Dincolo de bariere

Crezi că tu eşti cel care ajută, dar de fapt vezi că tu eşti ajutat (chiar şi ajutat să înveţi smerenia).

Crezi că tu eşti cel care dăruieşte, dar de fapt, dacă ai curajul să petreci un moment sincer cu tine, vezi că ai primit atât de mult de la cei care păreau că nu au nimic de dat, care aparent au o viaţă atât de umilă şi banală, şi cărora credeai că tu (trebuie să) le faci un bine.

Crezi uneori că nu ai nimic de dăruit, dar tocmai pentru că ai decis să faci ceva, un gest, oricât de neînsemnat ar părea, decât să stai în micimea şi deznădejdea problemelor tale (care par atât de importante şi nedrept căzute pe capul tău) sau al nemulţumirii generale din jur, descoperi că în tine s-a reflectat ceva din darul pe care l-ai făcut, descoperi în tine că ţi s-a dat ceea ce credeai că nu ai.

Şi asta se întâmplă de fiecare dată când alegem să ieşim din cercul strâmt al existenţelor noastre, cercul strâmt al joburilor, treburilor, relaţiilor, problemelor, a tot ce e cunoscut şi stabil şi capitonat cu puf. Când încercăm să trecem dincolo de nişte bariere (mentale, emoţionale, etc)

Am înţeles şi eu într-un final ce înseamnă “Să dăruieşti din ceea ce nu ai”, după cum spunea Steinhardt în cartea lui minunată “Dăruind vei dobândi”. Căci atunci când dăruieşti din preaplinul tău (material, de obicei. dar de multe ori nici din acela nu dăm), ce merit/mulţumire poţi avea? Iar atunci când nu ai nimic, însă decizi să ajuţi totuşi, să te bucuri de ce (nu) ai, iar prin bucuria sau gestul tău să luminezi viaţa altcuiva…da, atunci înveţi ce înseamnă să dăruieşti de fapt. Eu cel puţin asta am învăţat de la alţii, căci nu vorbesc despre mine aici. Încă mai am atât de învăţat şi mă bucur că mi se face darul de a întâlni oameni şi a fi pusă în situaţia de a învăţa, chiar dacă de multe ori nu este prea confortabil.

Poate că toate lucrurile acestea sună abstract şi scoase din cărţi de bună morală.

Însă la modul cel mai concret, când Laura, o femeie de la Azilul de noapte din Timişoara – căreia nici nu-i puteam ghici vârsta, cum de multe ori sunt oamenii străzii, îmbătrâniţi înainte de vreme, oameni pe lângă care trecem (eu inclusiv, de atâtea ori) şi nu-i vedem, nu vrem să-i vedem, pentru că ne supără ce vedem, ne supără mizeria şi suferinţa şi neputinţa vieţii lor – m-a îmbrăţişat şi mi-a mulţumit (nici nu ştiu pentru ce, pentru că eram acolo? pentru că vorbeam cu ea? pentru că o îmbrăţişam?), mi-au dat lacrimile şi am simţit că în mine se rup nişte bariere.

De fapt, poate că de prima dată când am intrat în contact cu asociaţia Timişoara Gospel Project în mine s-au rupt nişte bariere. Cred că în primul rând m-a mişcat când am auzit povestea lui Dominic Samuel Fritz (dirijor, compozitor, muzician, iniţiatorul proiectului) că cineva care nici măcar nu e român alege să facă voluntariat în Romania, să înveţe româna, să iniţieze un proiect cu atâta energie şi pasiune şi să mobilizeze atâţia oameni, în timp ce atâţia alţi români pe care îi cunosc sau nu vorbesc cu atâta scârbă şi sictir şi negativism despre viaţa în România, poate neobservând că prin atitudinea lor nu contribuie cu nimic, ci doar amplifică climatul acesta negativ.

Şi cred că despre asta este “Gospel Fără Bariere”. Căci de aceea eram la Azilul de noapte de pe strada Brancoveanu, fotografiam concertul ţinut de Asociaţia Timişoara Gospel Project pentru oamenii de la azil. Şi nu scriu aici pentru a spune subtil ce fată de treabă sunt eu că am îmbrăţişat un homeless. Voaim să vorbesc despre nişte ore, zile calde de toamnă luminate de soare interior şi exterior, în care am văzut oameni care au ales să rupă din timpul lor, din energia lor, să iasă din cunoscutul şi cotidianul lor şi să cânte din tot sufletul, să aducă lumină (şi la propriu, căci ediţia aceasta a concertelor gospel a stat sub semnul luminii) în viaţa unor oameni pe care noi îi numim “mai puţin norocoşi”. Deşi dacă mă gândesc la Laura de la azilul de noapte, la cum mi-a vorbit, că e bucuroasă că poate mânca şi dormi acolo la azil într-un dormitor comun, la credinţa ei sinceră, la fel ca îmbrăţişarea – lucruri pe care le văd atât de rar în jur – m-am întrebat oare cine este mai norocos dintre noi?

Iar când am plecat acasă seara de la azil, m-am simţit recunoscătoare până la lacrimi şi am simţit nevoia să mulţumesc că am o casă a mea şi un pat al meu unde să dorm, că am prieteni şi oameni care mă pot îmbrăţişa şi cu care pot vorbi, că viaţa mea este atât de plină şi protejată (deşi de multe ori crâcnesc şi uit asta). Îmi părea de-a dreptul un lux. Iar când am plecat de la Centrul medical Cristian Şerban din Buziaş, unde spectatorii concertului de gospel erau copii cu diabet şi hemofilie, dar şi infractori minori de la centrul de reeducare, am simţit de asemenea că ei au fost cei care m-au învăţat ceva (chiar şi faptul de a vedea ce copilărie au alţii şi cu ce puţine şanse pornesc în viaţă) şi mi-au dăruit ceva, la fel ca şi cei peste o sută de corişti, muzicieni, organizatori. Şi poate că nu am reuşit să cunosc pe fiecare din cei pe care i-am întâlnit zilele acelea, căci aşa este când fotografiezi, eşti în mijlocul acţiunii, dar nu te poţi lăsa în voia acţiunii, căci eşti martor şi obsevator, dar cred că mesajul lor l-am primit. La fel cum sper că l-au primit şi simţiti toţi cei care au fost acolo.

Mulţumesc, Gospel Fără Bariere!