În ultimii ani nu prea mi-a plăcut să călătoresc. Însă mă preocupă cum poți reda un loc, o destinație în literatură, pentru că aș vrea să scriu despre Timișoara și încă nu am găsit cheia potrivită. Cum poți reda spiritul unui loc? Cum poți oferi informații istorice, geografice, fără a fi plictisitor sau fără a suna ca un ghid sau un manual? Cât de mult e descriere efectivă și cât perspectivă personală? Cum se realizează îmbinarea aceasta între travel essay și personal essay? Așa că acum m-am oprit asupra unor cărți de călătorie pe care le-am citit recent pentru a vedea cum abordează alți scriitori acest subiect și a încerca să găsesc răspunsuri la întrebările de mai sus.
Kapka Kassabova – „Frontiera. O călătorie la capătul Europei”
Kapka Kassabova, născută în Bulgaria, emigrată în copilărie cu părinții în Noua Zeelandă, mutată în Scoția ca adult, revine după 30 de la emigrare în Bulgaria, în zona de frontieră dintre Bulgaria, Grecia și Turcia, o zonă a morții, o zonă a nimănui, o zonă a identității pierdute, o zonă a transfugilor și emigranților, o zonă plină de legende și rituri străvechi, unde petrece mai multe luni, realizând un reportaj de călătorie foarte bine documentat, foarte personal, încărcat de povești de la fața locului care oscilează între trecut și prezent, și în același timp foarte liric. Cartea este descrisă ca un reportaj literar, un gen de carte de călătorie cu care nu m-am mai întâlnit până acum, deci numai bun de studiu.
Cartea e structurată pe trei mari zone geografice din zona frontierei bulgaro-greco-turce și încheie în același loc de unde a început, deci o structură circulară, confirmând o veche zicală despre călători, că atunci când pleci undeva, nu te mai întorci niciodată în același loc, pentru că tu te schimbi și chiar locul se schimbă. Tot ce a câștigat sau pierdut autoarea pe acest parcurs al frontierei se simte în nuanța tonului ei de final: „…mi-am spălat fața schimbătoare în apa care nu se schimbă, simțind o dragoste nebunească pentru pământul acesta unde totul începe cu un izvor”. Mi-a plăcut totodată structura fiecărui capitol. Un scurt text care descrie fie un cuvânt arhaic, fie o legendă, fie un fapt istoric sau o descriere geografică, urmată de povestea din prezent. Un exemplu mai jos:
Pe lângă experiența nemijlocită a călătoriei, ea adaugă și stratul istoric al zonei, de pe vremea Traciei, până la problemele curente (războaie, emigranți, trafic, geografie, situație politică, etc.). Se vede că a făcut efortul de a se documenta temeinic și a înțelege mai mult decât a cita, chiar ea spune „întâmplările sunt relatate de mine, în loc să-mi fie relatate de alții sau reproduse din surse secundare sau terțiare” (de reținut!). Acest mod de abordare oferă un grad mare de veridicitate scrierii și se simte în plus pasiunea ei pentru subiect, care face ca tot ce ne spune să nu fie simplă transmitere de informații. La acestea se adaugă și un strat mitologic, despre legende din zonă, ritualuri și practici cu iz păgân, care au supraviețuit în aceste zone de graniță izolate, depopulate, înconjurate de pădure, munte și apă. E ca un palimpsest în care uneori se întrevede scrisul cel mai vechi, înainte de a adăuga peste el un strat de text nou și apoi încă un strat.
Apropo de raportul interior/exterior în nararea poveștii de călătorie, autoarea ne dezvăluie trăiri interioare, are o voce auctorială bine definită, se simte miza care a condus-o spre această călătorie, dar totuși, lasă mai mult spațiu poveștilor oamenilor întâlniți și le pune în valoare prin stilul său minunat de scris.
Și astfel ajungem la punctul forte al cărții: întâlnirile cu oamenii din zonă și poveștile lor. Chiar scriitoarea spune în încheierea cărții despre acești oameni: „Nu ați fost doar un mijloc de spune povestea frontierei – voi sunteți povestea.” Iar pentru aceasta, ea are disponibilitatea de a petrece timp cu ei, a trăi în lumea lor (uneori chiar punându-se în pericol, în situații nu foarte sigure pentru o femeie), de a se lăsa impregnată de poveștile lor, care nu sunt prea ușoare întotdeauna. E un receptacol pentru poveștile lor de viață, pe care le transpune în carte. Mă face să mă gândesc, din nou, că nu poți scrie decât ceea ce ești. Adică dacă nu ai empatia și deschiderea aceasta către oameni, nu o poți mima, iar asta se va simți în text. Spun asta pentru că eu sunt o fire mai timidă, mai singuratică și nu cred că aș putea să ajung la a stabili contacte cu oamenii la modul cum o face ea. Și totuși, rețin că poveștile oamenilor, într-o formă sau alta, sunt cele care fac vie o poveste despre un loc.
