La mănăstire

Cineva aprinde lumina și ne dă trezirea. E 5.30 dimineața. Oricum nu prea dormisem. Eram vreo 80-100 de fete în podul casei de oaspeți, pe saltele întinse direct pe jos, iar la etajele de mai jos sunt și mai mulți tineri, băieți și fete, în camere separate, ca în tabără. E întuneric și frig și nu-mi vine să ies din sacul de dormit. Aș vrea să spun că am avut o motivație superioară de a mă ridica din pat, dar m-am gândit la coada care se va face la toaletă cu atâtea fete, așa că m-am smuls cu hotărâre din căldura patului. Îmi iau bocancii, un polar gros, trag pe mine fusta lungă, îmi leg eșarfa pe cap care nu stă nicicum parcă… tot nu mă obișnuiesc cu asta. Îmi vine iarăși în minte gândul că nu-mi vine să cred că fac asta, că viața mea s-a întors pe drumul acesta. Și alte gânduri, că parcă nu mă potrivesc în peisaj, că sunt prea…bătrână printre atâția „copii” de liceu și facultate, la care m-am și răstit un pic cu o seară înainte să facă liniște, ca să putem dormi (da, chiar eu am spus cuvintele acestea de „babalâci”, cum mi se părea pe vremuri). Apoi gânduri că am credința puțină și că nu știu în ce cred și că nu am ce căuta aici. Le cunosc gândurile astea. Cu ele mă lupt zi de zi și ele se luptă cu mine. Dar aici e diferit. Le alung ca pe niște muște agasante, îmi mai iau geanta cu aparatul foto și ies.

Facerea lumii în fiecare dimineață

De fapt, vreau să ajung pe dealul de lângă mănăstire, până nu începe slujba de dimineață. Vreau să văd „facerea lumii”. Așa spusese Părintele Pantelimon într-o prezentare a locului, cu niște imagini superbe, pe care o văzusem acum aproape trei ani și a atins ceva în mine și mi-am dorit să ajung acolo. Și la Oașa. Poate că a fost fotograful din mine care a fost atras de imagini și de promisiunea unor poze frumoase. Dar eu știu că este mai mult de atât. Fotografia a fost doar „cârligul”, momeala. Am acceptat într-un final – și nu a fost ușor, pentru că eu sau poate ego-ul meu ar prefera să creadă că sunt o fotografă bună și fac poze frumoase – că fotografia este un instrument pentru mine, care doar mă face să cunosc lumea și pe mine, care mă pune în anumite situații din care să învăț ceva, sau mă pune pur și simplu față în față cu miracolul lumii, al frumuseții incredibile a Creației, care, dacă o primești în suflet nu se poate să nu schimbe ceva în tine.

Urc gâfâind pe deal, căci corpul nu se trezise încă. Inima îmi bate nebunește și parca doar zgomotul acela amplificat al pulsului meu se aude în toată lumea. Zorile vin încet încet, și aprind zarea la răsărit cu nuanțe delicate de roz și alburiu. Soarele aruncă primele raze palide, căci este toamnă, peste lumea adormită, peste văile din jur cufundate în ceață groasă și liniște, peste satele sau orașele presărate pe câmpia pe care șerpuiește Mureșul, aici doar un râuleț, iar în depărtare se vede crestătura gigantică a cheilor Turzii. Totul este așa de frumos, încât parcă mi se oprește inima în loc. Stau în liniște și nu mai scot aparatul, oricum se aude clopotul care ne cheamă pe toți la liturghie, dar îmi promit să mă întorc pe deal după aceea.

Ce caut eu aici?

