Category Archives: Urban

Descoperind Timisoara

Cred că anul acesta cea mai importantă descoperire, nu numai fotografic vorbind, a fost chiar orașul meu. Cumva toate s-au  legat în direcția aceasta: un curs de ghid turistic pe care l-am făcut anul acesta, care ne-a oferit mai multe ore de practică prin muzee și cartiere ale Timișoarei, jobul de la merg.in/timisoara, unde a trebuit să scriu articole și să fac fotografii cu și despre Timișoara, care a implicat documentare și ore multe de umblat la fotografiat prin oraș, un tur ghidat de oraș oferit de prietena mea Alexandra, ghid turistic super fain specializat pe Timișoara (recomand! o găsiți aici). Toate acestea m-au împins să explorez mai mult orașul, să citesc despre istoria lui, să mă uit mai cu atenție la detaliile sale de câte ori merg prin oraș. După cum mai spuneam despre fotografie, te face atent la detalii, la frumusețea din jur, te face și să încetinești și scoate lucrurile obișnuite din banalitate. Și asta am făcut anul acesta. Umblând pe jos, cu bicicleta, m-am uitat…în sus în primul rând, m-am uitat cu atenție la clădiri, străzi, cartiere, detalii, porți, ornamente. Și am descoperit și aici, aproape, un oraș frumos. Pe lângă seria de fotografii „Poporul de piatră al Timișoarei am mai adunat multe fotografii din oraș și aș vrea să public o selecție aici, care sper să fie o invitație și pentru alții de a descoperi Timișoara.  colaj cladire 16 dec Casă de pe Bv. 16 Decembrie, nr. 29

IMG_9144cDetaliu, casă de pe bv. 16 Decembrie

IMG_9078 Poartă veche în Freidorf

IMG_9097Casă din FreidorfIMG_9087

Detaliu, biserica romano-catolică din Freidorf

IMG_9124Casă pe splaiul Nicolae Titulescu, nr. 20

IMG_8450wDetaliu, casa de pe splaiul Nicolae Titulescu, nr. 20colajCasă de pe splaiul Nicolae Titulescu, nr. 15

IMG_8437 IMG_9116Detaliu, casă de pe str. Crizantemelor

IMG_9048   Detaliu, clădirea stației de pompieri de pe Bv. 16 DecembrieIMG_6151 copyPoartă, splaiul Tudor Vladimirescu

IMG_6148 copyDetaliu casă, splaiul Tudor Vladimirescu

IMG_6144 copyPoartă, spl. Tudor Vladimirescu

IMG_7314

Casă, str. Gh. Lazăr

IMG_9882anInterior Palatul Emmer, str. Mercy, nr. 7 (clădirea cu Cărtureștiul)

IMG_5786 copy

Orga și vitraliul Bisericii romano-catolice din Pța Bălcescu

IMG_5800 copyScara interioară ce duce spre clopotnițe, Biserica romano-catolică din Piața Bălcescu

IMG_5835 copy

Detaliu, casă de pe str. Mihail Kogălniceanu (zona Badea Cârțan)

IMG_5836 copyPoartă de pe str. Mihail Kogălniceanu

IMG_5827c  Detaliu, fosta fabrică de ciorapiIMG_5803

Piața Unirii văzută de pe un bloc turn din apropiere (poveste faină cum am ajuns acolo, dar poate pe altă dată)

IMG_5806 copy

Poporul de piatră al Timişoarei

De când umblu mai mult prin oraş pentru a face fotografii cu obiective turistice pentru lucru, pot zice că am redescoperit Timişoara. De fapt, multe lucruri le văd cu adevărat acum pentru prima dată. Am început să mă uit cu atenţie la oraş, la detaliile sale, la istoria sa şi (îmi asum riscul de a părea siropoasă) cred că m-am îndrăgostit de Timişoara. Nu ştiu cum de am trecut până acum aproape oarbă pe lângă toate astea. Dar poate că aşa e, ceea ce avem în imediata apropiere nu pare destul de interesant pentru a-i acorda atenţie. Cred că tot învăţ asta, şi în raport cu fotografia, că atunci când fac exerciţiul acesta al atenţiei (concentrate), mai ales pentru lucrurile din imediata mea apropiere, care de cele mai multe ori par banale, uzate, urâte sau pur şi simplu indiferente, încep să le văd frumuseţea. Înţeleg, din nou, că totul depinde de cum privesc lumea din jurul meu. Ce aleg să văd. Cum spunea şi Nae Ionescu “Vezi ce eşti, nu vezi ce este”.

Şi tot umblând prin oraş cu atenţia îndreptată spre detalii, încet încet s-a născut o serie de fotografii cu decoraţiile de piatră, sculpturi, basoreliefuri, care împodobesc clădirile. Sunt un adevărat popor de piatră care locuieşte în Timişoara alături de noi: femei şi bărbaţi, ţarani şi doamne elegante, muze şi îngeri, monştri şi personaje alegorice, copaci şi flori, animale şi păsări.

Asta îmi aminteşte de un fragment din “Orbitor” al lui Cărtărescu, în care într-o noapte de iarnă în Bucureşti toate statuile se desprind de pe socluri şi fac o mare adunare în care se plâng că au fost ciuntite ca busturi, că sunt puse în poziţii incomode, că sunt pline de rahat de porumbei şi nu sunt luate în seamă de oameni. Oare ce ne-ar spune statuile din Timişoara dacă ar prinde viaţă, ce istorii ne-ar povesti? Mi-ar plăcea să aflu. Dar cu siguranţă ne-ar spune că sunt neglijate şi neluate în seamă.

Poate că asta am încercat şi prin acest proiect, să îi iau în seamă pe aceşti locuitori de piatră ai Timişoarei, să îi cunosc mai bine, să las pietrele să vorbească.

