ cu momentele pe care aș fi vrut să le păstrez sau împărtășesc cumva, chiar și în forma aceasta, a fotografiilor. Simt că aș vrea să fac și altfel de fotografii, pentru momentele acelea, „in between”, care nu par importante.

Dar să încep, în ordine cronologică.

Chiar la începutul lui ianuarie 2016, am făcut o mică excursie la cetatea Șoimoș, în ideea de a ne mișca puțin după zilele de sărbători. Primul contact cu gerul și cu detaliile naturii, spre care mi-am îndreptat tot mai mult aparatul în ultimii ani.img_0074

img_0092  Tot în ianuarie, de câțiva ani, se desfășoară concertul de colinde gospel organizat de Asociația Culturală TGP (Timișoara Gospel Project) la Biserica reformată din Maria, unde publicul este invitat să cânte împreună cu muzicienii. img_0140O zi cu ploaie de ianuarie când am văzut Piața Libertății altfel

img_0808La începutul lui februaie am mers în căutarea iernii. Și am găsit-o, într-o drumeție pe vârful Padeș din Munții Poiana Ruscă

img_0908 img_0891În martie am văzut ceva ce nu am mai văzut până acum, o pădure plincă de ghiocei, în zona Poiana Mărului

img_1003Și deși credeam că primăvara a venit definitiv, am mai prins ceva zăpadă pe vârful Muntele Mic, împreună cu o păsăruică curajoasă și foarte cântătoare.

img_1319În aprilie am ajuns pentru prima dată într-un loc unde voiam să merg de mult, La Mănăstirea Găbud. Minunat!

img_1565 img_1578Și tot în aprilie nu puteam rata nici eu cel mai fotografiat loc din Timișoara, parcul cu lalele.

img_1748În aprilie s-a întâmplat și unul dintre acele „lucruri mari” de care spuneam la începutul articolului, am ținut primul meu curs de fotografie, cu FOARTE mari emoții. Dar a ieșit bine, cel puțin așa au spus participanții, ceea ce mi-a dat curajul să continui,

img_1391La începutul lui mai am fost la Lindenfeld, am prins o ploaie teribilă, dar și niște peisaje și întâmplări minunatein-biserica-din-lindenfeld

img_1939O altă tradiție pe care încerc să o păstrez este să ajung în fiecare an la Herculane în mai (și încă o dată toamna). Primăvara este în plină floare în Munții Cernei și Mehedinți în luna mai. Anul acesta am ajuns pentru prima dată pe Vârful Arjana, am revăzut satul Dobraia cu căpițele sale, ne-am întâlnit cu căluți lăsați liber la păscut și cu oi curioase și am dormit la cort, in the middle of nowhere. Și am ajuns din nou pe Ciucarul Mare, pe Clisura Dunării. Trebuie să recunosc, printre cele mai faine momente ale anului. De aceea, primesc și mai multe poze în retrospectivă.img_2121

img_2078  img_2174-web img_2071 img_2076

img_2336În iunie am ținut un nou curs foto, Timisoara City Photo Tour pe parcursul căruia am fotografiat și am descoperit orașul. Cu ocazia aceasta mi-am exersat pentru prima oară și nou dobândita, cum să-i spun, calificare? Oficial, da, sunt ghid de turism, dar e mai degraba o pasiune pentru Timișoara și poveștile ei. Iarăși alte MARI emoții, dar și experiențe frumoase.

13415426_1462481237098994_1223344692838670431_o13403349_1462474943766290_8251852136680054480_oÎn iulie – un alt lucru mare – eu care mă gândeam că nu știu să mă port cu copii, am ținut un curs foto pentru copii la școala de vară a asociației Casa Însorită. Iarăși alte emoții, multe învățături și…distracție cu copii :)img_3856

img_4035 În iulie, ne-am strecurat printre ploi și coduri galbene-portocalii și am ajuns pe Parâng, Transalpina și Mănăstirea Oașaimg_4474img_4480img_4525-web

În august m-am căsătorit! (fără poze de data asta). Că tot vorbeam de lucruri mari :) Și pentru prima dată după aproape cinci ani (de când m-am întors în România) am călătorit din nou în străinătate…și nu mi-am luat aparatul foto. Credeam că mi-am pierdut gustul pentru călătorii, dar cred că atâtea lucruri noi am descoperit și făcut în Timișoara și România în ultimii ani încât nu mi-a mai rămas energie și nici curiozitate, recunosc, pentru a descoperi alte locuri. Interesant, atât pot spune deocamdată.

La sfârșitul lui septembrie am ajuns din nou la Mănăstirea Găbud. Am scris mai mult despre asta aici

img_6145   În octombrie am ținut din nou un curs foto, credeam că emoțiile vor fi mai mici, dar nu, doar cred că am început să mă obișnuiesc cu ele.img_6580p2850795După cum spuneam mai devreme, o altă tradiție este ieșirea de toamnă la Herculane. Atâta frumusețe. Fără cuvinte.

img_6866 img_6901La sfârșitul lui octombrie am ajuns și la vestita Fundătura Ponorului. Vremea nu a prea ținut cu noi, dar ne-am promis că o să ne întoarcem cu corturile la vară.

img_6994-webȘi anul acesta am continuat să umblu prin oraș de dragul de a descoperi detaliile mai mult sau mai puțin cunoscute și văzute ale Timișoarei. Sincer, asta este printre activitățile mele preferate și nu am reușit să o fac pe cât mi-aș fi dorit, am fost foarte prinsă cu alte proiecte. Dar asta aș vrea să fac mai mult anul următor.

img_7117Și în aceste explorări ale Timișoarei am început să observ cât de multe inimi sunt prin oraș, așa că am început un mic proiect pe această temă.

img_7187 img_7198Am văzut inimi și în forma frunzelor sau a copacilor…

img_7258 img_7169Căutând poze pentru decembrie, am găsit pe calculator un folder denumit chiar „stuff”, deci să vedem ce am adunat în decembrie acolo:

o vizită la Bobda, la biserica impresionantă, aproape dărâmată și năpădită de vlăstăriș și buruieni, construită de un baron local, cu istorie tristă,

img_7281…un apus chiar de la fereastra mea din sufragerie

img_7238… o inscripție pe o scoarță de copac

noi

…proiectul plin de suflet al voluntarilor de la Asociația Look Inside prin care au oferit cadouri de Crăciun unor familii sărace. Nu vreau să postez poze cu aceste familii din discreție față de situația lor, dar cred că cu fiecare astfel de întâlnire am devenit mai recunoscătoare pentru tot ce am. Și am văzut  pe chipurile oamenilor ce bucurie este să dăruiești. Înorice caz, Asociația Look Inside, voluntarii de acolo și toate proiectele lor sunt o permanentă sursă de inspirație pentru mine.

