De obicei nu-mi place să explic o fotografie. Dar pentru că acum acesta este cel mai bun mod de a intra direct în mijlocul subiectului, fără ocolul unei introduceri (sau poate nu am inspiratie să o scriu), iată la ce m-am gândit când am făcut poza asta: la cum privim lumea prin proprii noştri “ochelari”, adică printr-o perspectivă atât de influenţată de gândurile, experienţele, dorinţele, condiţionările noastre; la cât de greu este să te vezi cu adevărat pe tine însuţi (un fel ciudat de orbire este a fi atât de absorbit de această căutare de sine sau a fericrii proprii încât practic să pierzi perspectiva, să nu te mai poţi detaşa, ca şi a nu vedea pădurea de copaci); la relaţia dintre a te vedea cu adevărat pe tine însuţi şi prin asta a-i vedea (înţelege) cu adevărat pe ceilalţi; la faptul că de atâtea ori ne vedem (suntem concentraţi) doar pe noi înşine şi asta produce o orbire la ceilalţi; că pentru a vedea cu adevărat trebuie să dăm acel “Eu” la o parte.
Complicat, nu?
De fapt cred că începusem să scriu acest text pentru că la asta m-am gândit foarte mult zilele astea, la cum îi vedem pe ceilalţi. Sau cum nu îi vedem. Pentru că de multe ori nu vedem în ei decât că nu s-au conformat aşteptărilor noastre, deci nu îi mai vedem cu adevărat. Dacă încerc să mă opresc şi să nu mai reacţionez automat (exact ca reacţia rotulei când este lovită), văd că motivele enervărilor, supărărilor şi nemulţumirilor mele de acolo rezultă, că cineva nu s-a comportat cum aş fi vrut eu, sau nu m-a înţeles cum aş fi vrut eu sau nu m-a iubit cum aş fi vrut eu. Şi că atunci când îmi concentrez întreaga atenţie pe persoana din faţa mea, ci nu pe ce este în mintea mea, pe dorinţele, aşteptările mele sau a mă simţi eu bine, atunci văd cu adevărat persoana aceasta, o ascult cu adevărat, există o conexiune reală.
Mă mai gândesc, apropo de cum îi privim pe ceilalţi, cum în textele mele de atâtea ori folosesc cuvinte ca înţelegere, iubire, compasiune, renunţare la sine, adevăr (şi mi-e frică să nu sune a predică, sau ca aceasta să nu fie acel rău “care vine din dreapta” de care zicea părintele Cleopa, citat de Steinhardt, din intenţii bune şi moralizare care se cred autosuficiente), care sună frumos şi îţi vine să zici liniştit, eu, da, bineînţeles, le am, dar sunt atât de greu de pus în practică zi de zi, în cele mai mici gesturi şi întâmplări cotidiene. Şi sunt cu atât mai greu de pus în practică cu persoanele cele mai apropiate. Pentru că de multe ori, poate aţi obsevat, este mai uşor să avem compasiune şi înţelegere (chiar şi sub forma politeţii) pentru străini sau prieteni sau oameni cu care nu trăim zi de zi, cu care nu împărţim momentele noastre de oboseală, plictiseală, iritare, dispoziţiile contradictorii, frecuşul rutinei şi “treburilor”.
Apropo de a vedea, într-un text superb Nicolae Steinhardt (“Doamne, să văd” din cartea “Dăruind vei dobândi”) vorbeşte despre parabola de a trece de la orbire la vedere. El arată că de prea multe ori ne folosim vederea pentru a obseva răul din ceilalţi (în virtutea a ce spunea Sartre, că iadul sunt ceilalţi): defectele, căderile, greşelile, păcatele, chiar şi cele mai mici abateri, manii sau ticuri, aşa zisele paie şi bârne din ochii vecinului, şi prin aceasta a vedea “se mărgineşte la depistarea întru denunţare a a erorilor sau slăbiciunilor altora”. Poate că de multe ori vedem doar răul şi urâtul în lume, hidoşeniile (“efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi”). El arată că a vedea cu adevărat (a nu mai fi orb) înseamnă a putea vedea binele şi frumosul din lume. Înseamnă a ne vedea cu adevărat pe noi înşine, dincolo de răutate dar şi de milă, care în prima fază, înainte de a fi eliberat, este un spectacol cutremurător.
Dar acest “a vedea”, chiar dacă scoate la iveală urâţenii, nu trebuie să ne ducă la deznădejde, dispreţ sau ură de sine, negare sau nerecunoaştere şi a luminii din noi (într-o perspectivă cioraniană sau existenţialistă), ci trebuie însoţită de înţelegere (îmi place atât de mult citatul acesta din Steinhardt: “dupa cum se cuvine a nu ne mânia pentru că ne-am mâniat, la fel nu trebuie sa permanentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru”), speranţă, compasiune şi în final iubire faţă de propria persoană. Căci este atât de adevărat că nu putem iubi pe ceilalţi decât în măsura în care ne iubim pe noi înşine. La fel cum doar când ştim să primim cu inima deschisă, atunci putem şi dărui (şi cred că a şti să primeşti te apropie mai mult de celălalt decât a dărui).
Opresc aici şirul gândurilor, nu pentru că s-ar fi terminat, dar cum n-am avut introducere la text, nu am nici final.
PS: Fotografia face parte din proiectul 35 de autoportrete
No responses yet