E sâmbătă și știu programul de dățile trecute când am fost la mănăstire: liturghia până la opt dimineața, apoi micul dejun, rapid, în liniște, la sala austeră cu mese lungi de lemn și băncuțe pe care ne înghesuim toți. Apoi „ascultările”, adică suntem repartizați la diferite munci. De obicei fetele la bucătărie sau curățenie, băieții la lemne, la grădină, la grajduri, la cosit, săpat sau alte munci specifice sezonului. O dată am primit o muncă tare plăcută, să culeg urzici pentru gătit sau altă dată, la Oașa, să culeg muguri de brad. Dar nu e tot timpul așa „distractiv”. Muncim până la prânz, cot la cot cu călugării și frații de la mănăstire. Nu vorbim, doar ne rugăm în timp ce muncim, fiecare după puterea lui. Poți spăla doar vasele vreo două ore sau să cureți cartofi sau ustoroi încă atâta. Acasă mi s-ar părea foarte greu dacă nu imposibil să fac așa ceva. Dar acolo e altfel. E oboseală, bineînțeles, dar e o oboseală bună. E oboseala care vine din slujire (pentru că ce faci, faci pentru toți de acolo, nu doar pentru tine și familia sau prietenii tăi ca acasă), din munca făcută cu rugăciune. De fapt, uneori îmi vine să cred că nici nu fac eu nu știu ce, ci doar sunt purtată pe valul rugăciunii celorlalți. Apoi e prânzul, mâncăm toți în liniște în timp ce un călugăr citește cu voce tare dintr-o carte cu învățături duhovnicești. Apoi iarăși strânsul mesei, spălatul sutelor de vase, pentru cine are „norocul”  să pice la bucătărie. Doar că aici nimeni nu se plânge sau nu încearcă să scape de la munca asta.

Și acum mă întreb ce caut aici. Oare ce om în toate mințile (lumești, adică) și-ar petrece timpul liber, weekendul de odihnă făcând așa ceva? Că doar ceilalți sunt studenți și au timp liber și energie, dar noi ăștia care muncim, deabia așteptăm weekendul să ne odihnim un pic (deși parcă niciodată nu reușim, pentru că avem atâtea și atâtea lucruri care trebuie făcute. Paranteză: care trebuie oare cu adevărat?). Atunci de ce să te îmbarci vineri după lucru, să conduci vreo 5 ore, să ajungi mort de obosit noaptea la Găbud, să dormi pe saltele pe jos, ca a doua zi să te trezești la  cinci jumate și să muncești toată ziua? Trăgând ca boul, cum spune zicala, mă iertați. (Apropo de tras ca boul, la jug adică, îmi vine în minte „Luați jugul Meu că este bun… Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni”. Dar cum facem asta?). Păi cine a fost știe de ce. Iar cine nu a fost, nu o să fie convins de cuvintele mele. După doar două sau trei zile acolo, intru în alt ritm. Nu sunt obosită de loc, totul e limpede și ușor, mintea mi-e limpede și liniștită, sufletul mi-e ușor, nu mă îndoiesc. Mă uit în jur și văd doar fețe luminoase. Știu că toți simt la fel. Acela este firescul lucrurilor. Dar nu știu cum să-l transpun și mai ales să-l păstrez în viața de acasă.

Conferințele

După masă poate este puțină odihnă, pentru cine dorește. Sau timp pentru pravila personală de rugăciune. Dar în curând începe conferința. Pentru că de aceea venisem fix în acest weekend la Găbud, era o tabără de tineret cu o temă care m-a atras: „Identitate și interferențe spirituale în lumea de astăzi”. În fiecare zi a taberei era o conferință cu invitați și teme foarte interesante. De exemplu, în sâmbăta aceea era conferința susținută de domnul Adrian Lemeni, „Alienarea gândirii prin divertisment”. Ce temă actuală și cine nu o simte pe pielea sa? Am simțit că am primit hrană de calitate pentru minte acolo (mintea mea, cel puțin, tânjește după așa ceva), idei interesante, semnale de alarmă, am fost purtați prin istoria umanității, prin cărți de la „Minunata lume nouă” la „Galaxia Gutenberg”, am primit exemple de viață, chei de a ne lupta cu această alienare, am întrebat și am râs, ca să nu ne luăm prea în serios. Sunt multe evenimente faine dar puține îți lasă ceva care durează, după ce senzația „faină”, distracția sau ce-o fi trece. Însă aici am simțit că am plecat cu ceva valoros, nu doar cu niște cuvinte, am plecat cu o încurajare, cu o hotărâre de a încerca în continuare a mea mică asceză din lume, a dică a-mi struni mintea și gândurile și acțiunile pentru a nu consuma fără limite divertismentul, internetul, tot ce este de consumat care de fapt ne consumă pe noi și ne consumă energia vitală și ne alienează mintea, ne alienează pe noi înșine de noi înșine, de ceilalți.

