Via Transilvanica – Mergi mai încet… atunci când vrei să ajungi departe

Până la urmă unde ne grăbim? Îmi aduc aminte de căzătura de ieri. Așa că la Vatra Moldoviței decidem să facem o zi pauză. Ce faine sunt pauzele!

Deși mai fusesem aici, vizităm cu aceeași emoție mănăstirea Moldovița. Trecem de zidurile împrejmuitoare înalte, de piatră, fortăreață care acum nu mai trebuie să facă față năvălirilor tătare, ci doar invaziei turiștilor. În mijlocul curții se înalță biserica veche de peste 500 de ani, pictura pe acel fond albastru inconfundabil, pe care se întinde istoria biblică a omenirii, peste care și-au lăsat amprenta intemperiile dar și „barbarii” care și-au scrijelit numele și mesaje pe ziduri (cât de puternică e dorința oamenilor de nemurire, altfel nu-mi pot explica acest act). În biserica întunecoasă, cu ziduri groase, parcă se simte încărcătura sutelor de ani de istorie, a tuturor evenimentelor și oamenilor care au trecut și s-au rugat acolo.

Chiar dacă e zi de pauză, tot facem o plimbare, să nu amorțim. Ne oblojim bășicile de la picioare, mâncăm bine, ne luăm fructe de la magazinul din sat, dormim după-amiază (ce lux!), la pensiune ne uităm fascinați la un film de acțiune la televizor (de când nu mai avem televizor, rar vedem filme, nici pe calculator nu prea ne uităm). Vremea e ploioasă și parcă te îndeamnă la somn…și la băut bere (bineînțeles, nu pe mine).

Îmi vine în minte lecția despre grabă primită de la Momo. Știți cine e Momo? O fetiță dintr-o carte pentru copii (aparent). În ultimele concedii am citit doar cărți pentru copii. M-am dat seama că sunt cea mai bună relaxare pentru creierul meu de „om mare”. Mintea mea are nevoie de curățenie, de o pauză de a se gândi la probleme serioase, din cărți serioase. Iar revărsarea de imaginație din ele îmi provoacă așa o încântare și fascinație, exact ca atunci când eram copil, când eram așa de cufundată în cărți că nu auzeam nici măcar când mă striga mama la masă.

În Momo de Michael Ende, e vorba despre timp, despre sentimentul înnebunitor că nu avem timp, că oricât ne-am grăbi și oricât am încerca să bifăm totul de pe lista noastră interminabilă, nu reușim. Și așa devenim tot mai agasați, mai obosiți, mai calculați, mai puțin răbdători cu ceilalți. Și tocmai graba aceasta ne privează de bucuria lucrului bine făcut, a lucrului făcut cu drag (nu cu interes), cu rost, cu tihnă, de bucuria întâlnirii cu alt om, de a dărui din timpul nostru. Mai simte cineva asta?

Ce am învățat de la Momo este…să merg încet. Mai ales atunci când mă grăbesc. Și așa, paradoxal, ajung mai departe. Dar poate și acest drum mă învață asta. Să merg încet.

*

În ghidul drumețului VT scrie că drumul de la Moldovița la Sucevița este porțiunea cea mai lungă și cea mai grea de pe traseu. Și cea mai sălbatică. Iar întâlnim panoul care ne avertizează că e posibil să întâlnim urși pe traseu.

Mergem prin pădure. De fapt nu e cuvântul potrivit. Mergem prin codri de brazi și pe plaiuri. Totul pare așa…ancestral. Urcăm și coborâm. Urcăm și coborâm. Doar pădure. E greu, dar după ziua de pauză altfel se așează pașii pe drum. Pădurea e plină de foșnete, de zgomote ușoare, dar ciudate. Ore întregi nu întâlnim pe nimeni. Trecem pe lângă stâne cu bârnele căzute și putrezite. Pare că totul e părăsit de secole.

Mi se face teamă. Ce facem dacă ne întâlnim cu un urs? Am citit ce trebuie să faci în cazul unei astfel de întâlniri, dar parcă nu mai știu nimic. Oare am puterea, prezența de spirit, să fac ceva? Fiecare foșnet din pădure mă face să tresar și îmi bubuie inima. Încep să mă rog. Parcă și bornele de pe drum mă îndeamnă la asta. La fiecare pas pe care-l fac, un cuvânt de rugăciune. Mă cred un fel de „pelerinul rus”, dar…să fim serioși.

