Tag Archives: inima

Despre inima

Inima – cuvântul anului 2016 pentru mine. Un cuvânt care mi-a surâs cu blândețea și căldura sa, dar care m-a și pârjolit și mi-a pus la încercare ceea ce credeam eu că sunt limitele mele interioare. Un cuvânt care mi se părea că mi se potrivește, că-l „posed” într-un fel, dar care mi-a arătat că am atâtea de învățat încă despre a trăi din inimă și despre a-mi deschide inima, mai ales.

Să pun inimă în munca mea, în vorbire, în scris, în gânduri, în relațiile cu oamenii din jurul meu, în căsnicia mea, în relația mea cu Dumnezeu. Asta voiam eu, asta însemna pentru mine această temă a a anului. Autenticitate. Trăire în profunzime, să mă investesc cu totul în ce trăiesc. O temă mare, poate prea mare pentru  mine, o temă de o viață.

O să spun sincer de la început, nu știu dacă am înțeles bine tot ce am scris aici și ce am înțeles nu știu dacă reușesc să trăiesc în totalitate. Am scris mult, poate că e cel mai lung text pe care l-am scris până acum, așa că nu știu dacă va ajunge cineva până la final :) Dar am scris mult ca pentru a săpa în jurul unor idei mari și importante, ca pentru a mai da un strat la o parte și astfel a înțelege mai bine, căci și asta face scrisul.

Inima și paradoxurile

Tot învârtindu-mă în jurul acestei teme a inimii, am descoperit mai multe paradoxuri.

Un prim paradox, cel puțin din câte am înțeles eu, e că nu poți alege să pui inimă. Adică nu poți alege în ce să pui inimă. Exact cum nu poți alege pe cine iubești. Însă poți alege cum iubești, cum îți manifești iubirea. Nu poți alege ce îți place să faci, în schimb poți alege ce faci.

De fapt, cred că ține de a te cunoaște pe tine însuți cât mai bine. Pentru că atunci poți vedea cu claritate încotro te direcționează inima. Am observat că de multe ori noi ne silim inima să meargă într-o direcție, o investim în ceva, într-o activitate, într-o cale, într-o relație, într-o dorință, într-un obiect chiar, dar nu îi ascultăm vocea subtilă care ne spune dacă direcția aceea este cea bună pentru noi. Pentru că ea tot timpul ne spune adevărul. Sau pur și simplu plutim, oarecum în derivă, încercând una și așta, sperând că aceea este direcția bună.

Să dau un exemplu, ca să se înțeleagă mai bine. Acum mai mulți ani am ales să trăiesc și să muncesc în străinătate și mi se părea că aceea este direcța în care trebuie să merg. Am încercat să construiesc și să pun inimă în viața mea de acolo și nu era o viață rea, dimpotrivă, la fel ca și jobul bun și de viitor (chiar și era așa, dar nu pentru mine).  Apropo de ce ziceam mai sus, că nu poți alege în ce pui inimă, ei bine, eu mă încăpățânam să-mi pun inima acolo. Am investit mult timp și energie. Dar dacă este să fiu sinceră cu mine, am simțit întotdeauna o voce mică (sau uneori chiar un strigăt) care-mi spunea că locul meu nu e acolo. Mă simțeam de parcă merg împotriva curentului, deși aparent o duceam bine, aveam o viață foarte bună. Dar nu puteam să ascult. Era prea mult zgomot, prea mult bruiaj în mine. Însă poate a fost necesar și acel timp pentru (auto)cunoaștere.

Cum asculți vocea inimii

Noi ne exercităm de multe ori voința asupra inimii, în loc să ne ascultăm inima și apoi să ne punem voința la treabă în direcția aceea. Și aici nu mă refer la vechea idee a luptei dintre rațiune și simțire. Inima nu e partea emoțională. Poate că asta e greșeala pe care o facem, să credem că ce simțim, emoțiile sunt vocea inimii și să ne ghidăm după ele, o companie bună, care ne indică multe, dar o cârmă proastă. Dar e destul de greu de făcut asta, pentru că, pe de o parte trebuie să-ți cureți inima de…reziduri (patimi, dependențe, condiționări, judecăți, fugi, frică, deșertăciuni, dorințe, plăceri, iubiri care nu sunt iubiri, etc.) și apoi trebuie să-ți ascuți urechea interioară pentru a putea asculta ce spune inima (adică a face liniște în tine, ceea ce iarăși este foarte greu).

Acum dacă mă uit înapoi, cred că acest cuvânt al anului – inimă – a venit la momentul potrivit (ca de altfel, fiecare cuvânt dinainte). Au fost câțiva ani lungi de curățenie generală a vieții și a ființei mele pentru a ajunge să-mi pot asculta inima. Eram în sfârșit pe drumul bun, drumul cu inimă. Asta nu e o laudă, ci doar o constatare de început de drum. Acum probabil că va intra tot mai mult în practică voința, pentru a mă menține pe drumul acesta. Și a continua să-mi „ascut urechea” pentru a putea asculta vocea inimii.