Program de mănăstire

După conferință vine cina, la fel, în liniște, fără să vorbim, ascultând pe fratele care ne citește cu voce tare, stând în picioare (oare lui nu-i e foame, nu e obosit?). Ne grăbim să mâncăm pentru că în curând sună clopoțelul, semnul că e gata masa și trebuie să ne ridicăm și nu mai primim mâncare până a doua zi după liturghie. Asta pentru cine nu are ceva provizii de ronțăit în cameră. Așa ca o paranteză, mă gândesc uneori cât de greu este să te abții dela mâncare, să te lupți cu senzația de foame (pentru că, după ce am cunoscut niște oameni foarte săraci, nu cred că noi știm cum e cu adevărat să suferi de foame), cu stomacul care tot timpul ne cere ceva. De fapt nu e stomacul, ci mintea nestrunită, pentru că corpul nostru nu are nevoie de tot ce băgăm în el.

Dar să continui cu programul unei zile la mănăstire. După cină din nou cei repartizați la bucătărie strâng mesele, spălă vasele, curăță sala, eventual mai gătesc pentru duminică. Și apoi slujba de seară, urmată de priveghere până după miezul nopții. Stăm în picioare, uneori ne mai așezăm și încet încet fiecare cedează somnului. Dar până atunci, stau la coadă la spovendanie. Îmi trec o mie de gânduri prin minte. Ce să spun? Ce este important? Ce să întreb? (pentru că e foarte important să pui întrebările potrivite). Care sunt cu adevărat problemele mele esențiale în momentul de față? Așteaptă multă lume la spovedit a Părintele Pantelimon și nu vreau să ocup mult timp. Și apoi eu mai sunt și timidă, e greu să mă deschid acolo, e greu să-ți spui greșelile în fața unui om necunoscut practic, mă intimidează să stau în fața acestor călugări pe care îi știe o țară și îi caută atâta lume. Dar știu de dățile trecute cât bine mi-a făcut. De fapt fiecare spovedanie și împărtășanie mi-a mai întors viața un pic spre bine. Acolo nu primești sfaturi sau nu te ușurezi de probleme (deși se întâmplă și asta), ci este ceva mai mult. Eu clar nu am nici cunoștințele nici cunoașterea venită din har pentru a explica așa ceva. Eu pot doar să vorbesc despre experiența mea personală și poate a oamenilor pe care-i cunosc.

Așa că stau acolo și printre gânduri și printre a încerca să mă concentrez la slujbă sau la cântările atât de frumoase, mă uit la cei care intră la spovedit. Se vede și cu ochiul liber (dacă nu-l am pe cel duhovnicesc) că ei nu ies la fel cum au intrat. Ies cu fața atât de luminoasă, cu ochii în lacrimi, de bucurie, de harul primit, cred. Și asta nu poate fi explicat cu mintea „cu care știi că este marți” (cum spunea Maica Siluana). Este una dintre tainele din biserică și trebuie să rămână așa, adică nu te poți apropia de ea decât cu credință și cu…cutremurare.

O mărturisire

Eu nu aveam de gând să vorbesc despre credință, voiam doar să scriu un mic text însoțitor la pozele de la mănăstire. Dar asta a ieșit. Uneori mă întreb dacă mărturisirile de credință au vreun rost. Deși pot spune din experiența personală că mărturisirile altor oameni, unul poate doi, dar și alte așa zise „coincidențe” (adevărate miracole, de fapt), întâlniri „întâmplătoare” cu oameni și cărți au declanșat și în mine întorcerea către Dumnezeu. Dar pentru fiecare este diferit, fiecare are drumul lui. Cum zicea Maica Siluana, „există mai multe căi pe Cale”.

Nu mă îndoiesc de a mărturisi de frică. Deși în zilele astea, cu toată propanganda media care a inflamat subiectul creștinismului, a zice „cred în Dumnezeu” sau „sunt creștin” e privit cel puțin cu reticență, ca o ciudățenie sau anacronism, dacă nu cu o subită înverșunare sau cu ură. Nimic altceva din ce aș spune că sunt sau că am făcut (fie ca orientare religioasă, spirituală, materială, sexuală sau pur și simplu un anumit fel de a-mi trăi viața) nu ar provoca o asemenea reacție. Uneori mi se pare că este mai ușor de acceptat în societate (în media, cel puțin) să fii de exemplu corupt sau depravat decât creștin (primele măcar au o notă de senzațional). Nu e cel puțin ciudat asta? Acum nu vreau să fac din creștini niște sfinți, martiri și victime (deși au fost și asta de atâtea ori), pentru că și noi le avem pe ale noastre, nici o grijă. Dar nu cred că am auzit vreodată ca cineva să zică de ce construim mall-uri și nu spitale, sau se ia de vreun doctor sau profesor corupt, de vreo rețea de prostituție sau de vreo aface dubioasă cu zelul cu care se ia de biserică. (PS: Nu m-aș mira ca, deși de obicei articolele mele trec cvasi-neobservate, la acesta o să mi se spună măcar câteva vorbe 🙂 )

Nu cred că ce spun eu sau oricine poate convinge pe altcineva să se întoarcă spre credință sau să-i schimbe părerile. Nici măcar nu este acesta scopul meu. Dumnezeu lucrează în viețile fiecăruia din noi, oricât de departe am fi de El (sau am crede noi că suntem departe). Nu este treaba mea să mă gândesc la cine vor ajunge cuvintele mele și ce impact vor avea sau să judec căile altora. E posibil să atingă pe cineva, sau e posibil să râmână acolo în eter, ca o sticlă cu un mesaj în ea ce plutește ani și ani pe oceane până își găsește destinatarul, dacă vreodată. Așa am și pornit la drum când am început să scriu.

Sunt un instrument

Poate e și un semn de mândrie să cred că eu pot schimba sau ajuta pe cineva. Poate că Dumnezeu alege să lucreze prin mine. Sau poate nu. Poate prin altcineva. Spunea părintele Paisie Aghioritul (din păcate nu mai găsesc citatul exact) că atunci când cuvintele noastre sunt inspirate de har ating inima oamenilor. Când sunt inspirate de egoism, camuflat sub intelnții bune de obicei (hai să te ajut, să-ți spun eu care-i calea, cum stă treaba cu credința, ce să faci, ce greșești), provoacă o reacție de respingere, fac mai mult rău. Am înțeles, sper că bine, că eu trebuie doar să scriu despre experiența mea, cu onestitate, firesc, deși de multe ori mi-e teamă să nu facă rău cuvintele mele. Să spun adevărul fără înverșunare, dar cu fermitate, ca pe un firesc al lucrurilor. Ce greu, nu? Ce greu e să primești mărturisirea altuia, care este diferit, cu același firesc.