img_7896…un târg de Crăciun la biserica din Fabric (lângă Fabrica de bere), unde merg de câțiva ani și unde am început să mă simt tot mai mult acasă. Aici am descoperit o comunitate faină în care încet încet am început să mă integrez și eu, cu bucurie.

img_7328 Închei anul cu planuri. Pentru un nou curs, pe care visam de mult să-l țin. Cu ocazia aceasta am făcut și câteva fotografii pe tema cunoașterii de sine, pe care aș vrea să le includ în acea carte despre care tot vorbesc de câțiva ani și care sper să se materializeze în 2017.

curs-foto-explorator-web

Și o surpriză, o mică poveste pe care am scris-o în cadrul proiectului Privește Orașul a fost ilustrată de Sorina – www.vazelina.ro

Poveste Clau - Ilustratie de Sorina+Vazelina

Ne vedem în 2017. La mulți ani!

 

Despre inima

Inima – cuvântul anului 2016 pentru mine. Un cuvânt care mi-a surâs cu blândețea și căldura sa, dar care m-a și pârjolit și mi-a pus la încercare ceea ce credeam eu că sunt limitele mele interioare. Un cuvânt care mi se părea că mi se potrivește, că-l „posed” într-un fel, dar care mi-a arătat că am atâtea de învățat încă despre a trăi din inimă și despre a-mi deschide inima, mai ales.

Să pun inimă în munca mea, în vorbire, în scris, în gânduri, în relațiile cu oamenii din jurul meu, în căsnicia mea, în relația mea cu Dumnezeu. Asta voiam eu, asta însemna pentru mine această temă a a anului. Autenticitate. Trăire în profunzime, să mă investesc cu totul în ce trăiesc. O temă mare, poate prea mare pentru  mine, o temă de o viață.

O să spun sincer de la început, nu știu dacă am înțeles bine tot ce am scris aici și ce am înțeles nu știu dacă reușesc să trăiesc în totalitate. Am scris mult, poate că e cel mai lung text pe care l-am scris până acum, așa că nu știu dacă va ajunge cineva până la final :) Dar am scris mult ca pentru a săpa în jurul unor idei mari și importante, ca pentru a mai da un strat la o parte și astfel a înțelege mai bine, căci și asta face scrisul.

Inima și paradoxurile

Tot învârtindu-mă în jurul acestei teme a inimii, am descoperit mai multe paradoxuri.

Un prim paradox, cel puțin din câte am înțeles eu, e că nu poți alege să pui inimă. Adică nu poți alege în ce să pui inimă. Exact cum nu poți alege pe cine iubești. Însă poți alege cum iubești, cum îți manifești iubirea. Nu poți alege ce îți place să faci, în schimb poți alege ce faci.

De fapt, cred că ține de a te cunoaște pe tine însuți cât mai bine. Pentru că atunci poți vedea cu claritate încotro te direcționează inima. Am observat că de multe ori noi ne silim inima să meargă într-o direcție, o investim în ceva, într-o activitate, într-o cale, într-o relație, într-o dorință, într-un obiect chiar, dar nu îi ascultăm vocea subtilă care ne spune dacă direcția aceea este cea bună pentru noi. Pentru că ea tot timpul ne spune adevărul. Sau pur și simplu plutim, oarecum în derivă, încercând una și așta, sperând că aceea este direcția bună.

Să dau un exemplu, ca să se înțeleagă mai bine. Acum mai mulți ani am ales să trăiesc și să muncesc în străinătate și mi se părea că aceea este direcța în care trebuie să merg. Am încercat să construiesc și să pun inimă în viața mea de acolo și nu era o viață rea, dimpotrivă, la fel ca și jobul bun și de viitor (chiar și era așa, dar nu pentru mine).  Apropo de ce ziceam mai sus, că nu poți alege în ce pui inimă, ei bine, eu mă încăpățânam să-mi pun inima acolo. Am investit mult timp și energie. Dar dacă este să fiu sinceră cu mine, am simțit întotdeauna o voce mică (sau uneori chiar un strigăt) care-mi spunea că locul meu nu e acolo. Mă simțeam de parcă merg împotriva curentului, deși aparent o duceam bine, aveam o viață foarte bună. Dar nu puteam să ascult. Era prea mult zgomot, prea mult bruiaj în mine. Însă poate a fost necesar și acel timp pentru (auto)cunoaștere.

Cum asculți vocea inimii

Noi ne exercităm de multe ori voința asupra inimii, în loc să ne ascultăm inima și apoi să ne punem voința la treabă în direcția aceea. Și aici nu mă refer la vechea idee a luptei dintre rațiune și simțire. Inima nu e partea emoțională. Poate că asta e greșeala pe care o facem, să credem că ce simțim, emoțiile sunt vocea inimii și să ne ghidăm după ele, o companie bună, care ne indică multe, dar o cârmă proastă. Dar e destul de greu de făcut asta, pentru că, pe de o parte trebuie să-ți cureți inima de…reziduri (patimi, dependențe, condiționări, judecăți, fugi, frică, deșertăciuni, dorințe, plăceri, iubiri care nu sunt iubiri, etc.) și apoi trebuie să-ți ascuți urechea interioară pentru a putea asculta ce spune inima (adică a face liniște în tine, ceea ce iarăși este foarte greu).

Acum dacă mă uit înapoi, cred că acest cuvânt al anului – inimă – a venit la momentul potrivit (ca de altfel, fiecare cuvânt dinainte). Au fost câțiva ani lungi de curățenie generală a vieții și a ființei mele pentru a ajunge să-mi pot asculta inima. Eram în sfârșit pe drumul bun, drumul cu inimă. Asta nu e o laudă, ci doar o constatare de început de drum. Acum probabil că va intra tot mai mult în practică voința, pentru a mă menține pe drumul acesta. Și a continua să-mi „ascut urechea” pentru a putea asculta vocea inimii.