Vă invit şi pe voi să îi cunoaşteţi.

Toate imaginile din această serie le puteţi vedea aici

IMG_2880 copy

IMG_3168 copy

IMG_3670 copy

IMG_3311 copy

IMG_3198 copy

IMG_3327 copy

IMG_3331 copy

Orasul si eu in reconstructie

You cannot get better and look good at the same time. (Julia Cameron)

colaj copy

Nu puteai să-l ignori. Era peste tot şi îl vedeam zi de zi. Oraşul – şantier. Noroiul, praful, şanţurile, puşcăriaşii care lucrau şi cereau cu insistenţă o ţigară sau se luau de fete, zgomotul picamerelor şi excavatoarelor, lipsa trotuarelor. Am suferit şi m-am plâns şi eu, ca multă lume, că ne-a fost luată Piaţa Unirii,  că nu mai era locul unde ne puteam întâlni seara pe bănci la o poveste, că nu mai era fântâna unde ne opream în timpul zilei pentru un scurt popas cu bicicleta. Am comentat şi eu, ca multă lume, că e groaznic, că nu mai suport să fie tot oraşul un şantier şi am spus şi eu, neconvingător, că va fi fain când se va termina.

Dar într-o zi mă uitam pe geam din librăria unde lucrez, la puşcăriaşii care stăteau în noroi până la mijloc şi săpau şanţuri pe strada Mercy, pe o ploaie teribilă care-ţi pătrundea până la oase şi-i compătimeam pentru ce viaţa au. Însă când am ieşit în stradă, i-am auzit ca ei glumeau, râdeau, săpau şi îţi mai aruncau câte o replică în băşcălie sau o înjurătură sub ochi poliţiştilor cu bastoane care-i supravegheau.  Probabil că pentru ei era o o bucurie, sau în orice caz, o alternativă mult mai bună la statul după gratii, să stea afară, chiar în ploaie, şi să sape şanţuri, dar să fie în aer liber, să facă ceva util, să mai primească o ţigară, să mai glumească cu trecătorii.

Mi-am dat seama, de parcă uitasem, că totul depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile.

IMG_0114 copy

Şi atunci mi-am adus aminte de ce citisem cândva: “You cannot get better and look good at the same time”. Iar asta se aplică şi oraşului, şi mie. Adică nu se poate să avem pretenţia de a ne îmbunătăţi şi de a ne simţi şi arăta bine pe parcursul acestui proces. Procesele de schimbare radicală nu se fac peste noapte şi mai întâi presupun să dărâmi, uneori din temelii, înainte de a reconstrui. Un timp trăieşti printre dărâmăturile vechiului, până a apărea noul. Şi nu e întotdeauna plăcut sau frumos. Şi eu, eram, ca oraşul, în reconstrucţie. Se lucra intens pe multe şantiere. Iar uneori nu mai vedeam capătul, nu înţelegeam de ce lucrurile nu mai pot fi “ca înainte”. De ce nu pot avea din nou Piaţa Unirii (a oraşului, şi a mea, interioară) – locul meu familiar – aşa cum era înainte? Pentru ce am pornit tot procesul acesta? Oare va fi mai bine? Cred ca de multe ori trebuie să fac un exerciţiu de imaginaţie şi de credinţă pentru cum va arăta oraşul (şi eu) după reconstrucţie. Să am încredere că va fi bine. Să încerc să văd frumuseţea în tot acest proces de şantier. Să văd din când în când câte un progres, o mică stradă finalizată, o floare răsărită printre dărăpănături, toamna asta minunată care îşi trimite frumuseţea peste noi, dacă o putem vedea, fără să ţină seama de moloz si santier. E marele suflu al naturii, al universului, de vreţi, pentru care un şantier e ceva minor, o secundă. Poate că asta trebuie să-mi aduc aminte de multe ori, să reîncadrez, să am o perspectivă mai largă.

IMG_0111 copy

IMG_0105 copy

Iar când am gândit aşa, oraşul acesta şantier mi-a devenit drag.

Mă uit la Domul care este pentru mulţi un reper – vizual, spiritual, artistic, social, istoric – şi mă gândesc că şi acesta a fost la început un morman de pietre şi pământ. Oare pot, putem vedea dincolo de pietre şi pământ o construcţie aşa de frumoasă? Oare pot vedea dincolo de molozul meu interior (uneori foarte vizibil) omul frumos care sunt cu adevărat? Oare pot avea răbdarea şi încrederea şi voinţa de a trece prin acest proces greu şi dureros, în care parcă uneori nu mai văd capătul şi în decursul căruia ştiu că de multe ori nu voi “arăta bine”, pentru a ajunge…undeva, cineva care îmi pot doar imagina şi spera? Practic să fac acest salt în gol, a leap of faith… Şi oare pot vedea în ceilalţi, dincolo de molozul lor, o construcţie frumoasă?

Voi ce ziceţi?

IMG_0104 copy

IMG_0113 copy

IMG_0115 copy

IMG_0101 copy

O vineri cu lucruri banale

“My grandmother knew what a painful life had taught her: success of failure, the truth of a life really
has little to do with its quality.The quality of life is in proportion, always, to the capacity for delight.
The capacity for delight is the gift of paying attention.” Julia Cameron, “The Artist’s Way”
(citat întreg aici)

Many of us have bought into the idea that something has to be extraordinary if it’s going to brig us joy.
I learned the most about the value of ordinary from interviewing men and women who have experienced tremendous loss such as loss of a child, violence, genocide, and trauma. The memories that they held most sacred were ordinary, everyday moments. (Brene Brown – The Gifts of Imperfection)

Si acum mă întrebam despre ce să scriu. În ultima vreme nu am călătorit, nu am fost la evenimente prin oraş, şi cum nu am nici job, nici copii care să-mi ocupe timpul, poate părea că duc o viaţă destul de plictisitoare sau deh, inutilă după toate standardele. Aşa că ce subiecte de scris aş putea găsi în prezent?