Liviu Stănescu – „Am fost la capătul lumii”
Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Liviu Stănescu la vernisajul expoziției sale de fotografie la Timișoara, expoziție care cuprinde o selecție de fotografii din sutele incluse în carte, unde a povestit și despre cum a apărut această carte și despre călătoriile lui prin cele mai îndepărtate cotloane ale Pământului. De multe ori m-am întrebat de ce călătorim? Când călătoritul în acest mod extrem devine un mod de viață, cred că trebuie să fii un pic trăsnit și… cine știe, poate să ai o neliniște, o căutare, o curiozitate sau să nu poți sta locului? Deși parcă în prezent Pământul s-a micșorat și destinații foarte îndepărtate sau exotice au devenit acum mult mai accesibile, iar bloggerii și călătorii „de profesie” au devenit mult mai frecvenți. Recunosc că eu nu sunt o mare călătoare și îmi dau seama că nu voi ajunge niciodată în locurile menționate în această carte (și e ok așa), dar îmi place din când în când să citesc cărți de călătorie și cred că ce mă fascinează mai mult decât curiozitățile și minunățiile întâlnite în călătorii, este mai mult felul în care călătoria îl afectează pe călător. Cum spunea Nicolas Bouvier, un alt călător împătimit de pe la mijlocul secolului XX:
„Crezi că vei face o călătorie, însă curând pricepi că ea, călătoria, este cea care te face – sau te desface.”
„Lumea trece prin noi ca o apă și pentru o vreme ne împrumută aparența ei. Apoi se retrage și ne lasă în fața vidului pe care-l purtăm în noi, în fața acestui soi de incapacitate capitală a sufletului pe care trebuie să învățăm să o suportăm, s-o înfruntăm și care, paradoxal, este poate resortul nostru cel mai sigur.”
(Nicolas Bouvier, „Rostul lumii. Jurnalul unei călătorii”)
După această introducere poate cam lungă, ce am învățat din cartea lui Liviu Stănescu despre scris? Nimic 🙂 Adică, e o carte superbă, o încântare vizuală, o beție de locuri și oameni, ca o lungă poezie, scrisă într-un stil foarte liric și original, făcută din fragmente de câteva rânduri sau de o pagină, scrise în ani diferiți, în zone diferite ale Pământului, din Creta, în Cheile Cernei, din Tanzania în Ecuador, din Ushuaia în Kuweit, din Antarctica (Polul Sud!) la Grand Canion și lista poate continua. Dacă voiam eu să văd trăirile călătorului, ei bine, aici le am din plin! Nu sunt foarte multe descrieri exacte sau informații despre o țară sau alta, de multe ori ele chiar lipsesc cu desăvârșire, ci mai degrabă călătoriile sunt un pretext pentru povestiri/eseuri cu o notă fantastică care redau mai mult starea autorului într-un loc, spiritul locului sau sunt pură poezie de dragoste… pentru mare, de exemplu. Totodată, văd că funcționează această structură a cărții pe fragmente care nu sunt cronologice și nu au un fir narativ (am mai întâlnit această structură în cartea Hourglass, de Dani Shapiro). Dar de ce zic că nu am învățat nimic în ceea ce privește scrisul? Pentru că acest stil de scris, ori îl ai, ori nu-l ai. Las mai jos câteva dovezi.
Marius Chivu – „Trei săptămâni în Atlas”
Cred că dintre cele trei cărți despre care am scris aici, aceasta se încadrează cel mai mult în ceea ce numim „carte de călătorie”. Și culmea, se deschide cu o meditație exact asupra acestei întrebări: de ce (să) călătorim? Se vede că Marius Chivu este scriitor experimentat și aceasta se reflectă în tehnica de scris, folosirea cuvintelor, structura și ritmul textului bine controlat. Mi-a plăcut ca tehnică inserția unei alte voci auctoriale care-i permite să introducă și o meditație filozofică asupra călătoriei. Autorul mărturisește că ține un jurnal zilnic pe timpul călătoriei, pentru a reține toate detaliile călătoriei, care altfel sunt uitate o dată cu trecere timpului. De aceea, cartea pare scrisă „la cald”, pe drum chiar, are o calitate imersivă. În plus, mi-a plăcut mult stilul de scris cult, cu multe referințe literare, artistice, istorice, dar și povești personale care m-au înmuiat. Îmi aduc aminte ce spunea Murakami despre scris în cartea lui „Meseria de roancicer” (citez din amintiri, poate nu exact), că scrisul bun îl poți recunoaște după efectul pe care-l are în timp asupra ta: e ca și cum ai fi imersat într-o baie cu apă termală, care nu doar te încălzește, ci rămâne ceva din căldura și proprietățile apei după aceea în tine, spre deosebire de apa fierbinte de la robinet, care te încălzește temporar și apoi se răcește. Așa este și scrisul lui Chivu, ca o apă termală.
(voi reveni cu citate din carte, momentan e împrumutată)
—
Și eu am scris diverse articole de călătorie, mai ales când locuiam în străinătate și călătoream mai mult, dar și în ultimii ani, mai rar, despre călătoriile prin România. Mi se pare interesant să observ cum evoluează propriul stil de scris de-a lungul timpului și cred că tot ce citesc și analizez în acest mod în final se sedimentează și face să evolueze scrisul. Învăț să scriu mai bine citind, analizând ce citesc și scriind.
Și voi continua să fac asta, însă în privat, cum am făcut și până acum. Aceste este deci ultimul articol din seria „Despre scris”, începută anul acesta. E bine să începi proiecte, dar să le și abandonezi când e cazul. Având în vedere că timpul pentru scris este așa de limitat, aș vrea să îmi concentrez energia pentru a scrie despre alte subiecte în fiecare lună. Adio și pe curând 🙂
No responses yet