Episodului de luna aceasta despre scris are în centru cartea „Note, stări, zile” de Andrei Pleșu, care cuprinde o selecție de însemnări din jurnalele lui între 1968 și 2009. Deși subiectele tratate sunt foarte variate, am selectat câteva citate care m-au inspirat în ceea ce privește scrisul.

  • Partea bună a bășcăliei: diluează excesul de solemnitate și combate suavitățile. Induce un sănătos relativism. Produce bună dispoziție. Partea rea a bășcăliei: șterge hotarele dintre derizoriu și gravitate. Creează confuzie. Subminează acțiunea. Lezează și inhibă afectele delicate.”

Cred că bășcălia este tipică pentru români. E forma noastră de reacțiune la probleme. Într-adevăr, bășcălia inhibă acțiunea, pentru că nu te mai revolți împotriva problemelor atunci când poți râde de ele.

Atenție la folosirea în scris a bășcăliei! Auto-ironia (care cred că e o notă sub bășcălie) face parte din stilul meu de scris. Chiar m-am gândit la asta recent, că aș vrea și o notă de gravitate, de greutate în textele pe care le scriu. Îmi doresc și „afecte delicate”, delicatețe, lentoare, senzorialitate, senzația de spațiu. Cred că de multe ori fac asta pentru că nu vreau să încarc cititorul cu o greutate inutilă – de fapt fac asta și în realitate, nu vreau să încarc pe nimeni cu problemele mele și atunci le relativizez, râzând de ele, folosind auto-ironia. E și bine, și rău. De folosit cu discernământ. Ah, discernământul!!

  • De ce atunci am decis să public această carte-jurnal? Pentru că îmi fac iluzia că nu sunt eu prezent în paginile ei. Prezent e un ins care, între 19 și 60 de ani, a traversat (și traversează încă) un episod de Bildung, adică de instrucție și formare. Nu mă propun ca model, nici ca studiu de caz. (…) Mă expun, ca să mă alătur tinerilor (dar și celor mai puțin tineri) care se simt încă nesiguri de ei, încă tatonanți, orgolioși, dar timizi, harnici și leneși deopotrivă. Le propun ca temă de reflecție, propriile mele ambiții, neputințe, experiențe și speranțe.”

Deși jurnalele sunt deseori atelierul meu pentru textele pe care le scriu, mi-am promis că nu o să public niciodată un jurnal ca atare. Mi se pare prea indulgent cu sine, egocentric, chiar, diluat ca mesaj, slab din punct de vedere stilistic. Asta spune și Pleșu în introducerea la „Note, stări, zile”, justificând totuși publicarea de fragmente din jurnalele lui. Bineînțeles, nu mă pot compara cu dl. Pleșu, dar cred că aceasta e singurul mod în care aș putea aborda jurnalul sau în general textele autobiografice. Totodată, văd cât de important efortul acesta de o viață de a te cultiva, de a învăța, de a te întreba, adică să nu abandonezi niciodată acea „instrucție și formare”. Pe de altă parte, este un efort bine direcționat. În mai multe locuri din jurnalul său apar și însemnări despre Constantin Noica. Ce mare lucru ca atunci când ești tânăr să ai un „maestru” care să te ghideze în studiu, dar și principii de viață, să îți intuiască potențialul și să te încurajeze în direcția potrivită. Relația maestru-ucenic a dispărut în zilele noastre. Fiecare e pe cont propriu.

  • „Nu știi bine o limbă, dacă nu deții cantitatea cuvintelor ei, dacă nu te miri clipă de clipă, de jungla sinonimiilor, de exotisme regionale, barbarisme picante, împrumuturi, contaminări și substraturi. (…) Trebuie să te miști voluptos în spațiul semantic dintre dandana, belea, tărăboi, bucluc, dăndănaie și daravelă, să te îmbeți de etimologii, de obscurități folclorice și sensuri uitate. Din unghiul unei asemenea exigențe, nimeni nu știe cu adevărat românește. Trebuie să-ți înveți, necontenit, limba maternă, să descoperi mereu, în cotidianul ei, limba străină.”

Deși dl. Pleșu nu folosește în jurnalul lui prea multe regionalisme sau cuvinte mai rare, totuși, sunt impresionată de bogăția limbajului său, de calitatea și distincția exprimării. E o plăcere să citești astfel de texte, ca o mâncare savuroasă, care nu doar te hrănește, ci îți lasă și după aceea aromele și texturile ei. Limbajul e una din caracteristicile literaturii de bună calitate.