Inima închisă sau deschisă?

Nu încetează să mă surprindă și să mă uimească câte mai tot descopăr în mine. Așa am descoperit anul acesta că am inima închisă. Parțial. Dar „parțial” e ca și o ușă semi-deschisă cu lanțul pus.

Dacă te-aș întreba: ai inima închisă sau deschisă ce ai spune? Deschisă, nu? Și eu aș fi zis asta despre mine. Dar ca de fiecare dată, cuvântul anului mi-a arătat mai degrabă ce nu am sau ce trebuie lucrat în mine, mai degrabă decât să mă descrie.

Închiderea asta e aproape o chestie palpabilă. O simt. Dar o dată ce am văzut asta la mine, am început să văd și să o simt mai ales și la alții.

De ce ne închidem inimile? Ce întrebare?! Păi avem un milion, ce mai, un miliard de motive ca să le închidem dacă ne uităm în jur. Sau chiar la viețile noastre. Fiecare din noi am fost răniți, am fost trădați, ne-am trădat noi înșine, am mințit, n-am avut curaj, avem răni din iubiri și răni din copilărie, am trecut prin pierderi și greutăți. Și atunci ne deprimăm, judecăm, ne protejăm, rănim și noi pe alții și ne rănim singuri. Și toate astea se inscripționează în inimă și inima se încarcă cu „moloz”. Sau numai dacă te uiți în jur, pare că lumea a înnebunit, uită-te căte probleme, câtă durere, câte războaie, corupție, poluare, dezinformare, confuzie de valori, ură, indiferență, materialism. Lumea toată e rănită. Sau nici măcar nu trebuie să fie ceva așa mare și serios, ci simpla rutină, alergătură, nimicurile la care le dăm mare importanță, împrăștierea în cotidian ne secătuiesc inima.

Și încetul cu încetul, pe măsură ce trec anii, ne tot închidem inimile. Ca să ne protejăm. E normal, când doare, te strângi în tine, te aperi. Dar paradoxal, dacă te protejezi prea mult, fie în confortul singurătății, al rutinei, al îndreptățirii, al alegerilor sigure, al lui „ăsta sunt eu, atâta pot” sau dimpotrivă, a ripostărilor aspre, inima se ofilește, se împietrește, se plictisește….moare. Pare că râdem, pare că trăim, dar ceva ceva lipsește, trăim cu suprafața ființei. Sau doar eu simt asta?

Cum ne păstrăm inimile vii?

Prin iubire. Dar ce înseamnă asta? E un cuvânt atât de folosit în zilele noastre, atât în limbajul (parcă tot mai lemnos) al dezvoltării personale, cât și în mediul publicitar, mediatic sau de comunicare pe internet,  împreună cu inimile-inimioarele-emoticoanele (ce ne sărăcesc tot mai mult limbajul), încât pare un cuvânt golit de conținut. Și parcă, în mod real, lumea conține tot mai puțină inimă și iubire.

Ca de obicei, răspunsurile sunt chiar lângă noi. Metafora aceea care-mi placea atât de mult, a comorii din propria curte, pe care o descoperim după ce am umblat prin toată lumea după ea, cred că se aplică și aici. E adevărat că toate marile taine se ascund sub înfățișarea lucrurilor obișnuite. Dar despre cum exersăm iubirea în mod concret puțin mai încolo. (Asta mi-a inspirat și cuvântul anului 2017).

Unde este inima ta?

Andrei Pleșu are un text „Sus inima!” (în cartea „Despre frumusețea uitată a vieții”) în care vorbește, pe de o parte de sensul psihologic, moral al îndemnului – de încurajare, de îmbărbătare, de demnitate, de a nu te da bătut – iar pe de altă parte face referire la un fragment din Sfânta Liturghie când credincioșilor li se spune „Sus să avem inimile”. El argumentează că aceasta este nu doar o îmbărbătare, ci o adevărată „metodologie”, căci inima este în toate religiile un instrument al cunoașterii. Este și o atitudine de viață, un mod de a privi lucrurile dintr-o perspectivă mai înaltă, mai sus decât propriile euri și de a te desprinde de cotidian, de agitația și mizeria lumii, concretizată de el în peisajul politic și mediatic din țară, îmbibat de mizeriile și grosolăniile electorale, scadaluri, injurii, obscenități, atmosfera de știri de ora cinci. Articolul se încheie cu concluzia-îndemn „Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte”.

Așa cred și eu, că trebuie să avem inimile „sus”, orice am face. Poate că pare o aroganță din partea mea să-mi dau și eu cu părerea alături de domnul Pleșu sau alți mari gânditori despre acest subiect greu, dar de fapt cheia acestui îndemn nu am inventat-o eu, ci am găsit-o în alte scrieri sau cuvântări (și încă încerc să o înțeleg pe deplin și mai ales să o trăiesc). Astfel, cheia îndemnului „Sus să avem inimile”, este în răspunsul care se dă în cadrul Liturghiei: „Avem către Domnul”. Nu poți avea inima sus pur și simplu, la înălțime, detașat, pozitiv, în aer. Fără Dumnezeu, îndemnul acesta nu are sens.

Mai este un text foarte adânc în Biblie care spune probabil același lucru în alt fel: „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”. De curând am ascultat o predică foarte frumoasă a părintelui Jinga în care spunea (redau cu cuvintele mele) că inimile noastre au rămas sus, în Rai și ne cheamă de acolo, iar noi avem această nostalgie a acelui cer pierdut, dar nu trebuie să rămânem cu nostalgia ci să ne lipim inimile de cele de sus, să facem urcarea aceasta, să cercetăm permanent dacă avem inimile unde trebuie pentru că doar atunci dobândim o comoară care nu se poate lua de la noi. Iar dacă ne investim inima în „comorile” de aici de pe pământ, totul se risipește, totul e vânare de vânt. Toți am simțit asta, lucruri care păreau stabile și durează o veșnicie în câțiva ani s-au risipit, s-au schimbat și nu a mai rămas nimic.

Și totuși…

Sus sau jos?