Îmi doream atâta să fiu în natură, în sălbăticie (rezonanțe de la Into the Wild), să văd animale sălbatice în mediul lor (pentru mine, copil crescut la oraș, orice animal mi se pare fascinant, până și găinile), dar îmi dau seama că traiul în oraș, în civilizație, unde totul e previzibil și cunoscut, m-a făcut fricoasă.

Nu am întâlnit nici un urs în realitate, dar urșii din mintea mea erau mult mai înfricoșători.

*

Ne uităm pe telefon la Gpx track – acesta e singurul „device” pe care l-am folosit zilele astea pe drum (și cu toate astea, ne-am rătăcit de pe traseu de vreo două ori). Așa am hotărât dinainte să nu intrăm deloc pe rețelele sociale zilele astea. Măcar o săptămână nu murim dacă nu postăm instant unde suntem și ce facem și nu ne pică degetul dacă nu dăm vreo 50 de like-uri și facem zeci de scroll-uri pe zi. Iar internetul am hotărât să-l folosim cu limită, doar dacă avem nevoie să găsim cazare sau pentru alte necesități ale călătoriei. Gpx-ul spune că mai avem un kilometru până la final, la Mănăstirea Putna. Dar, din nou, vedem că ultimul kilometru e cel mai lung. Și, culmea, ne rătăcim pe drum drept, chiar înainte de mănăstire și facem un ocol de aproape doi kilometri mergând în direcția greșită, spre ieșirea din sat. Dar ce mai contează doi kilometri la cât am mers până acum (vreo 80).

Oricum, ziua de azi a fost cea mai ușoară dintre toate în care am mers pe VT. Am parcurs drumul de la Sucevița la Putna, doar 16 kilometri, o mică urcare pe un deal în pădure și în rest doar drum drept, forestier, noroios. Ne întâlnim pe drum cu mai mulți oameni de data aceasta, un grup de femei și bărbați mai în vârstă care adună ciuperci, niște băieți cu bicicletele, muncitori forestieri, două cupluri care fac o plimbare ușoară, în teniși, fără rucsaci în spate. Vorbim puțin cu fiecare dintre ei. Le simțim privirile oarecum admirative. Ne dăm seama că bocancii noștri prăfuiți-noroiți, genunchii zgâriați, rucsacii din spate, bețele din mâini care arată ca niște toiege, fețele noastre arse de soare și tricourile transpirate par să indice că am făcut mulți kilometri, arătăm ca niște drumeți adevărați (măcar arătăm). În sinea mea mă gândesc…dacă ați ști de câte ori era să renunț la drumul acesta. Sunt impresionați că am mers atâția kilometri pe jos (și noi nici măcar nu am mers atâta în comparație cu alții) și văzându-ne pe noi că am reușit, că suntem spre final de traseu și am supraviețuit 🙂 , ne spun că acum sunt hotărâți să meargă și ei pe Via Transilvanica. Îi încurajăm să meargă, e ceva ce trebuie să trăiești tu, nu-ți poate povesti nimeni și nici nu poți fi complet pregătit doar citind și ascultând poveștile altora. Drumul e altfel pentru fiecare.

Trec pe lângă noi camioane enorme, zgomotoase, care cară bușteni. Nici o urcare serioasă, nici o căzătură, nici o teamă, nici o sălbăticie. Nici măcar nu ne plouă, ca ieri, e un soare fără nori. Parcă e plictisitor așa, când suntem în siguranță și fără să facem nici un efort serios.

Și totuși….în sfârșit ajungem! Trăim o mare descărcare de fericire și adrenalină când ajungem la capătul traseului nostru, poate ca atleții când trec de linia de sosire. Ne facem o cruce în fața Mănăstirii Putna, mulțumim că am ajuns cu bine aici. Ne simțim ca niște pelerini…sportivi 🙂 Facem poze la ultima bornă VT din fața mănăstirii și stăm puțin pe o bordură să ne revenim.

Și apoi apare nedumerirea. Acum unde mai mergem? Chiar s-a terminat drumul nostru? Ne obișnuiserăm cu mersul pe jos, cu rucsacii care ne tăiau umerii, cu bocancii care ne-au făcut bășici enorme la picioare, cu teama și entuziasmul fiecărei zi de necunoscut. Ne bucurăm că am ajuns la final, dar ne dăm seama că nu a fost punctul cel mai important din această călătorie. Se spune că drumul este cel care contează. Sau cum spune Nicolas Bouvier: „Tu crezi că faci o călătorie, dar călătoria este cea care te face și te desface”

*

E ultima zi a călătoriei pe Via Transilvanica (a șasea) și trebuie să ne întoarcem înapoi la Vatra Dornei, unde ne lăsasem mașina. Ne încearcă o bucurie tihnită, care vine în urma unui efort mare, dar și o oarecare tristețe, de final de drum și de vacanță.

