Povesti de suflet

Povesti care continua (altfel)

borcan  web

 

Ca şi cum viaţa mea ar fi fost un borcan, cu multe chestii adunate înăuntru, strat cu strat, an cu an, generaţie cu generaţie, dar care avea capac si apă limpede la suprafaţă şi etichetă pusă regulamentar pe care scria Claudia Tănăsescu, numa bine ca să ştie toată lumea cine locuieşte acolo. Mai puţin eu, care stăteam acolo după geamul borcanului privind lumea şi interacţionând conform etichetei şi gândindu-mă că aşa trebuie să fie. Dar ce se întâmplă dacă vine cineva sau ceva care dă brânci borcanului? Ce se întâmplă când borcanul e scuturat bine, interiorul se tulbură, capacul sare şi tot ce era în borcan aparent la locul lui se împrăştie, se revarsă, dă pe afară. Ce se întâmplă dacă nu-mi mai place scrisul caligrafic de pe etichetă, scris literă cu literă în atâţia ani, poate cu mâna condusă de alţii. Rup eticheta şi lumea nu mă mai recunoaşte, cel puţin lumea căreia îi plăcea scrisul caligrafic.

Mai că se sparge şi borcanul. La propriu. Adică o căzătură cu bicicleta, dat cu capul de asfalt si rămas acolo câteva lungi secunde sau minute, cu asfaltul arzând fierbinte sub mine, oameni adunaţi în jurul meu ale căror voci le auzeam de departe, cu privirea înceţoşată, ambulanţă şi aşteptare la urgenţe, pierdut cunoştinţa, timp în care mi-a trecut, cum se zice, toată viaţa prin faţă. Şi am avut sentimentul de urgenţă, că nu degeaba eram la urgenţe, cu oameni care mai de care mai suferizi (eu eram unul din cazurile fericite!), cufundaţi fiecare în suferinţa lui proprie, fără să vadă nimic în jur, căci aşa suntem (sau credem că suntem) singuri, în suferinţa noastră, şi asta e o moarte, în care nu-i mai vezi şi simţi şi ai compasiune şi înţelegere pentru ceilalţi.

Da, am avut sentimentul de urgenţă, că am foarte putin timp la dispoziţie şi toate lucrurile nerezolvate au strigat în mine. Am avut şi sentimentul de fragilitate, că viaţa este atât de fragilă şi atât de valoroasă şi fiecare zi este un dar pe care de multe ori îl irosesc. Îl irosesc cu lucruri care contează atât de puţin, nemulţumiri, frică, negativitate, deznădejde (asta e cea mai rea), agitaţie, amorţeală, politeţe, socializare, măşti, încercarea de a face pe plac, neîncredere, susceptibilitate etc etc. Zile petrecute alergând orbeşte sau aşteptând…ceva, nu ştiu ce. Văd asta şi în jurul meu, oamenii sunt nefericiţi şi nici măcar nu ştiu de ce, toată lumea caută, aşteaptă, proiectează, e multă suferinţă şi nemulţumire, căutare de soluţii, care de care mai greşite, care nu ne vindecă de loc, ci doar adaugă la nelinişte, tot timpul e altceva, cum zicea şi Liiceanu, morcovul existenţial, obiective pe care ni le punem în faţă cum se pune morcovul în faţa măgarului pentru a-l urni din loc, şi alergăm după ele poate poate ne va distrage atenţia sau ne va vindeca de veşnica nelinişte şi tânjire care clocoteşte sub stratul aparenţelor, glasul acela al sufletului sufocat de nimicuri, de condiţionări, de îngrădiri şi care vrea sa fie viu şi adevărat şi liber, să se manifeste şi nu dă doi bani pe toate ideile prefabricate de cum ar trebui să fim (nici măcar despre cum ar trebui să fim liberi) şi ce credem noi că e bine pentru noi.

Dar oare de ce avem nevoie să dăm cu capul (uneori şi la propriu) pentru a ne reevalua viaţa, pentru a vedea cu claritate supărătoare cum suntem, pentru ca strigătul acela din interior să se audă limpede ca un dangăt de clopot ce ne cheamă să ne trezim. Momentele astea sunt o binecuvantare. Dar nu sunt plăcute. Damn! Am face orice să uităm ce am văzut în noi, să revenim cumva la ce ştiam înainte (un rău, dar măcar un rău cunoscut) decât haosul acesta sau să punem ceva repede în loc sau să acoperim cu ceva golul acesta înfricoşător.