Și aceasta a fost un lucru foarte greu de înțeles și acceptat pentru mine, că de multe ori (dacă nu întotdeauna) noi suntem doar instrumente în mâinile lui Dumnezeu. El lucrează în viețile noastre prin oameni și de aceea, de multe ori (dacă nu întotdeauna) unii oameni intră în viețile noastre pentru ca noi să ne transformăm, să ne apropiem de Dumnezeu (căci acesta este singurul scop important în viață. și asta n-o zic eu, dar o cred!). Și ca un instrument, oamenii aceștia stau în viața noastră atâta timp cât este nevoie pentru ca noi să ne „șlefuim”. Uneori stau o viață, alteori dispar, ca orice instrument, când nu mai e nevoie de el. Dar un lucru este sigur, fie îi iubim, fie îi detestăm peste măsură pe acești „oameni-instrumente”, pentru că în acest domeniu nu se poate cu jumătăți de măsură. Transformările dor, și pentru că noi suntem foarte „tari” și pentru că suntem oameni, și e greu să ne golim de sine, ne orbesc sentimentele noastre și ratăm sensul întâlnirilor.

Despre tristețe

Și să zicem că totuși nu crezi. Cum nu credeam nici eu înainte. Eu nu am avut o educație religioasă, ai mei nu erau credincioși, nu am avut vreo bunică înțeleaptă la sat, nu mergeam niciodată la biserică când eram copil, poate doar de Paște și de Crăciun. Când am crescut, nu mă consideram atee, adică nu eram cu înverșunare împotriva bisericii sau credinței (deși am zis probabil și eu la viața mea vreo două glume despre „popi”), ci era ceva ce a trecut pe lângă mine. Din necunoștință sau necunoaștere, nu știu cum e mai bine spus. Uneori îi invidiam pe cei care credeau (dar nu credeam că asta este pentru mine). După cum spuneam mai sus, nu cred că este relevantă povestea întoarcerii mele către biserică și către Dumnezeu. Dar aș vrea să vorbesc despre altceva. Despre ce este de partea cealaltă a balanței, când nu crezi, pentru că am fost și acolo.

Este tristețea, o mare tristețe. Tristețea rănilor nevindecate din tine, oricâte metode ai încerca. Este tristețea sufletului departe de Dumnezeu, care tânjește după El. Este tristețea păcatului. Mai ales asta, pentru mine era foarte greu să înțeleg, ce-i cu păcatul asta, eu nu păcătuiesc, nu am omorât pe nimeni, sunt o fată de treabă. Și asta cu păcatul e o chestie răsuflată de acum două mii de ani. Însuși cuvântul „păcat” provoacă o mică (sau mare) reacție de revoltă în oricine nu crede. Este tristețea de a fi chemat în viață la lucruri înalte sufletește și de a răspunde cu așa micime în propria viață.

Și care sunt formele acestei tristeți? De exemplu, este tristețea de a nu putea iubi necondiționat. Asta mai ales pare o utopie, nu-i așa? Câți dintre noi nu ne-am confruntat cu o iubire neîmpărtășită sau rănită care poate distruge o viață, dar, în mod paradoxal, poate fi și calea către iubire necondiționată. Dar cum? Este tristețea de a fi rănit pe nedrept, de a îndura răutăți și lovituri (mai mici sau mai mari, chiar și un cuvânt aspru) și a nu putea ierta. Adică de a-ți otrăvi sufletul cu ținerea de minte a răului, repetând în minte la nesfârșit răul ce ți s-a făcut, cu reproșuri, ură, izolare sau chiar violențe și răzbunare (chiar împotriva propriei persoane, în atâtea moduri subtile, nu vă gândiți neapărat la cuțite, pistoale și povești din filme). De câte ori nu ne putem ierta proprii părinți? Este tristețea de a vedea (dacă le vezi) tiparele vieții tale care te fac parcă să te învârți în cerc repetând aceleași și aceleași greșeli, dar a nu le putea schimba nicicum. Este tristețea de a-ți simți sufletul murdar și voința slabă, de a simți sub orice bucurie, sub orice experiență, oricât de grozavă, o neliniște, o goliciune. Este tristețea care te macină în urma loviturilor, pierderilor, morților, „moștenirilor” grele din familie. Este tristețea de a ceda tendințelor autodistructive din tine, de a ști în adâncul tău că ceva îți face rău și totuși să faci, tristețea de a încerca să obții puțină ușurare sau uitare sau sentiment de bine iluzoriu prin atâtea moduri: băutură, fumat, droguri (deh, sunt doar droguri ușoare, nu-i așa?), internet, jocuri, cumpărături, sex, relații peste relații, dependențe și complicații, dar și o izolare-singurătate-autosuficiență (chiar și spirituală) în care pare că totul e calm și tu ești bine sau pur și simplu o amorțire, o încadrare într-o viață-tipar (fie ea bună și veselă) care te ferește de a te confrunta cu cine ești cu adevărat (pentru că nu știi cine ești cu adevărat) și în interiorul căreia mori în interior. Este tristețea de a avea un gol imens înăuntrul tău care nu poate fi umplut cu nimic (decât cu Dumnezeu).

