Anul 2020 probabil va rămâne în istorie sub numele de „anul pandemiei”. Ce an! Greu, da’ fain – îndrăznesc să spun. Greu e evident de ce. Dar de ce fain? Pentru că ne-a dat un semnal de alarmă, pentru că ne-a scuturat un pic din auto-suficiență, din siguranța noastră inconștientă că totul depinde de noi, din mersul pe pilot automat, pentru că ne-a pus sub semnul întrebării obiceiurile și relațiile, pentru că nu a făcut decât să înlăture toate proptelele și amăgirile care ne umpleau timpul și ne acopereau problemele, iar acum acestea au ieșit și mai mult în evidență, atât la nivel personal, cât și la nivel global. Cel puțin pe mine, mai mult decât îmbolnăvirea și moartea personală m-au speriat anul acesta simptomele de „boală” ale lumii în care trăim.

Poate că acum, mai mult ca oricând, am simțit că binele oamenilor nu mai este principiul călăuzitor pentru cei care ne conduc (nu vorbesc doar la nivelul țării noastre, ci la nivel global). Nu se mai iau decizii spre binele nostru, al populației, ci pentru binele „sistemului”, pentru niște interese materiale sau ideologice care nouă, oamenilor  de rând ne scapă, iar noi suntem doar niște pioni neînsemnați (și nu mă refer doar la perioada pandemiei). Sau pur și simplu conducătorii noștri sunt prea rătăciți sau prea slabi pentru a lua decizii bune. În momentul când mi-am dat seama de asta, m-am demoralizat cu adevărat pentru prima dată în anul acesta. Nu sunt adepta teoriei conspirației și nici nu vreau să pierd ore și zile din timpul meu prețios pentru a mă uita la tot ce circulă pe net pe tema asta, dar spun ce se vede ca simplu privitor.

Totodată, anul acesta m-a speriat proliferarea minciunii. Poate că în situația actuală a devenit și mai clar că adevărul nu mai este principiul călăuzitor al lumii. Uneori din rea-intenție, alteori pur și simplu din neștiință (vreau să cred) sau din raportare la un sistem de referință greșit, se răspândește minciuna, neadevărul. Este foarte greu sau chiar imposibil să deslușești adevărul din tot ce circulă în mass-media/internet.

Mă gândeam la obsesia noastră de a mânca sănătos, „bio”, dar cred că este mult mai important cu ce-mi hrănesc mintea și sufletul, pentru că dacă-mi hrănesc mintea cu o minciună, asta îmi orientează toată viața greșit. Așa că hai să ne hrănim cu informație „bio”, adică cu adevăr. Care ar trece testul? Cât de greu să ne dăm seama! Eu, cel puțin, mărturisesc că sunt depășită.

M-a speriat, de asemenea, că trăim tot mai mult într-o lume a toleranței, ci nu a iubirii. Mă iertați pentru idealismul cu care am zis asta. Iar toleranța nu poate fi niciodată iubire (nu degeaba se cheamă acele edificii nefrecventate de oamenii de bine „case de toleranță”). Mă sperie că tot mai mult nu poți avea o părere diferită față de părerea „oficială” sau considerată „de bine” (de exemplu cu privire la vot, la vaccin, la pandemie, la demonstrații – ca să menționez doar subiectele fierbinți, din care se pot dezbina prietenii și familii) , că ești linșat în numele binelui (oare nu făceau și comuniștii asta? doar că acum nu mai ești supus la închisoare și tortură, acum nu mai ești linșat fizic, ci mediatic și social), că nu mai poți spune lucrurilor pe nume (femeie, bărbat, alb, negru, etc.) de teama de a nu ofensa, vezi bine, pe cineva, că această corectitudine politică a devenit pricipiul călăuzitor al lumii, în detrimentul binelui și valorilor reale, că dintr-un fâs (mă iertați) iese un scandal global. Oare lumea și-a pierdut simțul umorului? Sau chiar bunul simț? Și toate acestea provoacă și mai multă dezbinare între noi și ne izolează unii de alții, mai rău decât izolarea fizică la care suntem supuși. Ne izolăm de ceilalți în inimile noastre… ceea ce este opusul iubirii.

(Pentru o tratare mai amplă, mult mai bine argumentată și structurată decât aș putea-o eu face vreodată, vă recomand conferința domnului Patapievici – Civilizația și dreptul de a ofensa)

Dar cel mai mult poate mă sperie efectele petrecerii timpului online și a izolării. Anul acesta am fost îndemnați să petrecem timp online, spre binele nostru, pentru siguranța noastră, pentru a nu răspândi boala. Nimic de comentat. Am făcut ce s-a putut mai bine în situația dată și am folosit internetul pentru a ne putea continua într-o oarecare măsură viața… în siguranță! Mi-am dat seama că am putea sta tot restul vieții online și nu am epuiza materialul de pe internet. Pe lângă lucru (cei care pot lucra online), am putea să ne umplem zece vieți cu filme, documentare, seriale pe netflix, torente, tv, cu sute de conferințe deștepte pe ted, youtube, live, cu mii de articole și interviuri, cu zeci de cursuri online, cu milioane de cărți.

Și nu zic nici un moment că sunt inutile sau rele toate astea, dar… în ce măsură îmi folosesc mie pentru a mă împlini ca om? Am adunat multe în mine, am devenit mai deșteaptă, mai cultivată, m-am „împopoțonat” cu ele, dar mi-am dat seama că aș vrea mai degrabă să-mi măsor realizările prin timpul pe care-l dăruiesc, nu pe care-l consum spre propria… necesitate? plăcere? dar uneori, hai să recunoaștem, parcă nu mai e nici o plăcere în această supra-încărcare a minții, amorțeală a corpului și răcire a sufletului, pe care ți-o aduce tot acest timp petrecut online și în singurătate. Iar necesitatea…cât îmi este necesar și folositor din toată informația, cuvintele, imaginile pe care le consum pe internet? Și ce efect are asta supra minții și sufletului meu?