Ne trezim dimineața devreme, din reflex, ne împachetăm rapid rucsacii, ne punem singurul tricou curat rămas și stăm în curte, într-un foișor de lemn, alături de câini și pisici, la o cafea oferită de gazda de la Pensiunea Dana (nu ne-au plătit să le facem publicitate, dar chiar ne-a plăcut de ei). Stăm puțin la povești cu doamna proprietară și ne impresionează povestea ei. Mi se pare că e unul din acei oameni necunoscuți, ale căror povești nu ajung în ziare sau la televizor, pentru că nu au făcut ceva măreț, spectaculos, dar care prin munca lor și prin felul cum au ales să trăiască au avut un impact semnificativ în locul în care trăiesc, în viața oamenilor de acolo, în ciuda greutăților și piedicilor de tot felul (până la urmă, Putna este un sat sărac, la marginea țării). Ei sunt eroii mei.

Și apoi, ne luăm iar rucsacii în spate și plecăm spre gară. Facem un ocol pe la primăria din Putna să vedem borna VT sculptată cu chipul domnitorului Ștefan cel Mare. Vrem să vedem și chilia lui Daniil Sihastrul, care e în afara satului. Doi kilometri pe șosea ni se par o nimica toată. Picioarele s-au obișnuit cu drumul pe jos și parcă merg singure, săltând.

Ajungem la gară la timp, dar trenul spre Suceava întârzie. Din cauza asta pierdem legătura de tren spre Vatra Dornei. Dar din nou intră în scenă „coincidențele”. Două fete din gară ne îndeamnă spre autogara care e în capătul celălalt al orașului, un șofer ne zice ce autobuz trebuie să luăm, autobuzul vine imediat ce ajungem în stație, controloarea foarte drăguță ne indică la ce stație să coborâm și cum să ajungem la autogară, alergăm aproape și prindem în ultimul minut microbuzul spre Vatra Dornei. În doar 4 ore ajungem înapoi de unde plecasem, parcurgând astfel un drum care pe jos ne-a luat 5 zile (inclusiv ziua de pauză). Ce ciudat, nu? Dar câte am văzut și am trăit în aceste cinci zile!

*

Sunt acasă, la birou, e februarie, afară e frig și plouă. Vreau să fac o pauză de scris și de calculator și să ies afară să mă plimb. Așa aiurea, fără direcție, prin cartier. Pare inutil, dar…asta e una din lecțiile cu care am plecat de pe Via Transilvanica:

– Să merg pe jos în fiecare zi.

Cred că aceasta a devenit o provocare pe timpul pandemiei și al izolării pentru mulți oameni. Cum eu lucrez pe cont propriu, de acasă, de mai mulți ani și practic nu trebuie să merg la serviciu zilnic undeva la birou, în oraș, deja m-am obișnuit să-mi fac drum pe afară zilnic și să merg pe jos pe orice vreme, în orice anotimp. Știu că e necesar pentru sănătatea mea fizică și mentală. Dar în continuare mi se pare greu să merg pe jos doar de dragul de a merge pe jos, fără ca drumul meu să aibă o utilitate. Pentru că, nu-i așa, tot ce facem trebuie să fie sub semnul utilității, altfel nu are rost să-l facem. Asta se leagă și de grabă și de permanenta lipsă de timp, care pare să se scurteze tot mai mult pe zi ce trece, așa că cine mai are răgaz să umble hai-hui în timpul săptămânii?!

Dar rareori un drum pe jos, chiar și prin cartier a fost inutil. Poate și din cauza fotografiei m-am obișnuit să privesc cu atenție în jur și, chiar prin cartierul unde locuiesc sau prin oraș, pe străzile pe care le-am bătut de sute de ori, tot mai găsesc ceva interesant. Mângâi un câine care vine spre mine dând din coadă, culeg niște frunze, mă impresionează cum cade lumina pe un gard ruginit, spun pis-pis către o pisică bosumflată și tărcată, văd cum se schimbă copacii, plantele, florile, norii, râd de diverse scene de viață întâmplate pe stradă, de conversații auzite în treacăt sau pur și simplu ascult liniștea, traficul, păsările, sunetul pașilor mei și încerc să pun gândurile pe „mut”. Și chiar după jumătate de oră de mers pe jos, am altă dispoziție și altă energie, chiar lucrez mai eficient după aceea. Timpul acela în care am mers pe jos nu a fost timp pierdut.