Şi totuşi, în fiecare zi, oricât de banală sau cotropită de rutină ar fi (sau ar părea) există cel puţin un lucru care să o lumineze, dacă avem capacitatea de a vedea şi a ne bucura de acest ceva. Pare simplu, nu? Dar capacitatea aceasta nu este înnăscută, sau poate o pierdem şi este amorţită de evenimentele şi graba vieţii. Aşa că este un exerciţiu zilnic de a avea atenţia îndreptată spre lumea înconjurătoare, a fi prezenţi în totalitate şi a ne lăsa să fim atinşi, mişcaţi de ce vedem şi întâlnim, a nu ne închide sau a trece pierduţi în gândurile noastre. Iar ce am înţeles este că poate de multe ori căutăm lucruri senzaţionale, ieşite din comun  şi depărtate pentru a ne amorţi gândurile de zi cu zi, a ne trezi sufletul şi a simţi intens.  Dar asta o putem face chiar azi şi aici, în ceea ce etichetăm drept banalitatea şi rutina vieţii cotidiene. De fapt, eu cred şi simt că tocmai aceste lucruri obişnuite, sau aşa spus banale, sunt şi cele mai de preţ într-o viaţă, dar de multe ori şi cel mai uşor de trecut cu vederea.

"frunza toamna"

Aşa că astăzi o să scriu despre lucruri banale

…plimbarea într-o duminică după-amiază când stătea să plouă, timpul cel mai liniştit din săptămână, pe o stradă cu case vechi şi tăcute, umbrite de copaci bătrâni, fără oameni şi fără maşini, unde se auzeau doar paşii mei pe frunzele şoptitoare şi pe nucile negre trosnind pe trotuar, unde a apărut de nicăieri o pisică portocalie, care a încremenit când m-a văzut, s-a uitat cu ochii ei verzi măriţi în ochii mei verzi, uimite amândouă de această întâlnire, care, ca toate întâlnirile întâmplătoare, te scoate pentru o clipă din simţiri şi din obişnuinţe, ca apoi să recazi în viaţa ta, la fel cum dimineaţa recazi în realitate şi uiţi un vis intens, care îţi lasă o senzaţie vagă şi tulburătoare.

"castana"

…foşnetul păsărilor pe care nu le vezi, ascunse în frunziş, care-şi zburătăcesc aripile de frunze, ca şi cum ar fi trecut un înger

…mirosul de ceaţă rece şi umedă, care dizolvă formele şi zgomotele oraşului, ca o tristeţe albastra ce se insinuează în lume la lăsarea serii

…un pui de căţel, şturlubatic şi împiedicat, care s-a lipit de picioarele mele şi i-am mângâiat blana moale şi neagră şi m-a umplut de tandreţe

"toamna"

…clipocitul ploii pe asfalt şi pe tabla ferestrei, care-mi umple pieptul de o muzică liniştită

…roua plânsă de dimineaţă peste iarbă

…o aripă dublă cu puf, cea de deasupra cenuşie de camuflaj, ascunzând dedesubt aripa mai mică de un portocaliu intens, a unui fluture îngheţat sau sfârşit după o viaţă de o zi

…gustul de nuci amărui culese de pe jos şi sparte cu o piatră

…pielea rece şi lucioasă a unei castane pe care am ţinut-o strânsă în palmă (timp de două străzi), a cărei culoare dulce semăna cu un ochi brun care se luminează când zâmbeşte, ca şi cum cineva ar fi turnat un strop de miere

…o fetiţă cu o umbrelă portocalie, care a trecut pe lângă mine (eu nu aveam umbrelă şi mă adăposteam de ploaie sub o streaşină) şi a spus: “Azi m-am gândit că o să plouă şi a plouat. De aceea mi-am luat umbrela. Întotdeauna când mă gândesc la ceva, aşa se întâmplă”

 

Pe tine ce te-a miscat astazi, te-a facut sa zambesti sau sa visezi?  Mi-ar plăcea să ştiu :) Aşa că dacă doreşti, poti scrie despre asta în secţiunea de comentarii de mai jos. Mulţumesc.

 

Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Vise de Bruxelles

"vise"

Se spune ca nu trebuie sa mergi prea departe pentru a gasi subiecte de fotografiat. Cred ca cuvantul cheie este “a umbla”. Si asta am facut cand m-am mutat la Bruxelles. Imi placeau mai ales cele 40 de minute de mers pe jos dimineata, in drum spre lucru, indiferent de vreme. Era timp doar pentru mine. Pentru a observa, a descoperi, a nota locatii pentru a le fotografia mai tarziu. Era octombrie cand am inceput acest ritual al mersului pe jos, asa ca vremea nu era tocmai prietenoasa. Mai tot timpul aveam parte de acea ploaie tipica belgiana in combinatie cu un vant nesuferit care parea ca bate din toate directiile, iar deasupra era cel mai gri cer pe care l-am vazut vreodata, o vreme care putea dura saptamani la randul fara ca soarele sa apara, ceea ce ducea lumea la imbufnare sau deprimare si lasa cadavre de umbrele abandonate pe asfalt, cu spitele rupte si fustele intoarse indecent peste cap. Si totusi, imi placea sa merg pe jos.