A duce greul

Știu că pentru fiecare din noi problemele pe care le avem și le-am avut sunt cele mai grele – e crucea noastră și are greutatea pe care o putem duce. Dar fără a compara, mă gândesc la mărturiile celor închiși în timpul comunismului, pe nedrept, pentru credința lor, îndurând torturi, umilințe și lucruri pe care noi nici nu le putem citi fără să ne chircim, dar mai să le ducem, care nu au renunțat la credința lor, nu și-au turnat prietenii. Mulți dintre ei au făcut mai mult de 20 de ani de închisoare în condiții de exterminare. 20 de ani!!! Am citit sau văzut în documentare mărturisirile lor și am rămas uimită și am plâns când ei spuneau, bătrâni și luminoși și smeriți, mulți dintre ei deveniți călugări care revărsau iubire și ajutau pe mii de oameni, că și-au asumat această jertfă a vieții lor, că mulțumesc lui Dumnezeu că le-a dat ocazia să-și curețe sufletul de patimi și să învețe cea mai înaltă treaptă a iubirii, iubirea de vrăjmași, adică să se roage pentru ei, să plângă pentru ei, să-i ierte. Și să mărturisească, împreună cu atâția sfinți, că fără Hristos aceasta este imposibil pentru un om de realizat.

Acesta este un nivel foarte înalt la care probabil majoritatea nu vom ajunge în viața noastră, pentru că probabil ar fi o cruce prea grea, care ne-ar strivi, dar aproape oricare din „tristețile” scrise mai înainte sunt prea mari pentru un om pentru a le putea schimba, pentru a le putea duce, pentru a putea îndura. De astea nu te poți detașa sau medita la ele. Și apoi, ce e mai trist, e că până nu începi cât de cât să te vindeci nu vezi răul pe care îl faci tu, pur și simplu fiind așa (un om de treabă și fără păcate, da?!) și perpetuând durerea și răspunzând la fel în tot felul de moduri mai mult sau mai puțin subtile. Și bineînțeles, când ești tu rănit, nu îți poți vedea mândria, invidia, egoismul, neiubirea și așa mai departe.

Pe fiecare ne-a „agățat” ceva

Dar acum să nu se creadă că ortodoxia este doar pentru ăștia triști și cu probleme. Dar cumva ajută 🙂 mai ales dacă te întorci mai târziu pe calea aceasta, îți frământă aluatul ființei pentru a-l putea primi pe Dumnezeu. Apropo de asta, îmi place foarte mult un citat de la Noica „Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”.