  • Din păcate talentul nu e, uneori, decât îndemânarea de a scrie bine chiar dacă n-ai nimic de spus

Atunci când ai talent, dublat de experiență, pericolul este că poți scrie relativ ușor și chiar bine un text care să aibă formă, dar să nu aibă conținut. Am simțit asta deseori citind articole sau cărți, că autorul a „înșelat” cititorul din acest punct de vedere. Cred că mai subliniază un aspect important al scrisului, să scrii atunci când ai ceva de spus, adică atunci când ai ceva de dăruit cititorului. Iar asta nu cred că se întâmplă prea des, ci presupune perioade lungi de acumulare, de trăire, de gândire, de stagnare si pauză de scris chiar, și în final, multă trudă. Nu doar să scrii de dragul scrisului, din orgoliul de a publica ceva sau pentru că „trebuie” (?!) să mai scoți o carte.

  • Nu trebuie pornit niciodată de la concept. Trebuie pornit de la o nemijlocire. la concept poți, eventual, să ajungi, dar dacă începi cu el, pierzi simultan accesul la problemă, la lume și la cititor

Ce înseamnă nemijlocire? Pentru mine, cel puțin, înseamnă o cunoaștere directă, din sfera intuiției/revelației, este acea scânteie de inspirație care vine din interior într-un fel pe care nu îl înțeleg (și cred că nimeni nu îl poate înțelege), care nu poate fi nici controlată, nici măsluită. Deci nu e un concept, adică ceva care vine pe calea rațiunii, a minții conșiente. Bineînțeles, apoi intervine mintea conștientă, cunoașterea, experiența, măiestria în scris pentru a transforma ideea aceea, „nemijlocirea”, într-un text bun. Cred că trebuie să fii foarte sincer și cumva smerit ca scriitor pentru a reuși asta. Atunci când o carte (literatura, sau chiar arta, în general) pornește de la un concept, se simte, este mai „rece”, se adresează tot minții, ci nu inimii. Iar cititorul/privitorul dorește să fie mișcat, să-i fie atinsă inima, nu-i așa?

  • Sertarele în dezordine ale oricărui intelectual: un fel de îngrășământ inform care, scormonit, dă la iveală deopotrivă scârbe și miracole. De câte ori vrei să faci ordine te descumpănești: întâlnești însemnări de o stupiditate inavuabilă, alături de citate pompoase, pasaje obscure și candori de subretă. Știi (sau îți închipui) că ești deasupra acestor reziduuri, dar ele rămân, totuși reziduurile tale, urma nesfârșitelor munci și zile pe care le-ai trăit. Și simți mereu nevoia să recuperezi câte ceva, oricât de puțin, din balastul acesta enorm, în speranța că îți salvezi astfel obrazul și sufletul. E ca o mântuire în veac pe care uneori o dorești mai intens decât mântuirea de apoi.

Asta e pentru toți care scriem jurnale și facem însemnări și ne dorim să salvăm totuși din ele un text valoros.

  • A fi angajat, a avea o viață orientată nu înseamnă a face un singur lucru, ci a subordona tot ce faci unui singur lucru. (De adâncit, a apropos de Van Gogh).

Pentru a scrie foarte bine, trebuie să pui scrisul în centrul vieții, să subordonezi totul lui. Eu vreau asta? Nu. Dar uneori scrisul mă absoarbe complet și nu mă pot gândi la nimic altceva și tot ce vreau e să scriu, să scriu, să scriu. Uneori mă sperie asta. Mă gândesc că pentru Van Gogh sau alte genii, poate că nici nu a fost o alegere, ci o chemare prea puternică căreia i-au răspuns cu toată viața lor (un sacrificiu, până la urmă) și rezultatul a fost pe măsură.

Însă cred că este o întrebare foarte bună, cu care și închei: care este cel mai important lucru, căruia dorești să îi subordonezi tot ce faci?

Îmi dau seama că deja este al patrulea articol despre scris care pornește de la o carte autobiografică/non-fiction. Recunosc că acestea mă atrag cel mai mult, dar sper ca luna viitoare să revin și cu o carte din alt gen literar. Pe curând!

Tags:

No responses yet

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Înscrie-te aici dacă vrei să primesti SCRISORI de la mine
Arhiva