Inima închisă sau deschisă?

Nu încetează să mă surprindă și să mă uimească câte mai tot descopăr în mine. Așa am descoperit anul acesta că am inima închisă. Parțial. Dar „parțial” e ca și o ușă semi-deschisă cu lanțul pus.

Dacă te-aș întreba: ai inima închisă sau deschisă ce ai spune? Deschisă, nu? Și eu aș fi zis asta despre mine. Dar ca de fiecare dată, cuvântul anului mi-a arătat mai degrabă ce nu am sau ce trebuie lucrat în mine, mai degrabă decât să mă descrie.

Închiderea asta e aproape o chestie palpabilă. O simt. Dar o dată ce am văzut asta la mine, am început să văd și să o simt mai ales și la alții.

De ce ne închidem inimile? Ce întrebare?! Păi avem un milion, ce mai, un miliard de motive ca să le închidem dacă ne uităm în jur. Sau chiar la viețile noastre. Fiecare din noi am fost răniți, am fost trădați, ne-am trădat noi înșine, am mințit, n-am avut curaj, avem răni din iubiri și răni din copilărie, am trecut prin pierderi și greutăți. Și atunci ne deprimăm, judecăm, ne protejăm, rănim și noi pe alții și ne rănim singuri. Și toate astea se inscripționează în inimă și inima se încarcă cu „moloz”. Sau numai dacă te uiți în jur, pare că lumea a înnebunit, uită-te căte probleme, câtă durere, câte războaie, corupție, poluare, dezinformare, confuzie de valori, ură, indiferență, materialism. Lumea toată e rănită. Sau nici măcar nu trebuie să fie ceva așa mare și serios, ci simpla rutină, alergătură, nimicurile la care le dăm mare importanță, împrăștierea în cotidian ne secătuiesc inima.

Și încetul cu încetul, pe măsură ce trec anii, ne tot închidem inimile. Ca să ne protejăm. E normal, când doare, te strângi în tine, te aperi. Dar paradoxal, dacă te protejezi prea mult, fie în confortul singurătății, al rutinei, al îndreptățirii, al alegerilor sigure, al lui „ăsta sunt eu, atâta pot” sau dimpotrivă, a ripostărilor aspre, inima se ofilește, se împietrește, se plictisește….moare. Pare că râdem, pare că trăim, dar ceva ceva lipsește, trăim cu suprafața ființei. Sau doar eu simt asta?

Cum ne păstrăm inimile vii?

Prin iubire. Dar ce înseamnă asta? E un cuvânt atât de folosit în zilele noastre, atât în limbajul (parcă tot mai lemnos) al dezvoltării personale, cât și în mediul publicitar, mediatic sau de comunicare pe internet,  împreună cu inimile-inimioarele-emoticoanele (ce ne sărăcesc tot mai mult limbajul), încât pare un cuvânt golit de conținut. Și parcă, în mod real, lumea conține tot mai puțină inimă și iubire.

Ca de obicei, răspunsurile sunt chiar lângă noi. Metafora aceea care-mi placea atât de mult, a comorii din propria curte, pe care o descoperim după ce am umblat prin toată lumea după ea, cred că se aplică și aici. E adevărat că toate marile taine se ascund sub înfățișarea lucrurilor obișnuite. Dar despre cum exersăm iubirea în mod concret puțin mai încolo. (Asta mi-a inspirat și cuvântul anului 2017).

Unde este inima ta?

Andrei Pleșu are un text „Sus inima!” (în cartea „Despre frumusețea uitată a vieții”) în care vorbește, pe de o parte de sensul psihologic, moral al îndemnului – de încurajare, de îmbărbătare, de demnitate, de a nu te da bătut – iar pe de altă parte face referire la un fragment din Sfânta Liturghie când credincioșilor li se spune „Sus să avem inimile”. El argumentează că aceasta este nu doar o îmbărbătare, ci o adevărată „metodologie”, căci inima este în toate religiile un instrument al cunoașterii. Este și o atitudine de viață, un mod de a privi lucrurile dintr-o perspectivă mai înaltă, mai sus decât propriile euri și de a te desprinde de cotidian, de agitația și mizeria lumii, concretizată de el în peisajul politic și mediatic din țară, îmbibat de mizeriile și grosolăniile electorale, scadaluri, injurii, obscenități, atmosfera de știri de ora cinci. Articolul se încheie cu concluzia-îndemn „Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte”.