Și aici am ajuns la alt paradox. Pentru că de multe ori chiar e important să pui inima în cele „de jos”, vorba vine. Cum e de exemplu, munca mea. Sau familia mea. Chiar este esențial să te pui pe tine acolo pentru a realiza o relație, o conexiune, pentru a putea transmite ce este de  preț în tine, pentru a putea crea ceva de valoare, pentru a iubi. Este o altă contradicție, aparent, că cele lumești sunt trecătoare și puțin importante, și totuși sunt foarte importante, pentru că constituie cadrul în care ne lucrăm viața, ființa, virtuțile în mod concret. Și atunci cum poți avea inima și sus și jos, ca să zic așa?

Și așa, într-o dimineață m-a trăznit pur și simplu gândul acesta. Știți sigur, cum e când vă vine un gând din acela ca și cum ai aprinde un bec și se face – pentru o secundă, e drept – lumină în minte.

Pe orizontală inima este finită, dar pe verticală este infinită.

Pe verticală este iubirea, iar capacitatea de iubire este infinită pentru că vine de la Dumnezeu. Însă dacă îți răspândești prea mult inima pe orizontală, în cele lumești, inima se epuizează, nu mai rămâne loc, suflu pentru saltul pe verticală. Deci trebuie să îți iei „suflu” de pe verticală și să-l „investești” apoi pe orizontală, în mod concret, în toate aspectele vieții tale.

Problema este că de multe ori noi ne investim inima în lucruri atât de neimportante. Este și vorba aceea „mi-a rămas inima” pentru a spune că ai văzut ceva ce ți-a plăcut și ai tânjit așa tare după acel lucru încât parcă ai lăsat o bucată din tine lipită de acel lucru. Spunea Părintele Paisie Aghioritul, mucalit și cu simțul umorului, că noi femeile avem o capacitate incredibilă pentru iubire, avem o inimă foarte mare, dar o răspândim în mărunțișuri. Adică, să zicem că avem nevoie de o farfurie, e normal. Dar apoi căutăm în nu știu câte magazine, pentru că vrem o farfurie cu flori albastre, dar nu foarte mari, dar să fie și într-o formă mai ovală, și să fie o nuanță care să se potrivească cu setul de căni, care nu se mai potrivesc cu fața de masă și atunci căutăm și o altă față de masă. Și uite așa pierdem nu știu câtă energie pentru asta. De câte ori nu ne-a rămas inima, la propriu, la o pereche de pantofi sau o rochie? Nu-i așa? :)

Și atunci cum să te mai gândești măcar la cele de sus dacă inima ți-a rămas la lucrurile din lume (chiar dacă sunt lucruri bune). Poate că cei care încercați să vă rugați știți ce greu e, cum fuge mintea în toate direcțiile (la job, la discuții, la oameni, la supărări, la un lucru de rezolvat, de cumpărat și tot așa).

Cu inima la muncă

Dar aș vrea să revin la muncă, pentru că asta a fost unul din domeniile vieții mele care a suferit o transformare radicală în ultimii ani, în care am ajuns să pun multă inimă anul trecut și probabil voi mai pune în continuare  (am mai scris despre asta aici). Și cred că este important pentru mine și poate pentru oricine care se apropie de cea ce se numește probabil vocație, să se raporteze corect la muncă.

A-ți găsi vocația este pe de o parte o mare binecuvântare, îți dă o energie incredibilă de a munci pentru că simți că munca are sens și te pui pe tine acolo și poți dărui ceva din tine celorlalți și vezi că asta are impact. Este o mare împlinire. Pe de altă parte, are și multe pericole, ca niște mlaștini în care poți să cazi și să te pierzi: ca munca excesivă (workoholism), epuizarea, mândria (crezi că tu faci atâtea chestii deosebite, ești mai special decât alții), febra atenției primite sau ignorării, egocentrismul, lipsa interesului sau a energiei, pur și simplu, pentru alte aspecte ale vieții tale, starea de „blank” după un „high” al procesului creativ, o identificare prea mare cu ceea ce faci (care, așa ca o scurtă paranteză, îți poate fi luat într-o secundă, apropo de vânarea de vânt)…și multe altele (o să detaliez despre asta într-un alt articol dedicat vocației pe care-l am…aș vrea să zic în pregătire, dar e doar în minte).

Așa că dacă nu ai un reper solid referitor la muncă, nu numai când e vorba de vocație, te poți pierde foarte ușor.

Iar reperul e tot… „sus”.

Munca este doar un instrument, un cadru pentru a te lucra pe tine. Atât am înțeles și eu, că munca nu este doar un mod de a câștiga bani pentru a face ce îți place sau a-ți susține existența. Munca trebuie să devină o lucrare spirituală, o idee foarte frumoasă și exprimată mult mai bine decât o pot face eu în cuvintele Părintelui Pantelimon (în capitolul „Rugăciunea mâinilor – munca”, din cartea despre Mănăstirea Oașa – de citit!):

„Rezultatul muncii sunt în primul rând eu; eu sunt primul, dar și ultimul produs al muncii, fiindcă eu plec din lumea aceasta doar cu ceea ce am devenit, fără să iau nimic din ce am lucrat. În tot ceea ce fac, eu pun suflet, pun ceva dinlăuntrul meu; dar și reciproc, se imprimă și munca mea, și rezultatul ei, și modul în care lucrez, în mine. Munca nu poate fi privită doar ca un timp dedicat producției. Ar fi prea simplist, frustrant și steril să fie așa. De fapt munca e abia cadrul, suportul material, văzut, al unor lucrări de importanță crucială. […] Și nu în ultimul rând mă deschid comuniunii cu toți cei care vor beneficia de rezultatul muncii. Dacă pun suflet în ceea ce fac, însuflețesc lucrul meu, iar ceilalți vor putea descoperi o fărâmă de suflet prezentă în acel lucru.  […] Fără această dimensiune spirituală, munca este golită de orice sens și se transformă într-o povară, într-o pedeapsă și un blestem. Ca și principiu activ, munca, împotrivindu-se pasivității, este însăși condiția înaintării spirituale…”.