Dar mergând pe drumul acesta al “trezirii”, privind cu onestitate în mine, am aflat de fapt atâtea despre tarele, suferinţele, neputinţele, dar şi vindecarea şi bucuriile comune ale oamenilor. Şi aşa pot să înţeleg mai bine, să ascult mai bine, poate să ajut mai bine (sper). De multe ori mă întreb de ce să scriu despre lucrurile astea, ce relevanţă poate avea pentru alţii, care este limita împărtăşirii experienţelor personale, când dă în ridicol, patetic sau vulgar? Este ok să deschizi ceea ce Gabriel Liiceanu numea “uşa interzisă” (în cartea cu acelaşi nume), uşa aceea, ca din palatul din poveste (doar că palatul e în interiorul nostru), cu o mie de camere în care prâslea putea să intre în toate, mai puţin în ulima, sub ameninţarea unei primejdii mari. Dar cheia îi era dată, doar de el depindea dacă decide să intre. E uşa de la camera aceea întunecoasă unde rareori pătrundem, de frica monştrilor ce locuiesc acolo: frici, lucruri nerezolvate, de care ne e ruşine, dorinţe obscure, traume, tristeţi, răutăţi. E ok să le scoatem la lumină şi cum să facem asta? Oare ceiallţi se sperie sau pot învăţa ceva şi ei despre monştrii lor? Poate de aceea scriu…

Poate nu ştiu multe lucruri, dar ştiu câte ceva despre efortul pe care trebuie să-l faci zi de zi pentru a-ţi păstra sufletul viu şi inima deschisă, şi a te bucura de frumosul şi binele din jur, deşi totul în lume pare să vrea să te tragă în direcţia opusă, a amorţirii sufletului, a acrelii, a violenţei (chiar şi doar verbale), a lipsei bunăvoinţei, a vederii doar a răului; despre cum credinţele de viaţă negative îţi răpesc bucuria de a fi şi cât de greu este să le schimbi; despre a trebui să fii adult pentru părinţii tăi si a tanji ca ei sa inteleaga si sa fie adulti si ei; despre cum atunci când oamenii (pe care-i numim dificili) ne provoacă reacţii puternice, ne enervează, ne supără, este sigur că au atins puncte sensibile şi nerezolvate din noi şi nu trebuie să dăm vina pe ei şi să răspundem cu agresivitate ci să “lucrăm” la noi înşine; cum suferinţa este necesară pentru a trece la altă etapă în viaţă; despre a-i folosi pe ceilalţi ca bandaj pentru rănile noastre şi cârje pentru neputinţele noastre şi a numi asta iubire; despre folosirea sexualităţii şi a relaţiilor fără fond ca un surogat pentru iubire, o căutare frustrantă şi neîmplinitoare, care doar alimentează sentimentul singurătăţii şi neiubirii; despre cum atunci când eşti nemulţumit de tine, totul din jur te nemulţumeşte; despre bucuria care izvorăşte din a uita de tine şi a face ceva pentru alţii, oricât de mic ar fi acel lucru, a nu trăi doar pentru tine (desi aceasta poate deveni si o capcana, o fuga de propria viata); despre darul minunat (şi uneori greu de primit) de a avea oameni care îţi spun adevărul despre tine, îţi ţin oglinda adevărului; despre faptul ca suferinta si trecerea fac parte din viata si trebuie sa le ducem fara a ne plange; despre a faptul că cu cât tânjeşti mai tare după ceva (cineva), cu atât se îndepărtează de tine; despre a învăţa să nu te victimizezi pentru a atrage atenţia sau a-i controla pe ceilalţi; despre a avea încrederea (nebună, iraţională) că poţi trăi altfel, deşi de multe ori ai făcut exact aceleaşi greşeli, te-ai comportat în exact acelaşi mod care a adus doar durere şi neîmplinire, şi ce luptă grea este asta; despre a te lupta şi cu problemele nerezolvate ale părinţilor tăi; despre cât de mult ajută o rugaciune şi despre faptul că nu depinde totul doar de eforturile tale proprii; despre cum există ceva în noi care ne atrage mereu aceleaşi situaţii şi aceleaşi oameni şi până nu înţelegem ce este acel lucru şi cum să rezolvăm acea problemă, vom fi prinşi în acest cerc; despre a înţelege şi a crede că dacă cineva nu te iubeşte (cum ai vrea tu) nu înseamă că eşti de neiubit şi mai ales nu înseamnă că trebuie să tot aşepţi şi să plângi, şi să acuzi şi să disperi şi să speri ca iubirea va veni, concetrează-te mai bine asupra vieţii tale, lucrurile astea vin de la sine când eşti liber şi în pace cu drumul tău şi când dorinţa de iubire nu este un strigăt disperat, de a umple un gol sau a vindeca ceva, ci este o chemare a unui întreg spre alt întreg (altă luptă foarte grea); despre a avea curajul să îţi înfrunţi singurătatea şi a da ochii cu tine însuţi, pentru că doar în singurătate este posibil aceasta; despre faptul că oricât de greu ar fi şi oricât ne-ar trage înapoi ce ni se întâmplă sau ni s-a întâmplat în viaţă, pur şi simplu nu avem voie să ne lăsăm, atât cât suntem sănătoşi cu mintea şi cu trupul, trebuie să ne luptăm în fiecare zi.  Da, ar mai fi multe de zis (de fapt le-am scris aşa ca mici gânduri zilnice pentru proiectul 365 meditatii zilnice pe care l-am întrerupt un timp, dar sper să-l finalizez).