Așa cred și eu, că trebuie să avem inimile „sus”, orice am face. Poate că pare o aroganță din partea mea să-mi dau și eu cu părerea alături de domnul Pleșu sau alți mari gânditori despre acest subiect greu, dar de fapt cheia acestui îndemn nu am inventat-o eu, ci am găsit-o în alte scrieri sau cuvântări (și încă încerc să o înțeleg pe deplin și mai ales să o trăiesc). Astfel, cheia îndemnului „Sus să avem inimile”, este în răspunsul care se dă în cadrul Liturghiei: „Avem către Domnul”. Nu poți avea inima sus pur și simplu, la înălțime, detașat, pozitiv, în aer. Fără Dumnezeu, îndemnul acesta nu are sens.

Mai este un text foarte adânc în Biblie care spune probabil același lucru în alt fel: „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”. De curând am ascultat o predică foarte frumoasă a părintelui Jinga în care spunea (redau cu cuvintele mele) că inimile noastre au rămas sus, în Rai și ne cheamă de acolo, iar noi avem această nostalgie a acelui cer pierdut, dar nu trebuie să rămânem cu nostalgia ci să ne lipim inimile de cele de sus, să facem urcarea aceasta, să cercetăm permanent dacă avem inimile unde trebuie pentru că doar atunci dobândim o comoară care nu se poate lua de la noi. Iar dacă ne investim inima în „comorile” de aici de pe pământ, totul se risipește, totul e vânare de vânt. Toți am simțit asta, lucruri care păreau stabile și durează o veșnicie în câțiva ani s-au risipit, s-au schimbat și nu a mai rămas nimic.

Și totuși…

Sus sau jos?

Și aici am ajuns la alt paradox. Pentru că de multe ori chiar e important să pui inima în cele „de jos”, vorba vine. Cum e de exemplu, munca mea. Sau familia mea. Chiar este esențial să te pui pe tine acolo pentru a realiza o relație, o conexiune, pentru a putea transmite ce este de  preț în tine, pentru a putea crea ceva de valoare, pentru a iubi. Este o altă contradicție, aparent, că cele lumești sunt trecătoare și puțin importante, și totuși sunt foarte importante, pentru că constituie cadrul în care ne lucrăm viața, ființa, virtuțile în mod concret. Și atunci cum poți avea inima și sus și jos, ca să zic așa?

Și așa, într-o dimineață m-a trăznit pur și simplu gândul acesta. Știți sigur, cum e când vă vine un gând din acela ca și cum ai aprinde un bec și se face – pentru o secundă, e drept – lumină în minte.

Pe orizontală inima este finită, dar pe verticală este infinită.

Pe verticală este iubirea, iar capacitatea de iubire este infinită pentru că vine de la Dumnezeu. Însă dacă îți răspândești prea mult inima pe orizontală, în cele lumești, inima se epuizează, nu mai rămâne loc, suflu pentru saltul pe verticală. Deci trebuie să îți iei „suflu” de pe verticală și să-l „investești” apoi pe orizontală, în mod concret, în toate aspectele vieții tale.

Problema este că de multe ori noi ne investim inima în lucruri atât de neimportante. Este și vorba aceea „mi-a rămas inima” pentru a spune că ai văzut ceva ce ți-a plăcut și ai tânjit așa tare după acel lucru încât parcă ai lăsat o bucată din tine lipită de acel lucru. Spunea Părintele Paisie Aghioritul, mucalit și cu simțul umorului, că noi femeile avem o capacitate incredibilă pentru iubire, avem o inimă foarte mare, dar o răspândim în mărunțișuri. Adică, să zicem că avem nevoie de o farfurie, e normal. Dar apoi căutăm în nu știu câte magazine, pentru că vrem o farfurie cu flori albastre, dar nu foarte mari, dar să fie și într-o formă mai ovală, și să fie o nuanță care să se potrivească cu setul de căni, care nu se mai potrivesc cu fața de masă și atunci căutăm și o altă față de masă. Și uite așa pierdem nu știu câtă energie pentru asta. De câte ori nu ne-a rămas inima, la propriu, la o pereche de pantofi sau o rochie? Nu-i așa? :)

Și atunci cum să te mai gândești măcar la cele de sus dacă inima ți-a rămas la lucrurile din lume (chiar dacă sunt lucruri bune). Poate că cei care încercați să vă rugați știți ce greu e, cum fuge mintea în toate direcțiile (la job, la discuții, la oameni, la supărări, la un lucru de rezolvat, de cumpărat și tot așa).

Cu inima la muncă

Dar aș vrea să revin la muncă, pentru că asta a fost unul din domeniile vieții mele care a suferit o transformare radicală în ultimii ani, în care am ajuns să pun multă inimă anul trecut și probabil voi mai pune în continuare  (am mai scris despre asta aici). Și cred că este important pentru mine și poate pentru oricine care se apropie de cea ce se numește probabil vocație, să se raporteze corect la muncă.