Și pentru că tot vorbeam de timp, acesta e alt gând cu care am rămas în urma drumul pe Via Transilvanica (și de la Momo):

– Să merg mai încet…atunci când mă grăbesc.

De obicei încerc să fac foarte multe lucruri, mă grăbesc, mă stresez, sentimentul lipsei de timp este înnebunitor. Și atunci încerc din nou și din nou să aplic lecția de a o lua mai încet zi de zi și văd că funcționează. Paradoxal, reușesc să fac mai multe lucruri și nu sunt așa extenuată. Nu mă credeți? Încercați și voi.

Oarecum legat de asta:

 – Să fac o pauză de internet

Mi-a prins așa de bine pe VT să nu mă uit deloc pe rețelele sociale și pe internet. Am oprit măcar pentru câteva zile puhoiul de imagini, informații, glumițe, articole, statusuri, comentarii, video-uri care-mi asalta mintea. Mintea mea era mai liniștită, dar simțeam și că am mai mult timp. De fapt, nu era doar un sentiment, ci chiar așa era, pentru că spusesem nu celor mai mari hoți ai timpului și energiei mele. Dar mi-am dat seama că nu trebuie să aștept să merg în concediu pentru a face o pauză de internet, și mai mult, pentru a folosi internetul cu măsură, cu limită, zi de zi (cei care mă citiți mai de mult, știți că mă tot lupt cu asta). Așa că și acum încerc să am o zi pe săptămână în care nu deschid internetul și rețelele sociale deloc (pe cât posibil nici calculatorul sau telefonul), de obicei duminica, pentru că atunci nu e pericolul să pierd ceva important legat de lucru. Nu reușesc întotdeauna, pentru că tentația e mare sau uneori se mai ivește vreo „urgență” (sau mi-o fac eu urgentă). Însă de câte ori reușesc simt că mi-am (re)câștigat timpul și m-am odihnit în mod real.

Și ce-ar mai fi?

– Să fac ceva greu din punct de vedere fizic

Cu munca mea pe cont propriu de atâtea ori am făcut lucruri grele, am ieșit din zona de confort la fiecare curs, tur ghidat, client nou, proiect nou. Plus, instabilitatea, contactul permanent cu oameni noi (pentru un introvertit), mă făceau de multe ori să fiu extenuată și nu-mi doream decât să… stau. Și așa am devenit mai statică, mișcarea nu mai era așa importantă pentru mine. Mi-am dat seama însă, după VT, că este important să fac ceva greu nu doar intelectual sau psihic, dar și fizic. A-mi depăși niște bariere fizice mă întărește, îmi dă curaj și asta până la urmă se reflectă și în alte domenii alte vieții mele. Drumul acesta mi-a adus aminte că atunci când stăruiesc în ceva greu și nu cedez, în timp devine mai ușor, iar efortul și rezistența aceea în fața greului îmi aduc un sentiment bun, care seamănă cu fericirea.

– Să am un proiect comun împreună cu soțul meu (poate nu degeaba Via Transilvanica se cheamă „drumul care unește”).

O căsătorie este până la urmă un mare proiect comun, dar uneori rutina și treburile zilnice parcă sunt mai degrabă o luptă pentru supraviețurire decât un proiect comun. De aceea, cred că este important și să „construim” ceva împreună, chiar și un drum greu.

Drumul nostru pe Via Transilvanica s-a terminat în urmă cu aproape șase luni, dar mi se pare că el continuă în mine. Poate cum trebuie să se întâmple cu orice drum important.

Va urma (sper).

Foto: Claudia și Cristi Vancea

Înscriere la Newsletter

Categories:

Tags:

3 Responses

  1. Fain, mi-a placut ..Si “reportajul” si calatoria si gandurile si oamenii…Daca mai faceti, mai pune si aici cate ceva, prinde bine si la altii. Multam.

    • Multumim. Mi-ar placea sa merg si in directia reportajelor, dar trebuie sa-mi gasesc subiectul, precum si a articolelor de calatorie, desi acum calatoresc destul de putin, practic doar in vacanta de vara

Leave a Reply to Reader Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Vrei sa primesti SCRISORI de la mine?
Arhiva