"Friends"

Dimineata, in drum spre lucru, as fi putut merge de fiecare data pe alt drum. In primele zile ma pierdeam intotdeauna pe strazile intortocheate, care nu urmau logica patratelor (da, situ, o sa ziceti ca oricum femeile nu au simtul orientarii) dar poate ma pierdeam si intentionat, pentru ca umbland pe drumul cunoscut, adica pe care fusesem si cu o zi inainte, imi atragea privirea un zid pe care se catara o iedera rosiatica luminata de soarele palid de dimineata, o fereastra ovala in care se intrezarea o mica sculptura de lemn si un dovleac portocaliu, un turn de caramida rasarind dintre acoperisuri cuprinse de ceata, o braserie care parea prietenoasa si prin ale carei vitrine trebuia neaparat sa arunc o privire, o poarta de sticla mata, arcuita si decorata cu o iedera asimetrica si incolacita de fier forjat, incredibil de reala, langa care statea tot timpul o bicicleta ruginita, legata si abandonata (nasoala pozitie, nu? asta ca sa mai rup poezia), o casa ingusta cu un etaj, cu o ferestra enorma, cat un intreg perete, in care trona o planta intr-un ghiveci gigantic, cu frunze pe masura, in spatele careia se zarea un interior ca de anticariat, si tot asa mergand si uitandu-ma aiurea, ajungeam intr-o zona total necunoscuta. de exemplu o strada pustie, cu case adormite si cu un restaurant inchis, care se numea (cum altfel?) Taciturne Wilhelm.

"bicicleta"

Mai tarziu, cand ajungeam din nou printre strazile cu patru benzi si trafic asurzitor, cu blocuri inalnte, de sticla, aliniate, cu birourile lor cubice si identice, cu lume care marsaluieste cu privirea fixa si cu castile in urechi, pana cand este inghitita de unul din acesti monstri sticlosi sau de o gura de metrou, ce se deschide brusc in trotuar, imi trecea prin minte (ca in cartile lui Cartarescu) ca poate tot despre ce am scris inainte doar mi-am inchipuit sau am vazut intr-un vis care se intersecta fara continuitate cu realitatea. Si atunci in dimineata urmatoare incercam sa gasesc din nou acelasi drum, aceleasi case, parca pentru a ma convinge ca exista in realitate.

"pictura"

Dupa aproape doua saptamani, deja stiam ca usa si casele cu ferestre care mi-au placut erau in piata Ambiorix, ca braseria se chema Chaplin, ca zidul cu iedera era al unei gradinite,  iar in apropiere era supermarchetul cel mai ieftin din cartier. Si asa, jumatatea de ora de necunoscut si magie de dimineata s-a dus. Da, s-ar putea spune ca dureaza putin pana cand noul devine cunoscut si incetam sa-l mai vedem cu adevarat. Si totusi…

For the English version of this article go here

[green]Aboneaza-te la Newsletter[/green]                   [blue] Viziteaza pagina mea de facebook[/blue]

Lisabona si cealalta fata a calatoritului

Motto: Looking at color pictures in magazines of people having fun on the beach, many of us earnestly wish that life could be that good (Pema Chodron)

 

 

"easy living"

– De unde eşti?

– America

– Şi tu?

– Germania

– Noua Zeelandă

– Australia

– România

– Anglia"Lisabona"

Mâncam cârnaţi prăjiţi, beam vin portughez şi vorbeam despre diferenţele culturale. Cum e  la mine în ţară, cum e la tine, cum se zice noroc sau eşti frumoasă. De unde vii, de cât timp călătoreşti şi încotro mergi, întrebări repetate în toate hostelurile din lume, după care de multe ori găseşti că nu mai ai nimic de spus şi treci la următorul călător, ca la un fel de speed dating.

"graffiti"

Americanca de 19 ani plecată în turul Europei, cu ochi mari verzi, bucle pe care-ţi venea să le înfăşori pe deget si o pălărie cu boruri mici de hipster, care flirta cu recepţionerii şi părea că e cea mai bună prietenă cu toţi pe care-i întâlnea la hostel. Două surori nemţoaice, îmbrăcate în negru, studente la arte, cu care am împărţit de câteva ori micul dejun greu de la hostel, cu ouă prăjite, pâine cu gem şi o cafea călâie, după care ne venea să tot stăm pe pernele mari şi colorate de la recepţie şi să moţăim, în loc să vizităm oraşul. Doi australieni îndesaţi, cu spate lat şi tricouri cu guler în V care ne spuneau poveşti cu rechini şi altfel cât de plictisitor este în Australia (it’s fucking big and desert, not like Europe, where you can visit three countries in a week). Două franţuzoaice cu ochelari, îmbrăcate sport, din care doar una mai participa la conversaţii într-o engleză cu un accent francez atât de puternic încât nu prea erai sigur ce limbă vorbeşte. Un cuplu de neo-zeelandezi care erau atât de extenuaţi după aproape un an de călătorit prin lume, că nu mai aveau energia şi dorinţa să mai descopere încă un oraş, şi încercau să-şi găsească un loc liniştit la hostel unde să se poată uita la un film pe laptop. O nemţoaică superbă şi ilegal de tânără, cu ochi albaştri, păr lung blond şi un zâmbet de reclame, în jurul căreia roiau toţi băieţii. Două americance cu trăsături asiatice, minione ca nişte fetiţe de generală, cu rochiţe scurte şi cu pielea atât de arsă de soarele sudic, că deabia puteau să doarmă noaptea (imparteam cu ele aceeasi camera mixta de 8 persoane cu paturi suprapuse, de aceea stiu)."Lisabona"

Călători de unii singuri ale căror drumuri se intersectează pentru câteva ore sau zile, împărtăşesc nişte sticle, poze, gânduri, impresii, poveşti vesele cu aventuri din călătorii, conversaţii din care rămâi sau nu cu ceva, râsete, flirturi, ca apoi să nu se mai vadă niciodată. Decât poate să mai schimbe un comentariu sau un like pe facebook.

