Despre istoria orasului si istorii personale

Cafeneaua Alzheimer – un proiect în cadrul Muzeului de Artă Timişoara

“Soţia era suparată pe el şi nu îi vorbea de câteva zile. Atunci el a început să caute agitat prin toată casa, deschidea sertarele, uşile dulapurilor, se uita pe sub pat, în bibliotecă, ridica covorul. Atunci ea, nemairezistând, poate şi din curiozitate, rupse tăcerea rece şi îl întrebă:

– Dar ce tot cauţi pe acolo?!

Iar el îi răspunse cu un zâmbet larg:

– Limba ta, dragă

Şi aşa ea i-a vorbit din nou şi s-au împăcat”

Noi râdem în hohote de istorioară şi atmosfera e caldă, de parcă am fi acasă în sufragerie şi am depăna amintiri. De fapt, suntem într-una din sălile Muzeului de Artă Timişoara, aproape doisprezece bătrâni, o voluntară, o doctoriţă, două asistente sociale de la centrul de zi Alzheimer şi Marius Cornea, educator şi curator muzeal, care a iniţiat un alt proiect de suflet pentru bătrânii din centrele de zi pentru bătrâni din Timişoara, printre care şi bolnavi cu Alzheimer şi Parkinson. Se cheamă “Cafeneaua Alzheimer” şi vine în continuarea proiectului prin care bătrâni bolnavi de Parkinson erau pregătiţi să devină ghizi muzeali în cadrul Muzeului de Artă din Timişoara pentru alte categorii de public mai neobişnuite (cum ar fi bolnavi cu Alzheimer), un proiect despre care am mai scris acum ceva timp (vezi articol)*.

Marius Cornea, iniţiatorul proiectului şi o voluntară

Cafeneaua Alzheimer urmăreştă să creeze un mediu informal în care bătrânii să fie stimulaţi să îşi povestească aminitirile, folosind toate simţurile, să îi determine să interacţioneze, să asculte, şi să le ofere o ocazie de a fi ascultaţi. De obicei un voluntar este invitat la fiecare ediţie a Cafenelei şi povesteşte despre un aspect al istoriei Timişoarei,  de exemplu s-a povestit despre fabricile din Timişoara (dintre care multe au dispărut acum), despre istoria şcolilor şi facultăţilor. Pornind de istoria Timişoarei, bătrânii sunt invitaţi să povestească istoriile lor legate de şcoală, de muncă, care completează cu detalii personale şi se împletesc cu istoria oraşului.

Una dintre bătrâne povestea despre cele mai frumoase amintiri din viaţa ei, legate de şcoală, ceea ce probabil fusese cu aproape 60 de ani în urmă, dar emoţia din glasul ei era neştirbită, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri: despre un băiat dintr-o clasă mai mare care era protectorul ei, împotriva copiilor de la şcoală care o bătau, iar părinţii îi spuneau că o să se mărite cu el, dar ea era neînduplecată, spunând că nu-i plac băieţii cu părul roşu, şi are şi muci pe deasupra :))

Alţii povesteau despre o copilărie grea, pe timpul războiului, când părinţii le spuneau că nu le trebuie şcoală, că doar nu se fac dascăli sau popi, şi i-au trimis de mici la muncă.

Un alt bătrân povestea cu ochii sclipind şi zâmbind ghiduş despre o beţie inocentă din liceu cu lichior de la Kandia, o profesoară frumoasă, cu rochie violetă în cloş (câte detalii!!), şi o glumă legată de şcoală: hai să dăm şcoala cu untură să o mămânce câinii!

O altă bătrână, clar cu talent scriitoricesc, a vorbit într-un mod emoţionant despre istoria Timişoarei şi amintirile ei, într-o scrisoare pe care a compus-o special pentru Cafenea, o scrisoare destinată mamei ei, prin care-i mulţumea că i-a arătat oraşul (şi aici povestea despre locurile ei preferate din Timişoara), iar la sfârşit făcea o declaraţie de dragoste Timişoarei, spunând (citez inexact, din păcate), că iubeşti un oraş atunci când zi de zi îţi place să te amesteci în forfota lui pe străzi şi să-l priveşti în orice anotimp şi timp.

Fiecare poveste şi felul în care era spusă reflecta atât de bine felul de a fi şi de a se raporta la viaţă al povestitorului, ceea ce la vârsta de 60-70 de ani spunea multe despre cum şi-au trăit viaţa şi mai ales cum i-a modelat viaţa sau cum au ales să fie modelaţi, dacă s-au lăsat doborâţi de greutăţi, dacă au păstrat în suflet amintire întâmplările nefericite sau cele care le-au adus bucurie, dacă şi-au menţinut forţa şi încrederea şi bucuria vii prin toţi aceşti ani care numai uşori nu au fost, dacă au devenit senini sau trişti sau încrâncenaţi.

Poveştile lor m-au impresionat şi mi-am dat seama că dacă nu ar fi acest proiect, această Cafenea Alzheimer, a memoriei vii, s-ar pierde neştiute, căci nu fac parte din Istoria Mare. Asta mi-a adus aminte de o idee genială a lui Paul Auster din cartea Nebuniile din Brooklyn (o recomand!), în care un personaj dorea să înfiinţeze o companie care să publice cărţi despre “cei care vor fi uitaţi”, despre toţi oamenii obişnuiţi despre care în mod normal nu se va scrie vreodata vreo carte.

* Între timp am aflat că una dintre fotografiile pe care le-am făcut astă vară cu ocazia debutului celor doi ghizi muzeali: dna. Edith Alexa (89 de ani) şi dl. Ion Iovescu (66 de ani), ambii bolnavi de Parkinson, în cadrul Muzeului de Artă Timişoara a fost selecţionată printre cele 30 de fotografii câştigătoare la un concurs de fotografie cu tema “Always active”, organizat de UE, cu ocazia Anului îmbătrânirii active şi va face parte dintr-io expoziţie organizată la sediul reprezentanţei Parlamentului European la Madirid şi va fi inclusă într-o carte despre îmbătrânirea activă, cu circulaţie în Europa. Yey 🙂