Mă gândeam la tinerii pe care i-am văzut la Găbud, sunt sigură că nu necazurile i-au adus acolo, erau pur și simplu prea tineri, se vedea în ochii lor. Dar, după cum povesteam împreună cu doi tineri pe care i-am luat în mașină de la Timișoara la Găbud, pe fiecare din noi ne-a „agățat” ceva pentru a ajunge la mănăstire, la credință. Pe unul colindele tradiționale de la Ascor, pe altul un prieten, pe altul o „coincidență” sau ca pe mine, fotografia și o melodie de Pink Floyd 🙂 din prezentarea Mănăstirii Oașa în cadrul unei conferințe cu părintele Pantelimon și Părintele Iustin în urmă cu vreo trei ani. De fapt, a fost vocea lor, felul în care vorbeau, dincolo de ce spuneau, la care a răspuns sufletul meu. Și apoi au urmat multe altele.

Vindecarea

Nu vreau să zic că dacă crezi în Dumnezeu toate problemele ți se rezolvă în mod magic, că o să ai o viață ușoară, o să fii fericit. Orice om și orice doctrină care propune asta cred că este o minciună. Dar Dumnezeu poate să-ți schimbe viața în feluri în care nici nu visezi. Poate să-ți transforme în aripi cochilia de melc. Asta pot să aduc mărturie din viața mea.

Asta nu înseamnă că tu nu mai trebuie să faci nimic, dimpotrivă. Este foarte important efortul personal, strădania, voința. Când mă mai cred eu importantă și mă gândesc că am realizat ceva, încerc să-mi aduc în minte cuvintele părintelui Paisie Aghioritul care spunea că eforturile noastre sunt ca un șir de zero-uri, mai multe sau mai puține, însă vine Hristos și pune un Unu în față li dă adevărata măsură și valoare a eforturilor noastre.

Îmi aduc aminte și ce mi-a spus o dată un părinte, la litaniile mele nesfârșite despre problemele și stările cu care mă confruntam. Încet, subtil, Dumnezeu vindecă sufletul omului. Iar apoi, ca pentru a primi o confirmare, am citit într-o carte ceva atât de izbitor de logic: Dacă Dumnezeu a făcut sufletul omului, tot El îl poate vindeca.

Acum problema este că în zilele noastre oricine îl interpretează pe Dumnezeu cum îi place, sau face o varză de concepte și păreri personale sau chiar se crede el însuși Dumnezeu. Pentru cine n-a trăit, cum nu trăisem nici eu înainte, degeaba îmi explica cineva sau citeam despre asta, că e așa o bucurie care nu este egalată de nimic din lume, liturghia, spovedania, împărtășania, postul, viața în Biserică. Nu zic că e doar o bucurie, de multe ori îmi vine să dau cu capul de pereți că nu înțeleg, că nu simt prezența lui Dumnezeu (că vreau trăiri înalte), că nu reușesc să mă rog, că nu reușesc să nu judec, că nu…

Dar eu mi-aș dori pentru toți oamenii să trăiască asta. Doar că nu pot să o spun, cel puțin nu direct, pentru că poate cuvintele mele greșesc și îndepărtează mai mult. Eu am încercat multe (poate nu la fel de multe sau de puține ca alții), tot felul de meditații, yoga, terapie. Cred că și căutările își au rolul lor, și rătăcirile, și toate acestea au avut rolul lor în a mă forma și a îmi da ceva și a mă aduce aici unde sunt acum, e calea mea. Sunt recunoscătoare pentru ea și pentru tot ce am trăit și pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit pe ea (cum ziceam, Dumnezeu lucrează prin oameni și este peste tot). Dar ce am învățat eu este că, dacă continui la nesfârșit să umblu pe mai multe căi, să caut vindecare și sens pe mai multe căi, nu ajung niciunde. Și cred că în final – și asta nu zic doar eu, ci alți zeci și zeci de oameni mai luminați ca mine mărturisesc – dacă cauți cu adevărat, nu poți ajunge decât la Dumnezeu. Sufletul nostru însetează de asta și nimic altceva din lumea aceasta nu îl poate împlini.