Dar în seara aceea beam vin şi mâncam cârnaţi prăjiţi cu vreo 15 oameni în living room la hostel. Eram în Lisabona, dar am fi putut fi oriunde. Cu cât beam mai mult vin cu atât diferenţele culturale se estompau, conversaţiile curgeau, abilităţile de a vorbi limbi străine se îmbunătăţeau şi râsetele răsunau tot mai tare. Şi dintr-o dată a revenit sentimentul acela intens de înstrăinare pe care îl simţisem cu câteva zile în urmă pe dig la ocean.

"nori"

Aş putea spune atâtea despre Lisabona, cât de GROZAV a fost: cartierul Alfama plin de graffiti, scări de piatră încolăcite, rufe atârnate pe sârme, biserici mici şi colorate, mâtze leneşe sau curioase, pasteis care ţi se topeau în gură, tramvaiele vechi, galbene, ticsite de turişti, care se zgâlţâiau din toate încheieturile în timp ce urcau străzile abrupte în Lisabona, lecţiile de surfing la ocean cu un instructor bronzat şi atletic ca în filme, minunăţia de castele crenelate şi colorate răspândite pe dealuri prin păduri de la Sintra, grădinile de la Belem şi monumentul impunător al lui Columb, cântăreţii de fado dintr-un bar cu lumină roşie din Alfama, plaja izolată şi aproape pustie de la Cascais, oceanul cu valuri puternice care mă dărâmau, mă legănau, mă umpleau de spumă catifelată, ca apoi să zac pe nisipul fierbite toropită,

"Lisabona"

festivalul de muzică în aer liber din Jardim da Estrela unde m-am mişcat şi eu în ritmuri de afro beats cu mulţimea, dar poate cel mai mult mi-a rămas în minte ziua care nu a  avut nimic deosebit, incoloră ca cerul cu nori albi pictaţi, atârnând deasupra oceanului gri, cu vânt care făcea să-mi îngheţe picioarele în sandale şi îmi încâlcea părul, cu stropi de ploaie care până la urmă s-au transformat într-o răpăială intensă, plimbarea fără ţintă în spaţiile largi, deschise şi goale care aprope-mi creau agorafobie din jurul Oceanario (cel mai mare acvariu din Europa) pe care nu l-am vizitat, pe digul cu balustradă albă ce se întindea la nesfârşit de-a lungul apei.

Acolo m-a izbit puternic ideea că uneori călătorim pentru a ne distrage atenţia (şi tot pe aceeaşi temă, poate vrei să citeşti şi articolul acesta). Că în sens mai larg, căutam în exterior ce ar trebui să căutam în interior. Că fericirea – sau cum s-o numi senzaţia aceea de bine pe care o tot căutăm fără încetare – nu vine din exterior (deşi poate fi influenţată de întâmplări exterioare), ci din felul cum ne raportăm la ce ni se întâmplă zi de zi, din capacitatea noastră de a simţi profund legătura cu lucrurile, întâmplările şi oamenii care vin în calea noastră, din capacitatea de a fi prezent şi a nu trai mereu urmărind altă ţintă, altă dorinţă, altă destinaţie, din capacitatea de a accepta, a aprecia şi a  fi recunoscător, din a înţelege că viaţa nu e făcută dintr-o fericire durabilă pe care să o încerci să o atingi prin tot felul de mijloace. Şi atunci poate că în unele momente ne izbeşte lipsa de sens a tot, dar e ok, şi asta face parte din joc.

Deh, poate aş fi putut continua atunci în seara aceea să beau vin cu noi mei prieteni internaţionali şi să-mi zic că mă distrez şi să nu ridic vălul care acoperă lucrurile. Tu ce ai face?

PS: Şi pentru a elimina orice confuzii, trebuie să spun că nu sunt împotriva călătoritului, dimpotrivă, dar depinde aşa de mult cum şi de ce o faci.

Herculane: Disco days are over

"Herculane"

Va plac locurile paraginite, ruinele, casele vechi? Mie da. Au mister, un farmec aparte, prezentul se imbiba de trecut, te inunda povesti din alte vremuri. Insa uneori ruinele vorbesc despre delasare, nepasare, saracie, uitare, batranete, moarte. Te infioara si emana tristete. Asa se intampla si in Herculane. V-am mai povestit de el (vezi articol), e unul din locurile mele preferate, unde merg de ani de zile, am batut de atatea ori muntii si cheile din jur, am atatea amintiri de acolo, cu prieteni vechi, dintre care unii nu mai sunt. Cred ca suntem atatia (sigur si dintre voi, cei care cititi) care avem amintiri comune despre Herculane, ca dintr-o “epoca de aur”, cum mergeam cu trenu cu nashu, dormeam in aer liber pe malul Cernei sau pe terasa unui restaurant (asteptam sa se inchida si apoi ne puneam izolirele pe jos :), ne trezeam cu sursurul Cernei in urechi disperati sa mergem la buda, luam o cafea turceasca ieftina si minunata de la un bar vechi si ramolit din centru si o beam stand pe jos la bordura statuii lui Hercule, ne balaceam la strandul Sapte Izvoare, stateam noaptea la “cloaca” (izvoarele termale), mancam pateuri si eugenii, mergeam la bere pe terasa Disco Bar-ului din centru (care acum e inchis si arata ca in poza de mai sus). Si am vazut de la an la an cum orasul-statiune decade si se paragineste. Poate ca tot ce tine de trecut are o oarecare aura de nostalgie si melancolie. Poate pentru ca locul acesta este atat de imbibat de amintirile mele, ii percep si mai profund si personal decaderea si trecerea timpului.