Nu zic că reușesc întodeauna, pentru că tentația e foarte mare. Pe internet e mult mai interesant. Mi-e teamă că nu o să mai știm să vorbim unii cu alții sau că o să ni se pară plictisitor, față de atracțiile multimedia năucitoare pentru creier de pe net. Mulți zic deja că nu mai simt nevoia să se întâlnească cu oameni, că e mai simplu așa, nici măcar nu te mai supără nimeni. Relațiile cu oamenii sunt complicate, ne cer atâta efort.

Acum vreo zece ani parcă, se vorbea ca de o ciudățenie de jocul Second Life pe care unii îl jucau pe internet și le sucea mințile, preferând viața online celei reale. Nici nu mă gândeam pe atunci că ne-ar putea afecta pe noi, ci doar pe unii oameni, de departe, cu probleme. Și acum? Toți avem a Second Life.

Probabil că sunt studii pe tema asta, că sunt articole mult mai bine documentate. Nu zic nimic nou. Dar zic ce simt pe pielea mea.

Așa că m-am gândit că soluția este: distanțarea virtuală și apropierea socială 🙂

Deci, ce-ar fi să ne distanțăm de internet și să ne apropiem de oameni?

Eu cel puțin am încercat să fac asta anul acesta, așa cum s-a putut. Nu vorbesc de a mă purta inconștient/iresponsabil/ilegal în condițiile actuale, de a nesocoti regulile de bun simț pentru protecția sănătății, ci pur și simplu de a nu uita să fim oameni. De a te întâlni cu un om, cu un prieten, de a te uita în ochi, de a-l întreba ce face, de a asculta, de face o plimbare în parc, de a îmbrățișa (nu a murit nimeni dintr-o îmbrățișare, ci tocmai lipsa îmbrățișărilor ne va omorî), de a vedea frumosul din jur (pentru că există!), toate cu mască, da. Cred că e destul de „safe” – obsesia vremurilor noastre. Nu-mi place să port mască, nu cred că e cineva căruia îi place, dar nici nu o să mor din cauza asta.

Cel puțin eu cred că doar din această interacțiune umană, din ce dăruim celorlalți din propria ființă, ne putem împlini. Nu avem de dăruit nimic mai valoros decât propria prezență, atenție, dragoste, până la urmă. Oricât am învăța, oricât ne-am umple timpul cu alte activități și oricât ne-am întâlni online, nu va compensa niciodată întâlnirea cu un om.

Iar întrebarea care persistă dincolo de toate aceste probleme globale, este ce pot face eu, personal, pentru a-mi păstra libertatea? Pentru că nimic nu este mai de preț decât libertatea, am înțeles cu atât mai mult anul acesta. Iar libertatea nu înseamnă o detașare de situație, astfel încât să nu mă afecteze nimic. Răspunsul mi-a venit din modelele altor oameni, care, în condiții mult mai grele (amenințări, injurii, bătăi, închisoare, tortură, nedreptate) decât cele pe care le trăim noi, au reușit să-și păstreze libertatea interioară, singura care nu poate fi luată de nimeni, decât atunci când o cedăm noi.

Nu a trebuit să caut prea departe pentru a găsi aceste modele. Așa că mulțumesc Constantin Virgil Gheorghiu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, pr. Gheorghe Calciu, pr. Iustin Pârvu și atâția alții care au suferit în închisorile comuniste, pentru modelul vostru de viață și atitudine care a ajuns la mine prin cărți „întâmplător” tocmai în anul acesta, pentru a mă învăța ce înseamnă libertatea adevărată (și a vedea cât de departe sunt de ea).

O încheiere optimistă și fotografia anului

Însă, cu toate aceste amenințări și rele din lume, nu pot să închei anul (și articolul) decât optimist. Pentru că atâta timp cât suntem în viață, există întotdeauna speranță de mai bine și suntem datori să facem tot ce putem mai bine cu acest timp care ne este dat.

Totodată, nu pot să nu mă gândesc că în viața mea, dar și în decursul istoriei, au fost perioade mult mai rele ca aceasta. A fost un an greu, da! Dar nu un an rău, chiar pot vedea multe lucruri bune în el și sunt recunoscătoare pentru ele.

Închei articolul cu o fotografie realizată în ultimele zile ale anului 2020. Ea face parte dintr-o serie la care lucrez acum, de fotografii cu obiecte de sticlă/ceramică. Nu mă întrebați ce înseamnă. Dar ce pot spune este că pentru mine, cel puțin, fotografia aceasta simbolizează cel mai bine anul care a trecut.

PS: Iar pentru o viziune mai realistă, am făcut și un scurt video cu fotografii din Timișoara din 2020. Nu este un documentar, ci mai mult imagini făcute aleator prin oraș, în ideea de a-mi aminti cum a fost viața în spațiul public în anul acesta. Îl puteți vedea aici

Dintre toate fotografiile realizate anul trecut pe străzi, cel mai mult îmi place una realizată în ultimele zile ale lui decembrie, o fotografie optimistă, ca gândurile cu care încep nou an 🙂

Categories:

Tags:

2 Responses

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Vrei sa primesti SCRISORI de la mine?
Arhiva