Am întâlnit aceeași idee, detaliată foarte frumos în capitolul „Asceza vieții de zi cu zi” (de data asta ar fi prea lung să citez, dar vă îndemn să citiți cartea „Un singur trup – aventura mistică a cuplului” de Michel Philippe Laroche). Autorul spune că noi de multe ori facem o distincție, o separație între viața spirituală și viața socială, între viața spirituală și viața în familie, între muncă și rugăciune. Dar toată viața omului este doar spirituală și orice face influențează și determină viața spirituală. Deci implicit munca. El vorbește despre sacralizarea activităților de zi cu zi și dă ca exemplu pe o femeie care spune „Eu Îl aflu pe Hristos de câte ori spăl vasele”. Pentru acea femeie, Hristos e cu siguranță prezent în toate actele vieții sale cotidiene, câtă vreme ea le trăiește în rugăciune și, ca rugăciune, chiar în adevărata comuniune cu Dumnezeu”. Sau „Pentru creștinul care lucrează într-un birou, într-o societate, într-o uzină, adevăratul șef nu este directorul său ci Hristos însuși”. Și aceasta este cheia în care să ne raportăm la orice fel de muncă.

Se și spune în Biblie, ca de obicei, o „rețetă” foarte bună „Să lucrezi ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni”, dar greu de făcut, ca tot ce e scris acolo.

Dacă munca nu este spiritualizată, dacă nu avem inima sus când o realizăm, atunci ne răspândește și ne epuizează. Ca tot ce facem, de altfel. Și asta am simțit eu anul trecut. Ca să revin la ideea cu orizontala și verticala inimii, am simțit că mi-am răspândit inima pe orizontală și nu mi-a mai rămas loc, stare, energie în inimă, chiar și la modul fizic, pentru verticală, adică pentru ce este cel mai important de fapt. Credința mea a șchiopătat în anul ce a trecut. Nu  mi-am putut aduna și ridica mintea și inima spre Dumnezeu.

Am mai spus asta, și în continuare cred că este adevărat, că oricâtă împlinire și fericire ai avea din alte planuri ale existenței tale, din muncă, din familie, din călătorii, din lucruri frumoase obținute, din premii, din hobby-uri, din prietenii, dacă relația cu Dumnezeu nu e ok, nimic nu e cu adevărat ok. Inima noastră tânjește după Dumnezeu, tânjește să urce pe verticala iubirii, iar noi o ținem cu lanțuri legată jos sau o cheltuim bucăți bucăți pentru nimicuri.

Inima și minunile

Sunt multe consecințe sau feluri în care se reflectă în viețile noastre faptul că nu avem inimile sus sau că avem inimile semi-deschise-închise. Dar aș vrea să vorbesc despre unul dintre acestea: capacitatea noastră de a percepe minunile. Pentru că viața noastră, a fiecăruia dintre noi e plină de minuni, zilnic. Doar că nu le putem percepe. Poate le vedem cu ochii, dar nu le înțelegem cu inima, le luăm de bune, nu putem să fim mișcați de ele.

O să dau un exemplu recent. La biserica noastră din Fabric, care de mulți ani este cu pereții goi, de beton, au început lucrările de pictură. M-am cățărat pe niște schele la vreo 30 de metri în turla bisericii și când am ajuns sus de tot, unde pictau meșterii, am rămas așa…fără cuvinte. Pictorii făcuseră pe cupolă schița chipului lui Hristos, pe care apoi a fost aplicată culoare și cu fiecare zi prindea viață, parcă. Când am urcat acolo și am privit chipul acela care se năștea, care mă privea de așa aproape, am știut că este o minune. Dar nu am simțit… Altfel probabil m-ar fi transformat pe loc. Inima asta a mea…

Și ca o paranteză, oare este întâmplător că în pictură Evanghelia pe care o ține în mână Hristos este decorată cu două inimi?

Dar poate nu trebuie să fac ceva extraordinar ca să văd o minune în fiecare zi, ci ajunge să mă uit la crăciunița mea din fereastră care înflorește ca nebuna, de parcă nu știe cum o cheamă și că vremea ei și a Crăciunului a trecut de mult. („Tu care ești mare în micuța floare, ca și în luminătorii cerului”).

De multe ori fotografia (de care tot spun că e doar un instrument) mă ajută să văd aceste minuni. Și este un mare dar.

Fiți copii (cu inima)

Și iată că ajung și la final, cu o întrebare care m-a frământat de la început: Cum ne păstrăm inimile vii? Cum învățăm să ne deschidem sau să ne redeshidem inimile?

Spuneam mai devreme că răspunsurile se găsesc în lucrurile obișnuite. Iar un răspuns pe care l-am găsit anul acesta și care m-a surprins și m-a scuturat un pic, a fost: copiii și căsătoria. Ca toate lucrurile mari și importante din viețile noastre, sunt și foarte personale, iar atunci când merg bine, rămân nemărturisite, în taina sufletelor sau a comuniunii lor. Dar bineînțeles că pot merge și foarte rău (nu intru în detalii de ce) și atunci observăm și… respingem. De multe ori noi nu vedem decât exteriorul, coaja lor, care uneori nu este prea frumoasă sau este banală sau chiar respingătoare, pentru că răul se vede mai pregnant decât binele.

Nu doar munca ne oferă un cadru în care să ne lucrăm pe noi, ci și copiii și familia. Bineînțeles, nu sunt singurele căi. Dar ei sunt cadrul zilnic în care să ne exersăm iubirea în mod concret, ceas de ceas, nu așa filozofic și teoretic sau în acte mărețe ocazionale și vizibile.

Nu e nevoie, cred, să spun, că eu nu privisem până atunci copiii așa. Nici căsătoria. Mi se păreau o bătaie de cap, o pierdere de sine, o cale banală, pe puțin, dacă nu o corvoadă. Mă iertați. Într-un fel asta e doar coaja exterioară, care se vede de multe ori. E drept că este și o mare muncă cu copiii, ca și în doi, dar se pare că nimic din ce merită nu putem obține fără muncă și fără un pic de jertfă de sine.

Iar iubirea pe care o exersăm în familie, dacă reușim să o privim astfel, în mod normal ar trebui să ajungem să o extindem către toți oamenii, să ne deschidem inima atât de mult. Dar asta nu se poate fără acel suflu de sus, fără credință. (Și oare întâmplător lucrurile care sunt reperele cele mai solide, care ne oferă o cale atât de frumoasă pentru inimile noastre sunt cele mai lovite în societatea de azi: familia și credința?)

Prin fotografie, spre înțelegere

Dar revenind la copii, sincer, și asta am înțeles tot datorită fotografiei.