Asa ca nu o sa va spun istoria locului de pe vremea romanilor, nu o sa va vorbesc despre arhitectura si stilul cladirilor. Nu o sa fac jurnalism si o sa inspectez cauzele si vinovatii si sa spun ca “in tara asta….”. Asta s-a mai facut. Insa ca fotograf, as vrea pur si simplu sa va arat acest loc care vorbeste despre trecerea implacabila a timpului. Poate ca unii dintre voi care cititi acest articol nu o sa ajungeti niciodata in Herculane. Poate ca sunt probleme mai importante in Romania decat niste cladiri daramate. Dar cred ca unele lucruri/imagini au inteles universal, mai larg decat locul in care se gasesc (si dupa cum v-am mai spus, asta incerc sa capturez prin fotografie, fie ca reusesc sau nu).

Si inca ceva. Mai de mult am citit despre un documentar Life after People (din pacate nu l-am vazut) care analiza prin simulari computerizate ce s-ar intampla pe pamant daca toti oamenii ar disparea dintr-o data. Cati ani ar trebui ca sa se stearga definitiv urmele oamenilor? In cat timp orasele ar fi din nou acorperite de vegetatie? Ma infioara acest gand. Mergand prin Herculane mi-am adus aminte de acest documentar si am avut senzatia ca aici timpul si forta naturii a inceput sa lucreze si sa distruga urmele civilizatiei, ca si cum oamenii ar fi disparut. Oare chiar au disparut oamenii? Oamenii carora le pasa si care pot face ceva.

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

Is there anybody out there?

 

Fotografia de marti #16

dans

 

O fotografie realizata la festivalul Street Delivery in Timisoara unde, printre altele, s-a dansat tango.

Sper ca v-a inspirat si pe voi sa dansati in strada :)

Mai multe fotografii de la festival aici

Daca v-a placut, spuneti si la prieteni (mai jos sunt butoane pt share, pe facebook, google +, email, etc – introduse de curand).  Multumesc mult!

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                    [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For English go here

Hai cu arta in strada

'Acces art festival'

Stii sentimentul acela pe care-l ai cand esti in vacanta, intr-un oras undeva in sud (in Spania sau Portugalia, de exemplu, unde-mi place mie la nebunie), pe strazi si in mici piatete e o atmosfera boema, cu pictori si cantareti la chitara, lumea-ti zambeste, esti molesit placut de soare si bronzat, miroase a vara, esti relaxat si departe de cotidian si te gandesti ce fain ar fi sa traiesc aici si asa? Cam asa m-am simtit eu weekendul trecut in…Timisoara. Adica chiar in orasul unde locuiesc. Nu de mult va ziceam ce se mai intampla prin Timisoara…sau nu (vezi articol). Acum revin pe aceeasi tema vorbind despre festivalul Acces Art. Decorul a fost cam asa: tineri stand pe iarba in Piata Unirii si pictand, pe strada cu Papilon Cafe ateliere de mozaic, pictura pe sticla, desene atarnate pe sfoara, copii pictati pe fata framantand seriosi in lut, jonglerie, jocuri, zumzet de lume la terase, soare, relaxare, joc, jazz si… multa lume zambind, un lucru de care spunem ca nu prea se intampla “la noi”. Eu eram ocupata cu fotografiatul, dar zambeam si eu din spatele camerei vazand oameni la ateliere descoperindu-si – spus nepretentios – “artistul interior”. Imi plac mult festivalurile in strada, aduc good vibes si personalitate unui oras. In plus e o ocazie sa ne jucam, sa incercam ceva nou, sa dam drumul la creativitate, sa ne conectam cu ceilalti (mai usor), sa uitam pentru un moment ca totul trebuie sa fie asa de serios. Cred ca arta are putere, la fel ca si cuvintele, si poate ca nu o sa schimbe lumea sau o sa rezolve problemele mondiale (da, stiu, tara arde si noua ne arde de arta) dar cred ca aduce ceva esential unei comunitati (poate ca necuantificabil in PIB, unde se reflecta toate lucrurile serioase), dar si celor care participa, scoatand la suprafata pentru cateva zile sau cateva ore o parte a noastra – copilaroasa, entuziasta, creativa, jucausa – pe care nu o intalnim in fiecare zi.

Deabia astept Street Delivery si Festivalul Plai!

 

Mai multe fotografii de la festival si de la alte evenimente culturale din Timisoara, care fac parte din proiectul meu fotografic Timisoara culturala aici.

Daca ti-a placut spune si la prieteni prin facebook share, google +, email, poti alege din butoanele de mai jos (nou introduse ;)

Multumesc mult pentru suport!

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]            [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For the English version of this post go here

Proiectul Cititorii. Povestea din spatele fotografiei

Doamna Gloria Gravina citind “Cuore di pietra” de Sebastiano Vassali

Sincer sa va spun, cand am inceput proiectul Cititorii cel mai greu lucru asta mi s-a parut, sa abordez pe cineva necunoscut in oras, sa-i vorbesc despre proiectul meu si sa il/o rog sa o fotografiez. Nici nu stiu de fapt de ce imi era asa frica. Ca cel mai rau lucru care se putea intampla era sa refuze sa fie fotografiata. Sau sa rada de mine. Sau sa scoata toporul :) Dar nu asta ne impiedica sa vorbim cu necunoscuti. De cele mai multe ori, barierele sunt in mintea noastra. E senzatia de nesiguranta de a iesi din anturajul cunsocut. Oare vom avea despre ce sa vorbim? ce voi zice? ce va zice? Se va instala o tacere penibila? Voi reusi sa fiu funny/degajata cum am vazut ca sunt alti oameni/fotografi? (desi daca ar fi sa cunoastem statisticile pe aceasta tema, ma itnreb oare cati oameni sunt cu adevarat asa?) Voi reusi sa trec de timiditate? Nu stiu cum e pentru voi, dar pentru mine nu e usor sa fac asta. Insa am vazut ca de cate ori am reusit sa trec peste aceste bariere, lucruri bune, la care nu ma asteptam sau nu le-am planificat se pot intampla.