A-ți găsi vocația este pe de o parte o mare binecuvântare, îți dă o energie incredibilă de a munci pentru că simți că munca are sens și te pui pe tine acolo și poți dărui ceva din tine celorlalți și vezi că asta are impact. Este o mare împlinire. Pe de altă parte, are și multe pericole, ca niște mlaștini în care poți să cazi și să te pierzi: ca munca excesivă (workoholism), epuizarea, mândria (crezi că tu faci atâtea chestii deosebite, ești mai special decât alții), febra atenției primite sau ignorării, egocentrismul, lipsa interesului sau a energiei, pur și simplu, pentru alte aspecte ale vieții tale, starea de „blank” după un „high” al procesului creativ, o identificare prea mare cu ceea ce faci (care, așa ca o scurtă paranteză, îți poate fi luat într-o secundă, apropo de vânarea de vânt)…și multe altele (o să detaliez despre asta într-un alt articol dedicat vocației pe care-l am…aș vrea să zic în pregătire, dar e doar în minte).

Așa că dacă nu ai un reper solid referitor la muncă, nu numai când e vorba de vocație, te poți pierde foarte ușor.

Iar reperul e tot… „sus”.

Munca este doar un instrument, un cadru pentru a te lucra pe tine. Atât am înțeles și eu, că munca nu este doar un mod de a câștiga bani pentru a face ce îți place sau a-ți susține existența. Munca trebuie să devină o lucrare spirituală, o idee foarte frumoasă și exprimată mult mai bine decât o pot face eu în cuvintele Părintelui Pantelimon (în capitolul „Rugăciunea mâinilor – munca”, din cartea despre Mănăstirea Oașa – de citit!):

„Rezultatul muncii sunt în primul rând eu; eu sunt primul, dar și ultimul produs al muncii, fiindcă eu plec din lumea aceasta doar cu ceea ce am devenit, fără să iau nimic din ce am lucrat. În tot ceea ce fac, eu pun suflet, pun ceva dinlăuntrul meu; dar și reciproc, se imprimă și munca mea, și rezultatul ei, și modul în care lucrez, în mine. Munca nu poate fi privită doar ca un timp dedicat producției. Ar fi prea simplist, frustrant și steril să fie așa. De fapt munca e abia cadrul, suportul material, văzut, al unor lucrări de importanță crucială. […] Și nu în ultimul rând mă deschid comuniunii cu toți cei care vor beneficia de rezultatul muncii. Dacă pun suflet în ceea ce fac, însuflețesc lucrul meu, iar ceilalți vor putea descoperi o fărâmă de suflet prezentă în acel lucru.  […] Fără această dimensiune spirituală, munca este golită de orice sens și se transformă într-o povară, într-o pedeapsă și un blestem. Ca și principiu activ, munca, împotrivindu-se pasivității, este însăși condiția înaintării spirituale…”.

Am întâlnit aceeași idee, detaliată foarte frumos în capitolul „Asceza vieții de zi cu zi” (de data asta ar fi prea lung să citez, dar vă îndemn să citiți cartea „Un singur trup – aventura mistică a cuplului” de Michel Philippe Laroche). Autorul spune că noi de multe ori facem o distincție, o separație între viața spirituală și viața socială, între viața spirituală și viața în familie, între muncă și rugăciune. Dar toată viața omului este doar spirituală și orice face influențează și determină viața spirituală. Deci implicit munca. El vorbește despre sacralizarea activităților de zi cu zi și dă ca exemplu pe o femeie care spune „Eu Îl aflu pe Hristos de câte ori spăl vasele”. Pentru acea femeie, Hristos e cu siguranță prezent în toate actele vieții sale cotidiene, câtă vreme ea le trăiește în rugăciune și, ca rugăciune, chiar în adevărata comuniune cu Dumnezeu”. Sau „Pentru creștinul care lucrează într-un birou, într-o societate, într-o uzină, adevăratul șef nu este directorul său ci Hristos însuși”. Și aceasta este cheia în care să ne raportăm la orice fel de muncă.

Se și spune în Biblie, ca de obicei, o „rețetă” foarte bună „Să lucrezi ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni”, dar greu de făcut, ca tot ce e scris acolo.

Dacă munca nu este spiritualizată, dacă nu avem inima sus când o realizăm, atunci ne răspândește și ne epuizează. Ca tot ce facem, de altfel. Și asta am simțit eu anul trecut. Ca să revin la ideea cu orizontala și verticala inimii, am simțit că mi-am răspândit inima pe orizontală și nu mi-a mai rămas loc, stare, energie în inimă, chiar și la modul fizic, pentru verticală, adică pentru ce este cel mai important de fapt. Credința mea a șchiopătat în anul ce a trecut. Nu  mi-am putut aduna și ridica mintea și inima spre Dumnezeu.