Poate nu întâmplător, pe lângă toate proiectele mele fotografice, ceea ce munceam (iarăși munca asta) era să fac fotografii la botezuri, sesiuni foto cu copii și familii. Și așa am văzut cum oamenii, nu doar părinții, dar și bunicii, mătușile, verișorii prindeau viață în preajma noului născut. Li se luminau ochii, zâmbetul, erau vii. Parcă și ei primiseră o viață nouă.

Și apoi, vara trecută am ținut un curs de fotografie la o școală de vară pentru copii. Aveau vârste între 6 și 12 ani. Era prima dată când interacționam mai mult cu copii direct, dincolo de întâlnirile ocazionale cu copiii prietenilor. Și atunci i-am simțit, erau așa de bucuroși, încrezători în ei, plini de energie, creativi, liberi să se manifeste, tot ce făceau era grozav. Și noi am fost așa și am uitat… E drept că am văzut și cum, pe măsură ce vârstele lor erau mai mari, mulți începeau să piardă asta. Oare de ce? Ce ni se întâmplă?

Și totuși, atunci am avut o mică revelație, că ei sunt cheia, ei ne aduc aminte nouă, adulților, să fim copii. Sunt șansa noastră se ne redeschidem inimile. Ei ne înmoaie duritatea și seriozitatea inimii de adult, ne fac să dăm lanțul de siguranță jos și să deschidem mai tare ușa inimii. Și în credință e nevoie tot de o inimă de copil. Și în iubire, o inimă curată. Și ca să vezi minuni. Și ca să fii creativ. Și ca să te joci. Și ca să nu știi și să înveți.

Așa că acesta este cuvântul și tema anului 2017 pentru mine: copil.

Va urma.

 

Foto-explorator al lumii interioare

curs-foto-explorator-web

Creativitate      Exprimare    Autenticitate           Împărtășire     Conectare la sine    

Joacă           Reflecție        Acceptare     Auto-Explorare      Perspectivă nouă   Energie

Conexiune cu ceilalți            Imbold

 

Ce este?

Așa as descrie în câteva cuvinte acest curs. De fapt despre ce este vorba? Este un curs de auto-explorare/auto-cunoaștere prin intermediul creativității. Instrumente vor fi fotografia, imaginile, scrisul și alte exerciții creative, cu ajutorul cărora vom explora câteva teme importante din viețile noastre.

Pare un curs mai „flu-flu”, nu-i așa? :) De fapt este un curs foarte personal, în care am pus mult din experiența mea din ultimii ani în ceea ce privește exprimarea creativă și conectarea autentică la sine și la ceilalți, pe care am dorit să o împărtășesc și cu alții în speranța că le va fi de folos, cum mi-a fost și mie.

Cursul va dura patru săptămâni, cu câte o întâlnire săptămânală de aproximativ 3 ore și jumătate. Fiecare întâlnire va fi structurată în jurul unei teme, după cum urmează:

Tema 1: Cine sunt eu?

Aici vom explora prin câteva exerciții inedite de fotografie, scris și de grup: cum te vezi pe tine însuți, cum te văd ceilalți, ce spun imaginile pe care le creezi despre tine. Cunoaște-te pe tine însuți este un dicton care a preocupat oamenii dintotdeauna, dar transpus în viețile noastre, nu e întotdeauna așa de simplu. Unul dintre cele mai grele subiecte de fotografiat, suntem chiar noi înșine, și aici nu mă refer la o imagine fabricată, gen selfie.

Tema 2: Ce îmi doresc?

Toți ne dorim multe lucruri, iar ce ne dorim spune ceva despre noi și ne direcționează acțiunile zilnice și pe termen lung. Dar este greu uneori de cunoscut dorințele care contează cu adevărat. În cadrul acestei teme vom fotografia mai puțin, dar ne vom juca cu imagini și cuvinte, vom desena și vom visa cu ochii deschiși.

Tema 3: Ce muncesc?

Munca ne ocupă o mare parte din timpul și energia noastră, așa că în cadrul acestei teme vom explora întrebări precum: Care sunt talentele tale? Le folosești în munca pe care o faci acum? Ce muncă ți-ar plăcea și ți s-ar potrivi? Cum acționezi acum în această direcție? Ce te împiedică și cum depășești piedicile? Deși sunt teme serioase, aici cred că tema fotografică este cea mai distractivă, iar exercițiile creative pline de revelații.

Tema 4: Încotro?

La ultima întâlnire aducem laolaltă tot ce am descoprit în săptămânile anterioare prin intermediul unei expoziții foto mai deosebite. De asemenea, privim spre viitor, tot cu ajutorul cuvintelor și imaginilor, folosite creativ.

Teme de casă:

La finalul fiecărei întâlniri veți primi și o temă de casă, în general constând în fotografie, pentru a continua explorarea și pe cont propriu.

Ce primesc?

  • La finalul cursului veți primi un ebook (în format electronic, pdf) care cuprinde toate temele discutate la curs, cu exemple, ilustrații și exerciții.
  • Pe parcursul cursului vom avea și un invitat care ne va împărtăși experiența sa pe această temă, ca inspirație.
  • Voi crea un grup online privat unde puteți să vă împărtășiți temele, exercițiile, să vă inspirați unul de la altul și, de ce nu, să continuați și după terminarea cursului.
  • La sfârșitul cursului vom organiza și o mini-expoziție foto mai deosebită (costurile pentru aceasta sunt incluse).

De ce am nevoie pentru curs?

Nu este un curs clasic de fotografie, deci nu vom aborda aspecte tehnice ale fotografiei, poate doar aspecte de bază, dacă este necesar pentru a ne putea exprima mai bine prin fotografie. Nu contează ce nivel aveți sau ce aparat aveți, puteți folosi și un telefon.

Dacă doriți, puteți aduce și o agendă sau caiet, în caz că doriți să păstrați la un loc toate exercițiile și temele de la curs. În rest, toate materialele necesare sunt asigurate.

Program

Săptămâna 1. Sâmbătă, 21 ianuarie, ora 10.00 – 13.30

Săptămâna 2. Vineri, 27 ianuarie, ora 17.00 – 20.30

Săptămâna 3. Vineri, 3 februarie, ora 17.00 – 20.30

Săptămâna 4. Sâmbătă, 11 februarie, ora. 10.00 – 13.30

Loc de desfășurare: Dali’s Studio

Adresă: Str. Timotei Cipariu, nr. 11, ap. 1

Preț: 400 ron

Pentru înscriere se vor plăti 200 ron conform condițiilor de mai jos, iar restul de 200 ron până la finalul cursului, cel mai târziu 9 februarie 2017.

Reducere: 350 ron

  • pentru cei care au participat la cursurile mele anterioare
  • pentru cei care achită întreaga sumă la început
  • pentru cei care mai aduc pe cineva la curs

 

Înscrieri

Înscrierile se realizează până cel târziu la data de 16 ianuarie 2017 prin completarea formularului de mai jos și plata taxei de înscriere.

Formular de înscriere

Modalitate de plată:

Avansul sau contravaloarea cursului va fi achitată înainte de începerea acestuia către:

Nume: OBIECTIV CREATIV SRL D

IBAN:   RO03BTRLRONCRT0372405301

deschis la: BANCA TRANSILVANIA

Timișoara

cu menţiunea: “Curs fotoexplorator 2017”.

După plata taxei veți primi un email de confirmare pentru înscrierea la curs.

Număr maxim de participanți: 12 persoane. Număr minim de participanți: 6 persoane.

Cursul se va ține doar dacă se va aduna numărul minim de participanți. Dacă nu se întrunește numărul minim de participanți taxele de înscriere deja achitate vor fi returnate în întregime.

 

informații suplimentare:

Email: claudia.tanasescu@gmail.com

Telefon: 0721387349

Eveniment facebook: https://www.facebook.com/events/1197885660305331/

 

Nu vreau să vă plictisesc, dar dacă ați ajuns până aici, poate doriți să citiți despre experiența mea, care a stat la baza acestui curs.

Experiența mea

În urmă cu câțiva ani, când m-am apucat de fotografie, am început să scriu și am pornit blogul, am descoperit că toate acestea sunt niște intrumente extraordinare de auto-cunoaștere și auto-exprimare. O fotografie spune la fel de mult despre subiectul fotografiat cât și despre cel care fotografiază. De asemenea, scrisul – și aici nu mă refer la creații literare – ci însuși faptul de a pune în cuvinte gândurile sau trăirile noastre le oferă concretețe și ne fac să ne conectăm la sinele nostru profund. Însă dincolo de auto-cunoaștere, scrisul și fotografia sunt instrumente excelente și de exprimare autentică a cine suntem cu adevărat și de împărtășire, căci și acesta este un aspect esențial.

Deși părea că de multe ori nu fac ceva serios, adică doar fotografiez, doar măzgălesc ceva, de fapt, m-a ajutat să găsesc răspunsuri la niște întrebări mari și foarte serioase, de genul „Cine sunt eu cu adevărat? Sunt autentic în munca mea, în relațiile mele, în felul în care trăiesc? Care sunt talentele mele? Le folosesc? Ce mă împiedică? Care este chemarea mea, vocația mea? Reușesc să acționez în direcția aceasta sau doar visez și amân? Ce îmi doresc cu adevărat? Care sunt dorințele mele profunde? Care sunt lucrurile mici care ar face o diferență mare în viața mea? Încotro mă îndrept?”. Dar și mai important, m-a ajutat să-mi găsesc resursele interioare pentru a porni la acțiune în direcția aceasta. Acum să nu vă așteptați ca doar venind la curs să găsiți răspuns la aceste întrebări, dar cu siguranță va fi o expriență care va mișca ceva în voi.

Există o întreagă literatură de specialitate care consideră fotografia și scrisul, și în general arta, o terapie. Eu nu m-am gândit la cursul acesta ca la o terapie, pentru că nici eu nu sunt terapeut, ci ca la un cadru de exprimare creativă, care să dea un imbold spre joacă…serioasă, aventură și creativitate, care să ofere și niște instrumente ce pot fi folosite mai departe de fiecare.

Creativitatea este unul din ingredientele esențiale ale vieților noastre, dar care, cu cât înaintăm în vârstă și devenim mai prinși de problemele vieții de zi cu zi, este tot mai absentă. Creativitatea este modul prin care sufletul nostru se exprimă. Și atunci ne simțim vii și bucuroși, exact ca și copii. Acest curs este în sens mai larg despre creativitate.

Astfel, am conceput mai multe teme fotografice, teme de scris și experciții creative, toate inspirate din experiența mea. Deci este testat 100% pe mine J Ceea ce aș vrea să mai adaug este că roadele acestor exerciții nu se culeg imediat, ci se coc în timp, deci nu vă promit soluții magice cu care să plecați de la curs.

Gânduri de foto-explorator

Iată că se apropie începutul cursului de foto-explorator și asta m-a făcut să mă gândesc la experiența mea cu fotografia din ultimii ani. E și un prilej la a reflecta la întrebarea mea preferată: „De ce?”. De ce fac acest curs, ce aș vrea să transmit prin el? Mai jos câteva gânduri însoțite de fotografii.

colaj eu foto-exploratorAcum câțiva ani am început un proiect fotografic care se chema „35 ways of seeing myself”. Pe scurt, cred că doream să exprim prin fotografie și scris cine sunt eu cu adevărat. De ce este asta important, pentru fiecare din noi, este o întreagă discuție pe care nu o să o aduc aici. Proiectul fusese început la 35 de ani, o perioadă în care am trecut prin mari transformări interioare, iar cum fotografia şi scrisul au fost întodeauna pentru mine instrumente de explorare şi exprimare, de conexiune (cu interiorul meu şi cu ceilalţi), am încercat să folosesc aceste instrumente şi acum pentru a înţelege acest proces mai bine şi a împărtăşi descoperirile mele. Simt că se apropie de final acest proiect și visul meu este să adun toate fotografiile și textele într-o carte….anul acesta, sper! Așa că din textele acestea, am selectat un mic fragment care cred că exprimă foarte bine experiența acumulată în acest proiect, pe care am încercat să o aduc și în acest curs, și astfel pentru a avea o idee despre o parte din exercițiile fotografice și creative pe care le vom face la curs.

„Acum, când suntem în era selfiurilor, când pare că cel mai ușor și natural lucru este să îndrepți aparatul foto spre tine însuți, când lumea a devenit doar un fundal pentru eu-eu-eu, cel mai greu lucru în proiectul acesta, dar și în general, a fost să fac o fotografie sinceră cu mine însumi. O fotografie în care să fiu eu cu adevărat, în care să dau toate măștile jos. Oare se poate așa ceva? […]

Este interesant, că noi practic nu putem să ne vedem pe noi înșine, fizic vorbind. Putem să ne uităm într-o oglindă, dar cred că știm cu toții că acolo nu vedem decât o imagine subiectivă a noastră, mai ales noi, femeile. Putem să ne vedem prin ochii altora, și paradoxal, de multe ori această imagine este mai obiectivă decât privitul în oglindă, adică decât imaginea pe care o avem noi despre noi înșine. […]

În orice caz, este ceva cu totul diferit când te vezi într-o fotografie. Nici acum nu înțeleg prea bine de ce (deși există multe alte mărturii în acest sens și chiar literatură „de specialitate”). Dar ce am descoperit este că fotografiindu-mă pe mine, m-am întâlnit cu mine, m-am văzut mai bine, într-un anume sens, mai mult decât au făcut-o toate auto-analizele și textele mele. Iar asta mi-a declanșat un amalgam de emoții pe care nici nu le pot descâlci, dar mai să le descriu.

Așa că asta sunt eu. Tadaaam…”

05 vineri

Eu cred cu tarie si tot zic asta ca in fiecare din noi se afla resurse si talente pe care nici nu ni le putem imagina de multe ori, dar care stau ascunse sau adormite in noi. De ce? Poate pentru ca nu le-am descoperit mai devreme sau nu am fost incurajati sa le descoperim mai devreme. Cel putin pentru generatia mea scoala era mai degraba un loc de uniformizare, de invatat pe de rost, de a face ce trebuie, nu de crestere si descoperit talente (nu zic nu, erau si exceptii). Iar o data ce „crestem mari” devenim tot mai prinsi in iuresul vietii de zi cu zi, al treburilor, al castigatului traiului, cum se zice, al listelor interminabile cu lucruri de facut, iar creativitatea, arta, joaca (sau chiar statul cu picioarele goale in iarba intr-un parc intr-o zi obisnuita ) devin un lux care pare rezervat doar catorva norocosi. Parem prinsi intr-o traiectorie din care cu greu iesi. Am auzit atatia oameni care spun „eu nu am nici un talent”, „eu nu sunt creativ”, „nu stiu ce-mi place sa fac”. Si eu eram printre ei ) Si intr-o oarecare masura mai sunt si acum, in sensul ca imi dau seama ca inca nu imi folosesc tot potentialul uman care mi-a fost dat.

Dar ce am descoperit in ultimii ani, de cand m-am apucat serios de fotografie, am pornit blogul si am inceput si sa scriu, este ca acestea nu sunt doar niste activitati artistice sau creative, dar si niste instrumente foarte bune de autocunoaștere, de expresie a adevăratului eu, de acceptare, de impartasire, dar și de acțiune. Fotografia m-a pus fata in fata cu mine insumi in feluri in care au schimbat ceva in mine iar scrisul a deschis niste usi interioare.

Am observat pe propria piele că această explorare creativă a lumii interioare a pus în mișcare niște resorturi si în final a avut și are efecte benefice în toate aspectele vieții mele. Dar roadele nu se culeg imediat, ci în timp și în feluri în care nu te aștepți.

Asa ca experienta aceasta am incercat sa o pun in acest curs si s-o impartasesc si cu altii. Nu vreau sa promit chestii marete si solutii facile prin acest curs si poate ca pe multi intrebari ca „cine sunt eu cu adevarat” ii lasa rece (si e foarte ok sa fie asa) dar pentru cei care se intreaba si cauta, cred ca simplul fapt de a iti dedica un timp in care sa explorezi, sa te exprimi si sa te reflecti, sa vezi si sa te vezi prin lentila creativitatii, dar si sa impartasesti cu altii aceasta experienta este un castig in sine.

Asa ca va astept sa exploram impreuna

Planuri foto pentru 2017

Ca întotdeauna, finalul anului mă prinde într-o efervescență în care privesc atât spre trecut cât și spre viitor, care se concretizează într-o o retrospectivă a anului ce a trecut (va urma în curând) și de asemenea, în planuri pentru anul ce urmează.

Acum vă voi povesti puțin de planurile legate de fotografie. Astfel, am făcut un calendar de cursuri pentru 2017. Datele exacte și mai multe detalii despre fiecare curs le voi anunța cu cel puțin o lună înainte.

img_1473

Ianuarie-februarie    Foto-explorator al lumii interioare      (înscrierile s-au deschis deja)

Aprilie                         Curs de inițiere în fotografie

Mai                              Workshop în zona Herculane și Clisura Dunării

Iunie                              Timișoara City Photo Tour

Iulie                               Lindenfeld

Septembrie                  Surpriză :)

Octombrie                    Curs de inițiere în fotografie

Mai plănuiesc un workshop de fotografie de portret și mai am în minte un workshop legat de creativitate (cum e cel din ianuarie), dar sunt încă la copt, ca și multe alte planuri :) Toate la timpul lor.

De asemenea, pe partea de ghid de turism, noua mea descoperire, pregătesc un tur de oraș mai deosebit, inspirat de cursurile foto, care se va chema Timisoara City Photo Tour – un tur ghidat care va sta sub motto-ul „Hai să descoperi Timișoara cu ochiul fotografului”. În curând :)

Și m-am mai gândit… de fapt, nu m-am gândit eu, ci mi-au cerut alți oameni, așa că le mulțumesc pentru idee. Am făcut vouchere pentru cursurile foto. Este un cadou frumos pentru cineva pasionat de fotografie, fie de sărbătoare sau de zi de naștere. Voucherul poate acoperi parțial sau total prețul cursului, dar pentru mai multe detalii, vă rog să mă contactați.

voucher-curs-foto

Și era să uit, dacă tot vorbim de cadouri, și pentru că e perioada, încă mai am calendare care se pot transforma în cărți poștale cu ipostaze mai deosebite din Timișoara. Și pentru prima dată le las să plece în lume :) adică le găsiți și la librăria La Două Bufnițe.

img_7232