Aceasta este prima persoana necunoscuta pe care am abordat-o pentru proiectul meu pentru ca am vazut-o citind in Piata Unirii. Spre surpriza mea, am descoperit ca ea este atasat cultural la Consulatul Italiei din Timisoara si o sustinatoare si admiratoare a mediului cultural din Timisoara. Am avut o conversatie interesanta si calda, si a fost o ocazie sa-mi mai exersez italiana ruginita :) Totodata, mi-a vorbit atat de frumos despre Timisoara, cum putini timisoreni/romani o fac. Si aceasta m-a facut sa ma gandesc la un alt proiect foto-documentar pe care-l am in minte de ceva timp, acela de a intervieva si fotografia straini care locuiesc in Timisoara, pentru a descoperi o perspectiva “din afara” asupra orasului, mediului in care traim. Sper ca il voi porni cat de curand!

Iata textul pe care mi l-a scris:

“Adoro questa citta perche ti da la possibilita di essere sempre in mezzo alla gente, nelle piazze bellissime, nei parchi rigogliosi, e allo stesso tempo di godere di uno spazio tutto tuo per poter stare in piacevole solitudine, magari in compagnia di un buon libro o di buona musica”

si traducerea:

“Ador acest oras pentru ca iti da posibilitatea de a fi tot timpul in mijlocul oamenilor, in pietele superbe, in parcurile pline de verdeata, si in acelasi timp de a avea un spatiu numai al tau, pentru a te bucura de o solitudine placuta, poate in compania unei carti bune sau a muzicii.”

 

Galeria cu portrete de cititori realizate pana acum aici

For the English version of this article go here

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]          [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Nu se intampla nimic in Timisoara

…spun unii. Si sunt gropi. Si trafic groaznic. Si e praf si poluare. Si pistele de biciclete sunt sparte si cu borduri. Si nu sunt joburi. Nici bani. Si vin alegerile si nu avem cu cine vota. Si e plin de jmecheri si copii de bani gata in jeepuri, si fitze in cluburi. Si lumea nu apreciaza cultura. Si e birocratie si coruptie. Si sunt oameni saraci si sictiriti. Si lumea arunca hartii pe jos si nu sorteaza deseurile. Si e buticuri si manele. Si daca deschizi televizorul vezi vedete de carton.

Oricat as incerca, nu pot sa fiu “hater” (am aflat si eu de curand de cuvantul asta). Adica sa demasc cu un ton cinic si superior tot ce e rau in societatea noastra. Da, stiu, trebuie ca cineva sa faca si asta, dar depinde cum o faci. Iar inversunarea, sictirul si ura nu cred ca ajuta la nimic. Dauneaza grav sanatatii si provoaca orbirea la lucrurile bune din jurul nostru, care da, chiar exista. Ma astept ca in curand cineva sa imi spuna ca vai, m-am gasit eu sa vin cu mesaje de pace si hai sa gandim pozitiv (si va asigur ca nu sunt nici hipioata, nici optimista, nici high, sunt si eu ca toata lumea, pe bune). Dupa cum stim, nici macar nu exista partea luminoasa a… lunii. As a matter of fact it’s all dark.

Asa ca as vrea sa va arat ce am vazut eu in doar cateva zile in Timisoara, lucuri care m-au facut sa zambesc si sa imi spun ca da, se intampla ceva.

“Aleea din parc” – o actiune artistica neconventionala a asociatiei culturale Ariergarda.
Poezie, jazz si arta in aer liber in parcul Adolescentei, Timisoara

Lansare de lampioane in Piata Unirii cu ocazia
Zilei internationale a lumanarilor aprinse pentru comemorarea victimelor SDA

Atelier de masti africane pentru copii la Libraria Cartea de Nisip, organizata de Centrul Cultural Francez Timisoara

Muzeu de Arta din Timisoara la Noaptea muzeelor

Si daca chiar nu am chef sa particip la nici un eveniment (care apropo sunt gratis), pot sa ies cu bicicleta prin parc

Sau pot sa beau niste apa de la fantana, si sa stau pe scaunele din Piata Unirii si sa privesc apusul. E gratis, dar priceless, cum se zice :)

Si daca chiar ma plictisesc, pot sa rog pe un necunoscut de pe strada sa ma ajute sa fac o poza traznita, a carei idee mi-a venit cand am vazut desenul de pe o poarta din oras. Apropo, asta mi se pare cel mai fain, cand reusesc sa ies din asa-zisa “comfort zone”, adica din mediul meu cunoscut si sa vorbesc sau sa fotografiez oameni pe strada (de aceea imi place asa de mult fotografia de strada). Sper sa faceti si voi asta cat mai des, numai lucruri faine se pot intampla :)

Sau poti face ceva cu adevarat extrem, sa citesti poezie in Mall…sau pe trecerea de pietoni :)

Aici i-am fotografiat pe poetii Marius Stefan Aldea si Aleksandar Stoicovici (apropo, scriu foarte fain!) pentru proiectul meu foto “Cititorii“.

Si pana la urma…nimic nu SE intampla asa, de la sine. Adica sunt oameni care organizeaza evenimente si aduc o contributie, oricat de mica, la a avea un oras mai bun. Oameni ca tine si ca mine.

Sper ca v-a placut :) Pe curand!