Deci asta s-a întâmplat. Prin oameni şi evenimente, mi s-a dat un brânci, aşa am simţit. Borcanul s-a răsturnat şi nu mi-a plăcut ce am văzut. Dar am început să văd şi lucruri care îmi plac, de care nu ştiam. Am început să reaşez lucrurile şi să reumplu cu apă proaspătă borcanul şi scriu literă cu literă noul nume. De fapt, reînvăţ alfabetul. Sunt la bastonaşe :) Începătoare. Din nou. Nu e uşor. Cu A de la Acceptare, cu C de la Curaj şi Credinţă şi Compasiune, cu S de la Speranţă, cu Î de la Încredere (în sine, în ceilalţi), cu L de la Luptă, cu B de la Bucurie, cu R de la Răbdare şi Recunoştinţă, şi mai ales  cu I de la Iubire şi Iertare (şi astea sunt şi cele mai grele). A da, şi era să uit, cu P de la pisică :) Dar despre pisica si lectiile pe care le învâţ de la ea şi cum se continuă povestea… in articolul urmator.

Tu ce crezi? Dacă te-ai regăsit în ce am scris sau vrei să împărtăşeşti şi cu mine lecţiile sau părerile tale, îmi poţi scrie, fie la comentarii mai jos sau pe email. Mulţumesc :)

 PS: Am citit în dicţionarul de simboluri că “Apa reprezintă infinitatea posibilităţilor, toate semnele unei dezvoltări viitoare, dar şi toate ameninţările de resorbţie. A te cufunda in apă şi a ieşi din ea în seamnă a te întoarce la origini, a-ţi regăsi obârşia într-un imens rezervor de potenţial, trăgând de acolo forţe noi; este o fază trecătoare de regresie şi dezintegrarede care depinde o fază progresivă de reintegrare şi regenerescenţă”. Nu ştiam asta când am făcut poza şi am scris despre borcanul cu apă, dar se pare că nu a fost întâmplător.

PS2: Sunt multe cărţi care m-au însoţit şi luminat pe drumul acesta, dar poate citatul care mi-a rămas cel mai mult în suflet în ultima vreme este:

“De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister” (Nicoale Steinhardt – Jurnalul fericrii)

Mai multe pe celălalt blog al meu cu citate din cărţi.

 

 

2 thoughts on “Povesti care continua (altfel)

  1. De mult nu am mai citit un text aşa frumos şi emoţionant, mulţumesc!
    Şi mai şi vine într-o perioadă în care trec prin ceva asemănător, tot în urma unui soi de accidentare fizică.
    Îţi doresc spor la reumplut borcanul şi să te bucuri de tot drumul ăsta :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *