Batrana pentru o zi

We are here to be there for someone else – Sally Casper

Săptămâna trecută vă vorbeam de ideea de a scrie o propozitie pe zi şi să ştiţi că încă continui să scriu.  Azi aş alege să vă vorbesc despre propoziţia din 1 octombrie: Petrece timp cu persoane în vârstă şi încearcă să te pui în pielea lor, încearcă să înţelegi cum este sa fii bătrân.

Nu intamplator am scris asta, pentru ca de 1 octombrie a fost Ziua internaţională a persoanelor în vârstă, cu ocazia căreia s-a desfăşurat la Casa Adam Muller Guttenbrun (casa de bătrâni) din Timişoara un spectacol deosebit, ai căror protagonişti au fost bătrâni care au recitat poezii, unele scrise de ei, au prezentat o scenetă, au dansat şi au făcut o paradă a modei. Nu era prima dată când îi vedeam pe mulţi dintre ei. I-am văzut la muzeul de Artă din Timişoara ca ghizi muzeali (vezi articolul: Daca e marti, e Alzheimer). Şi i-am mai văzut Centrul de zi Alzheimer din Timisoara (foto mai jos), unde s-a sărbătorit la 21 septembrie Ziua Internaţională Alzheimer.

Cu fiecare dintre aceste ocazii m-am gândit la cum este să fii bătrân. La ce spuneau mulţi dintre bătrâni prin poeziile sau scrisorile lor: despre cum este să fii ros de boli şi de singurătate, să îţi pierzi memoria, să fii izolat sau părăsit, uneori să nu mai poţi nici să ieşi din casă, să nu mai fii ascultat, să te simţi o povară. Dar am văzut la ei şi curaj, entuziasm, umor, speranţă, a fi activ, a te bucura de cel mai mic lucru, a nu te lăsa doborât de probleme fizice sau psihice, a înţelege că a fi sănătos sau simplul fapt de a putea umbla, este cel mai valoros lucru, dar pe care nu-l apreciem decât când îl pierdem, ca multe alte lucruri sau ooameni. Şi cu toate că a depinde în primul rând de fiecare din noi să ne ridicăm deasupra durerilor şi problemelor, să fim apatici sau activi, încrâncenaţi pe viaţă sau luminoşi, cred că nimeni nu poate face aceste lucruri în totalitate singur. Şi de aceea, cu atât mai mult i-am admirat pe cei care se ocupă zilnic de aceşti bătrâni în centrele de zi din Timişoara, care le aduc un zâmbet, îi motivează, au răbdare, îi ascultă, le organizează activităţi, excursii. Când am vorbit cu cei care lucrează în centre, li se părea atât de normal să facă asta, doar e jobul lor. Dar mie asta mi se pare cel mai greu, să-i ajuţi pe alţii, pentru că nu se poate să nu te atingă, să fie de multe ori împotriva confortului sau stării tale de bine. Eu nu am făcut decât nişte fotografii la aceste evenimente, dar cum e să fii acolo zi de zi?