Am mai spus asta, și în continuare cred că este adevărat, că oricâtă împlinire și fericire ai avea din alte planuri ale existenței tale, din muncă, din familie, din călătorii, din lucruri frumoase obținute, din premii, din hobby-uri, din prietenii, dacă relația cu Dumnezeu nu e ok, nimic nu e cu adevărat ok. Inima noastră tânjește după Dumnezeu, tânjește să urce pe verticala iubirii, iar noi o ținem cu lanțuri legată jos sau o cheltuim bucăți bucăți pentru nimicuri.

Inima și minunile

Sunt multe consecințe sau feluri în care se reflectă în viețile noastre faptul că nu avem inimile sus sau că avem inimile semi-deschise-închise. Dar aș vrea să vorbesc despre unul dintre acestea: capacitatea noastră de a percepe minunile. Pentru că viața noastră, a fiecăruia dintre noi e plină de minuni, zilnic. Doar că nu le putem percepe. Poate le vedem cu ochii, dar nu le înțelegem cu inima, le luăm de bune, nu putem să fim mișcați de ele.

O să dau un exemplu recent. La biserica noastră din Fabric, care de mulți ani este cu pereții goi, de beton, au început lucrările de pictură. M-am cățărat pe niște schele la vreo 30 de metri în turla bisericii și când am ajuns sus de tot, unde pictau meșterii, am rămas așa…fără cuvinte. Pictorii făcuseră pe cupolă schița chipului lui Hristos, pe care apoi a fost aplicată culoare și cu fiecare zi prindea viață, parcă. Când am urcat acolo și am privit chipul acela care se năștea, care mă privea de așa aproape, am știut că este o minune. Dar nu am simțit… Altfel probabil m-ar fi transformat pe loc. Inima asta a mea…

Și ca o paranteză, oare este întâmplător că în pictură Evanghelia pe care o ține în mână Hristos este decorată cu două inimi?

Dar poate nu trebuie să fac ceva extraordinar ca să văd o minune în fiecare zi, ci ajunge să mă uit la crăciunița mea din fereastră care înflorește ca nebuna, de parcă nu știe cum o cheamă și că vremea ei și a Crăciunului a trecut de mult. („Tu care ești mare în micuța floare, ca și în luminătorii cerului”).

De multe ori fotografia (de care tot spun că e doar un instrument) mă ajută să văd aceste minuni. Și este un mare dar.

Fiți copii (cu inima)

Și iată că ajung și la final, cu o întrebare care m-a frământat de la început: Cum ne păstrăm inimile vii? Cum învățăm să ne deschidem sau să ne redeshidem inimile?

Spuneam mai devreme că răspunsurile se găsesc în lucrurile obișnuite. Iar un răspuns pe care l-am găsit anul acesta și care m-a surprins și m-a scuturat un pic, a fost: copiii și căsătoria. Ca toate lucrurile mari și importante din viețile noastre, sunt și foarte personale, iar atunci când merg bine, rămân nemărturisite, în taina sufletelor sau a comuniunii lor. Dar bineînțeles că pot merge și foarte rău (nu intru în detalii de ce) și atunci observăm și… respingem. De multe ori noi nu vedem decât exteriorul, coaja lor, care uneori nu este prea frumoasă sau este banală sau chiar respingătoare, pentru că răul se vede mai pregnant decât binele.

Nu doar munca ne oferă un cadru în care să ne lucrăm pe noi, ci și copiii și familia. Bineînțeles, nu sunt singurele căi. Dar ei sunt cadrul zilnic în care să ne exersăm iubirea în mod concret, ceas de ceas, nu așa filozofic și teoretic sau în acte mărețe ocazionale și vizibile.

Nu e nevoie, cred, să spun, că eu nu privisem până atunci copiii așa. Nici căsătoria. Mi se păreau o bătaie de cap, o pierdere de sine, o cale banală, pe puțin, dacă nu o corvoadă. Mă iertați. Într-un fel asta e doar coaja exterioară, care se vede de multe ori. E drept că este și o mare muncă cu copiii, ca și în doi, dar se pare că nimic din ce merită nu putem obține fără muncă și fără un pic de jertfă de sine.

Iar iubirea pe care o exersăm în familie, dacă reușim să o privim astfel, în mod normal ar trebui să ajungem să o extindem către toți oamenii, să ne deschidem inima atât de mult. Dar asta nu se poate fără acel suflu de sus, fără credință. (Și oare întâmplător lucrurile care sunt reperele cele mai solide, care ne oferă o cale atât de frumoasă pentru inimile noastre sunt cele mai lovite în societatea de azi: familia și credința?)

Prin fotografie, spre înțelegere

Dar revenind la copii, sincer, și asta am înțeles tot datorită fotografiei.

