Povesti de suflet

La munca

inima

“Numai cu inima poţi vedea lucrurile corect, ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi”

(Antoine de Saint Exupery -Micul Prinţ)

Acum vreo săptămână am fost la o conferinţă, de fapt mi se pare sec să-i spun aşa, ci mai degrabă o întâlnire, o conversaţie  de suflet, la care m-am gândit mult timp după aceea, cum sunt toate acele întâlniri importante care sădesc în noi seminţele schimbării, în sensul că ne ridică ştacheta la nivel spiritual şi în acelaşi timp ne arată unde suntem pe acest drum şi că este loc de mai sus. Conferinţa se chema “Bucuria vieţii” şi vorbeau doi călugări de la Mănăstirea Oaşa – Părintele Pantelimon şi părintele Iustin. Printre altele, vorbeau despre bucuria care provine din munca pe care o facem. Mi-a plăcut mult ce spunea, ca atunci când lucrăm, de fapt ne lucrăm pe noi, ne lucrăm viaţa, ne lucrăm corectitudinea, credinţa, disciplina, răbdarea, înţelegerea şi compasiunea în relaţiile cu ceilalţi (citez din memorie). Şi când înţelegem asta, când ne pătrundem de sensul mai adânc a ceea ce facem, din înţelegerea asta izvorăşte bucuria. Orice fel de muncă poate deveni obositoare, depersonalizatoare, lipsită de sens, dacă nu ne raportăm corect la ea, dacă o facem în  silă, superficial, doar pentru câştiga banii care ne permit să vieţuim şi să avem timp liber, să ne distrăm.

Mai vorbeau şi de faptul că bucuria adevărată presupune muncă, o muncă interioară, dar şi o muncă exterioară. Mi-am adus aminte si ce spunea Parintele Cleopa:  “Nu exista rugaciune fara munca”. Nu putem doar cere sa ni se dea fara sa “muncim”, orice ar insemna asta. Oamenii în general încearcă să fugă de probleme, cred că atunci vor fi fericiţi. Dar bucuria nu vine aşa din senin şi nu înseamnă lipsa problemelor sau o viaţă uşoară. Dimpotrivă, cu cât omul încearcă să-şi facă viaţa mai uşoară, cu atât devine mai searbădă. Asumarea vieţii noastre, inclusiv a suferinţelor din ea,  este primul pas spre bucurie.

În sens mai larg, cred că găsirea bucuriei este legată de găsirea sensului (al nostru, a ceea ce facem, a ceea ce suntem). Iar sensul nu există în lipsa unor repere solide, stabile…care nu sunt în exterior.

Conferinţa a atins multe subiecte sensibile, actuale, mie cel puţin mi-a plăcut foarte mult. Însă m-am oprit la subiectul muncii pentru că…asta m-a preocupat în ultima vreme. Cred că este şi nevoia de munci, dar şi întrebări legate de sensul a ceea ce fac şi, legat de asta, faptul că temporar mi-am pierdut interesul în fotografie şi scris.

Tot ce am auzit la conferinţa mi-a sunat simplu şi adevărat, dar cum facem când trebuie să aplicăm asta în propriile noastre vieţi, la modul cel mai practic? De fapt, nici nu se pune problema “aplicării”, căci acestea nu sunt nişte reţete (chiar si spirituale) pe care le iei şi gata, te simţi bine, nu te poti forta sa le simti. Trebuie descoperite doar prin propria experienţă, dar mai ales prin propria noastră…muncă (lucrare). Nu doar prin gândire, studiu etc etc. Înţeleg şi eu încet încet, cu uimire, că de multe ori mintea este neputincioasă. De aceea am dat acel citat din Micul Prinţ. Şi nu cred că vrea să spună să privim lucrurile prin prisma sentimentelor noastre (care sunt asociate cu inima), ci că există o înţelegere, o “vedere”, dincolo de ce gândim, de ce vedem, adică de aparenţe, de raţiune, pe care pur şi simplu o simţim, poate nici nu o putem pune în cuvinte, dar ştim că e adevărată, şi doar aceea are valoare. Dar poate şi faptul că lucrurile esenţiale nu sunt materiale, vizibile.

În planul material al existenței totul este trecător: lucruri, activităţi, oameni, stări, sănătatea, sentimente, gânduri, interese, locuri, şi chiar noi înşişi şi de aceea nu trebuie să ne agăţăm de nimic, să mai lăsăm lucrurile să se întâmple, ci nu să ne încăpăţânăm să fie cum vrem noi şi să ne bucurăm, să fim recunoscători de vieţile noastre în prezent, aşa cum sunt. Sună bine asta, adevărat, o cred cu tărie (deh, cu tăria minţii, apropo de ce ziceam mai sus) dar când mă confrunt cu un fapt minor ca acesta că nu-mi mai place să fotografiez, adică că ceva ce credeam ieri că îmi place, poate chiar mă defineşte, azi nu mai e valabil, în primul moment imi vine să mă panichez şi să disper. Sunt sigură că la toţi ni se întâmplă: azi îţi place ceva, mâine nu-ţi mai place, azi eşti într-o relaţie, mâine nu mai eşti, azi ai un om drag trăieşte, mâine nu mai e, azi ai un job, mâine nu-l mai ai, azi un om ţi-e prieten, mâine ţi-e străin, azi te simţi bine, mâine te simţi nashpa şi tot aşa, totul se shimbă, nimic nu durează. Şi atunci ce facem, reacţia normală, vrem ca lucrurile să fie “ca înainte”, ne supărăm, ne deprimăm, vrem siguranţă, vrem să dureze, vrem…vrem… De fapt, singurul lucru care nu se schimbă, singura „ancoră” care ne menține ferm prin furtunile și schimbările vieții, singura „punte” care ne trece peste tot ce este trecător este Dumnezeu. Doar asta nu se schimbă în mine. Dar până să ajung la întelegerea cu inima și interiorizarea adevărului acestuia, mai e mult. Aşa că atunci îmi recapăt perspectiva şi…da, mai lucrez… la mine.

6 thoughts on “La munca

  1. Draga Clau, ai f mare dreptate ca azi e una maine e alta, azi iti place ce faci, maine nu iti mai place, poate tocmai ptr ca ai facut f mult din ce ti-a placut f intensiv o perioada. Si e normal sa faci un pas inapoi si sa zici, ok, dar ce ALTCEVA imi mai place? Ma defineste fotografia, e o pasiune ptr mine, dar imi place si sa filozofez, sa citesc si sa vorbesc cu oamenii, sa ajut si sa pun intrebari. O prietena buna de a mea spune ca trebuie sa avem si chestii care nu ne plac in viata, ca asta ne disciplineaza, si ca ideea ei de job ideal….nu exista. Exista ceva ce faci din pasiune si ceva din care castigi bani. Daca astea doua se intalnesc e extraordinar, dar nu intotdeauna posibil. Si atunci tre sa le faci pe amandoua.
    Abia astept sa ne intalnim la Timi. Vin saptamana viitoare, joi seara, asa ca fa-ti rpogram cu mine deja in weekendul viitor!
    Pupici, Mima

      1. Parca as scrie eu! Eu nu am foarte mari pasiuni, desi o data scrisul a facut parte din viata mea. Imi place sa invat limba germana, mi-a placut inca de pe vremea cand eram in Romania, dar imi vine sa o abandonez de fiecare data. Repet cuvinte la infinit pentru ca le uit, gramatica nu pot sa o aplic in vorbit pentru ca trebuie sa ma gandesc prea mult, si tot asa..De cand am venit in Germania, am asociat-o cu situatia mea de-aici si parca cu mai multa ura am privit aceasta limba. Ma sperie efortul indelungat si sacrifciile pe care trebuie sa le fac. Dar apoi ma intreb : bun si daca nu as face asta , ce as face? Daca nu muncesc zilnic si nu ma confrunt cu greutati, ce as face? Nu m-as putea relaxa o viata intreaga, pentru ca as avea sentimentul ca imi trece viata degeaba. Nu as putea face lucruri la care doar ma gandesc dar pe care nici nu le-am inceput. Munca, studiul e partea cea mai grea, dar e cea care da valoare vietii..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *