Tag Archives: poveste

Povesti despre oras

inima-timisoara

Mi-a plăcut mult ideea proiectului Privește Orașul, de a scrie o poveste despre Timișoara, o istorie personală sau ficțiune, așa că am scris și eu două povești. (Cred că mi-era si dor de scris.) Și apoi, mi-a plăcut să citesc poveștile celorlalți despre Timișoara, un subiect care mi-e drag. Încă mai puteți scrie și voi până în 26 noiembrie.

Povestea 1

Când eram copil, cimitirul nu însemna moarte pentru mine. Pe atunci îmi părea că eu o să fiu mică, bunicii o să fie bătrâni, mama și tata tineri pentru totdeauna. Stăteam la etajul nouă, în blocul turn vizavi de cimitirul din Șagului. Pe atunci totul îmi părea o aventură, jucatul printre schelele de construcții și tomberoanele de gunoi pe unde mișunau șobolani sau urcatul nouă etaje pe jos, prin întunericul care se putea popula cu povești fantastice, în fiecare zi când se lua curentul, cu o lumânare groasă pe care o purtam în ghiozdanul de școală. Dar cea mai frumoasă aventură era când mă urcam cu tata pe bloc la lăsarea serii, de 1 noiembrie, când oamenii veneau cu flori și lumânări la cimitir. Ne strecuram pe smoala moale, printre antenele de sârmă improvizate ca oamenii să „prindă sârbii” și ne așezam chiar pe balustrada de pe marginea blocului. Mi-era teamă să mă uit în jos în hăul de zece etaje și cimitirul era ca o mare de licurici la picioarele noastre, iar deasupra noastră o altă mare de luminițe. Pe atunci nu știam că și tata și bunicii o să ajungă acolo și după ani o să merg și eu să aprind o luminiță în marea de licurici la care poate se va mai uita un copil.

Povestea 2

Nu mai țin minte când mi-au atras atenția pentru prima dată. Dar știu că i-am văzut cu ochiul fotografului și mai ales cu ochiul omului care se reîndrăgostește de Timișoara, văzând-o cu adevărat parcă pentru prima dată, după o lungă absență în străinătate.

Să fi fost femeia cu bucle bălaie, cu spice în mână, care la o privire mai atentă avea aripi de înger? (era in plin centru, cum de nu o văzusem până acum?). Să fi fost bărbatul cu profil sever și cu o toporișcă în mână, la vederea căruia am tresărit, pe o stradă tăcută de pe lângă facultatea de medicină? Să fi fost țăranca îmbrăcată în costum popular, care-și torcea fusul, așezată pe un scăunel, în drumul spre gară? Sau poate cele două femei cu coifura retro, care râdeau și dansau lascive, înconjurate de ghirlande de flori în apropiere de Piața Unirii? Sau bărbatul cu barbă creață și mustăți lungi, cu un zâmbet cam diabolic de lângă o poartă roșie din Iosefin? Femeia nudă, cu o coroană în mână, scăldată în soare cu pete de umbră, care veghea o poartă frumoasă din Fabric? Erau zeci, poate chiar sute. Femei, bărbați, dar și câini, bufnițe, cocori, grifoni, copilași bucălați, îngeri și alte personaje înaripate, misterioase și fantastice.

Cu cât umblam mai mult, cu atât descopeream mai mulți. Cu surpriza întâlnirii, cu uimirea faptului că trecusem pe lângă ei de atâtea ori fără să-i observ, cu bucuria descoperirii. Îi fotografiam și când mai treceam pe acolo îmi ridicam privirea și… îi salutam (știu, pare ciudat). Erau toate aceste figuri împietrite (basoreliefuri, sculpturi, decorații) care veghează tăcut deasupra porților sau ferestrelor, pe zidurile, coloanele sau sub acoperișurile caselor din Timișoara. Am învățat să mă uit mai des în sus când merg prin oraș. L-am numit în sinea mea „Poporul de piatră al Timișoarei” și mi-e drag să descopăr un locuitor nou sau să-i revăd pe cei vechi.

PS: Fotografia face parte dintr-un mic proiect la care lucrez acum, cu inimile Timisoarei.

 

PS2: la ceva timp după publicarea poveștilor am avut surpriza ca una dintre ele să fie selectată spre ilustrare în cadrul acestui proiect. rezultatul mai jos. IlustratoareȘ Sorina Vazelina www.vazelina.ro

Poveste cu un copac

articol publicat la liternet

"copac"

A fost o dată un om, ca oricare altul, poate ca mine sau poate ca tine. Povestea este atât de nouă şi atât de veche încât nu se mai ştie dacă acest om era bărbat sau femeie, poate că nici nu contează.

Omul nostru locuia într-o curte întinsă şi n-avea casă, căci a construi era o acţiune la care nu se pricepea. Omului nu-i prea plăcea să se plimbe prin curte sau să aibă grijă de ea. Nici nu era de mirare: curtea era (sau devenise) goală şi părăginită, erau colţuri umbrite cam înfricoşătoare, uscăciuni şi gropi, fântâna se umpluse de noroi sau poate chiar secase. Dar el pusese în faţa lor nişte paravane pe care erau pictate imagini cu alte curţi frumoase, după cum se spunea că trebuie să arate o curte. Aşa că totul arăta bine când venea acasa din desele lui plimbări prin alte curţi, căci omul nostru era foarte ocupat şi se distra pe cinste.

Şi într-o bună zi în curtea omului a apărut un copac, doar un lăstar firav. Omul s-a bucurat tare, credea că era exact de ce avea nevoie. Aşa că a pus copacul în mijlocul grădinii şi l-a îngrădit cu un gard. Şi şi-a dorit să fie un copac mare şi solid, care să-i ţină cald iarna şi răcoare vara. Să facă fructe tot timpul anului, din care să se sature. Coroana să-i crească într-o formă perfectă pentru a-i înfrumuseţa curtea. Voia ca crengile să-i fie pat, suport şi protecţie, iar frunzele veşnic verzi să-i şoptească cuvinte frumoase. Copacul a crescut şi a încercat să fie exact cum dorea omul nostru, sau poate că omului i se părea că este exact cum voia el, căci nu vedea cu adevărat copacul, deşi îl privea neîncetat şi nu îl mai preocupa altceva. Iar omul numea aceasta iubire.

Dar la fel cum a apărut, într-o bună zi, copacul s-a uscat. Omul uitase, sau poate nu ştia că trebuie să îl ude, să-l susţină când era vânt, să se uite cu atenţie la scoarţa lui şi să-i cunoască fiecare asprime sau boală, să-l lase să-şi piardă frunzele, să fie altoit, să-l lase să crească în voia lui, să-şi întindă ramurile spre cer, să vorbească cu păsările, să nu-l grăbească să crească, să nu-i ceară fructe înainte de vreme. Dar acum era în zadar. Copacul murise. Omul nostru era foarte trist dar şi furios, nu înţelegea de ce se întâmplase asta. S-a agăţat de trunchiul uscat şi l-a jelit multă vreme. Acum curtea arăta dezolant, nu suporta să o privească. Paravanele decorative căzuseră, vântul şuiera printre gardul cu uluci lipsă, peste florile uscate şi peste mărăcini, peste fântâna înnămolită, peste aleile desfundate.

Dar în loc să îngrijească curtea pentru a fi un loc unde i-ar făcea plăcere să stea şi unde terenul fertil, apa, adăpostul, dăruirea, frumuseţea, liniştea, ar face orice copac (dar în primul rând pe omul nostru) să îşi înfigă rădăcinile acolo şi să înflorească, omul fuge în alte curţi şi caută neîncetat alt copac pe care să-l planteze în acelaşi loc.

Până când?

 

Pentru tine ce reprezintă acel copac? Ce ne împiedică să ne vedem curtea? O relaţie, un job, un copil, o activitate, o călătorie, un proiect… sau nu iti spune nimic?