Poate nu întâmplător, pe lângă toate proiectele mele fotografice, ceea ce munceam (iarăși munca asta) era să fac fotografii la botezuri, sesiuni foto cu copii și familii. Și așa am văzut cum oamenii, nu doar părinții, dar și bunicii, mătușile, verișorii prindeau viață în preajma noului născut. Li se luminau ochii, zâmbetul, erau vii. Parcă și ei primiseră o viață nouă.

Și apoi, vara trecută am ținut un curs de fotografie la o școală de vară pentru copii. Aveau vârste între 6 și 12 ani. Era prima dată când interacționam mai mult cu copii direct, dincolo de întâlnirile ocazionale cu copiii prietenilor. Și atunci i-am simțit, erau așa de bucuroși, încrezători în ei, plini de energie, creativi, liberi să se manifeste, tot ce făceau era grozav. Și noi am fost așa și am uitat… E drept că am văzut și cum, pe măsură ce vârstele lor erau mai mari, mulți începeau să piardă asta. Oare de ce? Ce ni se întâmplă?

Și totuși, atunci am avut o mică revelație, că ei sunt cheia, ei ne aduc aminte nouă, adulților, să fim copii. Sunt șansa noastră se ne redeschidem inimile. Ei ne înmoaie duritatea și seriozitatea inimii de adult, ne fac să dăm lanțul de siguranță jos și să deschidem mai tare ușa inimii. Și în credință e nevoie tot de o inimă de copil. Și în iubire, o inimă curată. Și ca să vezi minuni. Și ca să fii creativ. Și ca să te joci. Și ca să nu știi și să înveți.

Așa că acesta este cuvântul și tema anului 2017 pentru mine: copil.

Va urma.

 

Din inimă

IMG_4647În ultima vreme am facut puține fotografii. Nu am mai scris deloc. E ciudat, pentru că mi-e dor, de fapt mai bine zis strigă în mine, proiectele rămase în așteptare, textele nescrise din capul meu. Dar trebuie să mai aștepte.

Am simțit că toate resursele mele creative interioare s-au consumat spre a crea cursurile de fotografie pe care le-am ținut anul acesta și nu a mai rămas nimic pentru proiectele mele. A fost prima dată când am făcut așa ceva și sincer, în urmă cu câțiva ani nici nu credeam că pot face asta, să stau eu în fața altor oameni, să le vorbesc, să îi învâț ceva. Nu se potrivea deloc cu natura mea introvertită, cu (ne)încrederea în sine, cu frica teribilă și incapacitatea de a vorbi în public. Și totuși, am făcut și pasul acesta. Nu va urma o poveste de succes, un discurs motivațional, de genul dacă vrei, poți sau o pledoarie în favoarea gândirii pozitive.

Îmbătrânirea și maturitatea

Cred că sunt unele lucruri care trebuie să se coacă în noi. Asta e maturitatea, cred. Și înțeleasă astfel, ca o îndreptare spre trăirea a cine suntem cu adevărat (iar asta e o devenire continuă), trecerea timpului e o binecuvântare. Cred că „îmbătrânirea” atât de rău văzută (da, știu, încă nu am ajuns acolo, și de aceea nu o înțeleg cu totul, din interior) nu trebuie neapărat combătută cu creme anti-rid, răsfăț de plăceri și comportamente de adolescent rebel. Cred că a îmbătrâni poate fi o evoluție, o creștere, binînțeles, nu liniară, ci cu suișuri și coborâșuri.

Mai de mult îi invidiam pe oamenii care făceau ce fac eu acum, care erau fotografi, care scriau, care țineau cursuri, dar cred că invidia este doar semnul unor semințe adânc plantate în noi care nu au încolțit și nu au rodit încă. Doar că trebuie să mergi conștient în direcța aceea. Altfel rămâi doar cu frica, nu crești. E foarte greu.

IMG_2021

A da totul

Dar să revin la cursurile de fotografie. Le-am creat de la zero, nu le-am copiat, nici testat undeva. Am scris ce am știut eu despre fotografie, ce am învățat pănă acum, dar nu doar despre fotografie, ci despre creativitate și tot acest proces creativ care stă în spatele unei imagini sau a oricărui act de creație (fără pretenții, ok?), care nu e doar arta, ci viața însăși. De fapt, m-am pus pe mine acolo, o parte din mine. Așa imperfect cum este, dar este sincer. Nu pot exprima câte emoții și temeri am avut înainte de primul curs. Și înainte de al doilea, și de al treilea, pe care-l fac acum, cu copiii (ăsta mi s-a părut cel mai greu pentru că cu copii chiar nu mai lucrasem până acum).

Dar încet, încet am învățat că acesta e singurul mod în care pot face ceva care să conteze (nu zic neapărat pentru ceilalți, dar pentru mine și în viața mea) – adică să dau tot. Cum se zice în popor, să pun suflet în ce fac, să cred în ce fac, dar totuși, să să nu mă gândesc la rezultat. Observați că nu am scris să fac ceva care ”să aibă succes”, care ”să facă mulți bani”. Asta e irelevant. Ok, nu zic că banii nu sunt importanți, că avem nevoie de ei ca să trăim, nici eu nu trăiesc pe un nor, dar nu acesta e scopul. Banii vin și pleacă și încerc să nu-mi bat capul prea mult cu ei (am zis „încerc” ).

Capcana banilor

Și pentru că tot a venit vorba de bani. Cred că am mai scris despre asta, când m-am apucat de fotografie mai serios și m-am gândit să trăiesc din asta. Unul dintre cele mai demoralizatoare lucruri când faci ceva care contează pentru tine, în care pui suflet, este să vezi că nu câștigi bani sau câștigi foarte puțin. Când îți vine întreținerea și facturile și chiar nu ai de unde să mai scoți bani. Și nu mă refer la a călători sau a ieși în oraș, ci la chestiile de bază. Și apoi e nesiguranța. Că ce vei face mâine, săptămâna viitoare, când se termină proiectul. Neîncrederea. Că ce faci nu e destul de bun. Că nimeni nu apreciază. Că poate acum ai câștigat ceva, dar cine știe când o să mai ai un client care plătește. Când te gândești că nu mai vrei muncești gratis și apoi te simți prost pentru asta. Și te simți prost și că nu ceri bani sau ceri prea puțini. Te simți prost pentru că totuși ar trebui să fii recunoscător pentru darul, talentul pe care îl ai și nu poți (în unele zile, cel puțin).

Chiar mă gândeam că asta e cea mai mare iluzie pe care ne-o induce societatea, educația și toate modelele din jur. Că banul (sau succesul sau chiar fericirea exuberantă și lipsită de griji) reprezintă valoarea muncii noastre (muncă nu doar în sensul de serviciu, ci tot ce lucrăm și creăm în viață). Că dacă ce faci nu aduce bani este inutil, care în interior se transfromă în mod subtil în „sunt inutil”, adică la o lipsă de sens. E o mare înșelătorie și e foarte greu să îi faci față. Eu nu zic că am reușit, mă mai lupt.

IMG_1228Raiul din reclame

Apropo de confort și modelul de viață fericită din mass-media care ne e inoculat din toate părțile, și chiar dacă ești conștient de asta, tot nu poți scăpa neinfluențat (spunea cineva că e ca și cum ai pretinde că îți poți ține respirația ca să nu respiri aer poluat), aș vrea să fac o mică paranteză. Îmi aduc aminte când eram copil, pe vremea comunismului, prindeam posturile tv de la sârbi și am văzut acolo o reclamă la Coca-Cola. Erau tineri îmbrăcați așa cool, cu geci de blugi și tricouri suflecate (erau anii 80 și moda mai știți cum era) și așa se distrau și râdeau, cu părul bătut de vânt în mașini decapotabile, la mare sau mai știu eu pe unde, unii se și sărutau, muzica era antrenantă, deci era așa, OAU! Pentru mine, ca și copil, îmi prea raiul. Adică mi se părea că nu e nimic mai fain în viața asta decât să poți bea o sticlă de Coca-Cola (Pe atunci nu prinsesem decât o dată, de două ori când am fost la mare o sticlă de Pepsi). Fast forward 30 de ani. Deși nu am televizor, reclamele mă asaltează de peste tot. Așa am văzut zilele trecute ultima reclamă la Coca-Cola. Exact același principiu. Doar că oamenii erau mai dezbrăcați. Raiul conform modei 2016. Și dacă te uiți în jur, toate reclamele sunt așa, dar nu numai reclamele. Nu vreau să spun că Coca-Cola e rea, nu vreau să pornesc o luptă anti-corporatistă și anti-reclame, aș vrea doar să subliniez la ce modele suntem expuși în mod constant, zi de zi.

Închid paranteza, cam lungă. Noi ca oameni cred că suntem setați să căutăm siguranța și confortul. Iar a face ceva creativ dar mai ales a încerca să trăiești din asta (ce curaj, până la urmă!) este complet opusul siguranței și confortului. Asta scoate la iveală toate toate angoasele și anxietățile, reacțiile de apărare, fricile, nesiguranța și neputințele care în condiții de confort (câștig constant, printre altele) stau adormite în noi.

Ce facem cu talanții?

Ziceam că e greu. E foarte greu. Și banii sunt doar una din piedicile interioare cu care ne confruntăm. Se naște întrebarea „de ce ai face ceva în care pui așa de mult din tine care să îți aducă, în termeni materiali, așa de puțin?” Așa am simțit și eu la cursurile acestea. Că am lucrat la 150% ca să zic așa și am câștigat mai puțin decât salariul minim pe economie. Dar am lucrat cu tot ce știam și simțeam și eram eu în momentul acesta din viața mea și asta a fost un câștig în sine. Nu am mai lucrat așa până acum. Am avut joburi în care munceam, uneori chiar mult, dar simțeam în adâncul meu (poate atunci nu știam să exprim asta pentru că nu aveam termen de comparație) că lucrez doar la 10% din potențialul meu. Și nu numai la job. Și în relațiile mele, în așa-zisul timp liber.

Mă gândeam, și chiar le-am povestit și participanților de la ultimul curs, despre palabola talanților din Biblie. Eu cred că asta e menirea noastră, la asta suntem chemați, să înmulțim talanții aceia, să lucrăm cu darurile care ne-au fost date, să dăm tot ce putem din noi, să ne lucrăm la maxim potențialul uman, atât cât avem fiecare (unul zece talanți, unul cinci sau doar unul), nu să trăim călduț și în siguranță și să ne justificăm fricile. Dar pentru asta trebuie să aflăm cine suntem cu adevărat, care ne sunt talanții, să ieșim din modelele învățate, impuse, deprinse inconștient. Nu poți pretinde că nu ai primit nimic și să continui pe pilot automat. Iar a fi și trăi drept cine ești cu adevărat la toate nivelele ființei și vieții tale implică și o mare responsabilitate. E foarte greu. De aceea nu mulți merg pe drumul acesta. Dacă vrei să faci ceva care chiar contează pentru tine și în final pentru ceilalți nu este ușor. Pentru că aproape nimic din jur nu te încurajează să faci asta, pentru că mesajul pe care-l primești mai mult sau mai puțin subtil de la lumea în jur pare să îți spună contrariul, că dacă dai de greu (sau nu te simți fericit, nu ai bani, nu te distrezi, etc.) înseamnă că nu ești pe drumul cel bun. Că țelul este o viață ușoară, confortabilă (ca în reclama la Coca-Cola). Dar de multe ori prețul pentru asta este să ne îngropăm „talantul”. Și ce preț greu e acesta.

IMG_2025

 

„Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca…”

Dar nu pot vorbi despre toate astea fără să vorbesc de Dumnezeu. Cred că nu poți vorbi despre creativitate sau de inimă fără a vorbi despre Dumnezeu. Mie îmi e foarte clar că talentul pentru fotografie sau scris este un dar și eu nu fac decât să-l lucrez, îl am în arendă pentru o perioadă de timp, așa că nu mă pot mândri pentru ceva ce nu e al meu, dar și trebuie să-l lucrez ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. E greu și nu pretind că reușesc. Pentru că fără credința-încredere pe care ți-o dă El toate sunt foarte greu de dus și foarte ușor poți devia în disperare, dar și mândrie, în iluzii, dar și în acuzații. Eu singură de la mine putere nu aș fi putut face toate lucrurile astea. Dumnezeu îmi dă inspirația, îmi dă puterea de a trece dincolo de ceea ce cred eu că sunt limitele ființei și personalității mele. Bineînțeles, trebuie să-mi fac și eu partea mea de treabă. Sincer, mă simt ca o  impostoare când vorbesc despre asta. Aș vrea să spun că am o credință care „mută munții”, măcar cei interiori, dinlăuntrul meu, dar nu am. Atunci aș trăi crezând: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? … Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? … Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.”

Și totuși, simt că trebuie să vorbesc despre asta. (Poate greșesc, poate aduc mai multă confuzie?) Mi se pare că nici nu știu despre ce vorbesc, pentru că toate lucrurile astea se desfășoară în interior, într-un mod subtil și tainic, pe care nu pretind că îl înțeleg. Totuși, și credința se lucrează, poate și ea e un talant. Sau cel puțin așa simt eu.

Inima

Și totuși, mă întorc la fotografie. Printre puținele fotografii pe care le-am facut în ultima vreme, am urmărit, conștient sau nu, o temă care pentru mine este cuvântul anului: inima. La toate astea cred că mă gândeam și ieri seară când bântuiam pe drumuri in afara Timișoarei în căutarea unei inimi pe care o văzusem din fuga mașinii o dată și îmi rămăsese gândul la ea că aș vrea să o fotorgafiez (și am găsit-o!). Ce e cu inima asta? Fizic, e doar un organ. Simbolic, e centrul ființei noastre. De acolo voiam să trăiesc. Să lucrez. Să cred. Să iubesc. Să dăruiesc. Să mă dăruiesc. Poate că nu a fost întâmplător totuși cuvântul acesta. E greu. Dar e singurul fel în care vreau să trăiesc.

IMG_3785w