Mai multe fotografii din Timisoara aici

For the English version of this article go here. By the way, this was my 100th post on my blog in English. I started it on 14th of February 2009 and…I feel that I came a long way since then. Big thank you to all who followed my photo trail and encouraged me :)

Daca ai chef, spune-mi un lucru traznit pe care l-ai facut si care te-a facut sa te simti grozav. Sau spune-mi daca iti place ce se intampla in Timisoara. Poti scrie un comentariu in sectiunea de Comentarii mai jos. Multumesc :)

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]         [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Mici diferente si proiecte neterminate

Dupa cum spunea Vincent Vega (jucat de John Travolta) in Pulp Fiction intr-unul din superbele dialoguri din film: But you know what the funniest thing about Europe is? It’s the little differences. I mean, they got the same shit over there that we got here, but it’s just…it’s just, there it’s a little different. Cum ca olandezii pun maioneza pe cartofii prajiti in loc de ketchup, sau ca Big Mac-ul se cheama in Franta Le Big Mac iar hamburgerul Quarter Pound with Cheese e Royale with Cheese din cauza sistemului metric (?!), ca in Amsterdam politistii nu au dreptul sa te perchezitioneze sau ca in Paris poti sa-ti cumperi o bere chiar si la cinema sau la McDonalds (spre deosebire de America).

Asa am ajuns si eu in Belgia sa ma uit uimita la aceste mici diferente: ca femeile nu poarta ciorapi lungi iarna in cizme, ba mai umbla si in balerini, si asta poate e legat de faptul ca de mici copiii sunt purtati in pantaloni scurti in spate pe biciclete cand mai si ploua afara (si nici macar nu au auzit de “Inchide geamu, sa nu traga curentu’ copilu’ “), ca umbrelele au cea mai scurta durata de viata aici, ca duminica toate metrourile si trenurile sunt pline de cercetasi, ca in ciuda convingerii adanc inradacinate si des afirmate cu lehamite in Romania ca noi posedam cei mai neprietenosi vanzatorii si cea mai groaznica birocratie, Belgia este un candidat serios la locul intai, la fel si gropile din trotuare (impreuna cu colegii mei de acolo am inventat termenul de customer carelessness, si am fi putut aduna o Enciclopedia Britannica de intamplari in sprijinul acestei afirmatii), ca si acolo se fura, ca nu au perdele la ferestre, ca fiecare oras/strada/gara are trei denumiri, cate una pentru fiecare comunitate ligvistica din Belgia (de ex: Bruxelles – in franceza, Brussel – in flamanda, Brüssel – in germana, plus denumirea in engleza: Brussels) si nimeni nu se mai gandeste ca le e amenintata identitatea nationala din cauza unor placute bilingve, ca, asa cum spunea Bill Bryson in cartea lui “Neither here nor there” la care am ras non-stop: “The Flemings can’ stand the Walloons and the Walloons can’t stand the Flemings, but when you talk to them a little you realize that what holds them together is an even deeper disdain for the French and the Dutch.”, ca suvenirurile cu Manneken Piss (adica simbolul Bruxelles-ului – baiatul care se pişă, scuzati limbajul, dar chiar asta face de ani de zile) sunt mai mari decat insusi Manneken si asa mai departe.

Dar poate ca ce m-a uimit cel mai tare, din punct de vedere vizual – si de aceea am inceput o serie fotografica pe aceasta tema – au fost obiectele pe care oamenii si le pun in ferestrele cu sau fara perdele. Am vrut sa denumesc aceasta serie “From the outside” pentru a sugera nu doar pozitia de privitor din exterior, dar si de strain, de outsider. Cand vorbesc de decoratii in ferestre, sa nu va ganditi la flori, ci am vazut statuete, corabii in miniatura, bibelouri, caschete, papusi, palarii, vaze, jucarii, si pana si colti de fildes !! Ce este si mai interesant este ca ele sunt indreptate cu fata spre exterior, deci sunt destinate privitorilor de pe strada, ci nu locuitorilor caselor. Nu as vrea sa dau o interpretare simplista, insa e clar ca obiectele de care ne inconjuram ne reprezinta. Asa ca uneori treceam pe langa ferestre si ma gandeam oare ce spun aceste obiecte despre oamenii care locuiesc acolo? Este o intrebare pe care o las deschisa, si va las si pe voi sa va imaginati povesti.

Acesta este insa un proiect neterminat, deoarece intre timp am plecat din Belgia. Dar ca sa fiu sincera pana la capat, asta e doar o scuza. Acesta e unul dintre acele proiecte de care nu m-am tinut cu destul de multa seriozitate si incredere. Cred ca mi-am dovedit (si cu aceasta ocazie, daca mai era nevoie de inca o dovada in acest sens) ca este atat de usor (poate ca tine de natura umana, pe care o simt de cate ori imi zic ca trebuie sa merg la sala) – sa imi spun azi ploua, azi sunt obosita dupa serviciu, azi nu am chef de foto si sa treaca timpul si o idee buna sa nu vada niciodata lumina zilei. La un moment dat mi-a trecut prin minte sa realizez un proiect foto+desen+scris care se cheama “Mic tratat de idei nerealizate”. Din ce am vorbit cu mai multi oameni pana acum, as avea material cat pentru o enciclopedie. Insa deocamdata si acest Tratat asteapta in sertarul cu idei momentul oportun, sa vedem daca va veni.

Intrebare: M-as bucura daca ai vrea sa-mi impartasesti o idee grozava pe care ai avut-o, dar nu ai pus-o niciodata in practica. Te invit sa lasi un comentariu mai jos. Multumesc :)

 

For the English version of this post go here

Fotografia de marti #07

"Timisoara"

Cand Alexandra Irimiaghid turistic si traducatoare/interpreta – m-a rugat sa ii fac niste fotografii cu Timisoara pentru site-ul ei, mi-am dat seama ca nu o sa am scapare, trebuie sa fotografiez si catedrala, cel mai turistic si mai fotografiat loc din Timisoara. Asa ca am incercat sa gasesc alta perspectiva. La pamant cu camera si blugii din nou murdari in genunchi :)

Ce parere aveti?

 

Mai multe fotografii din Timisoara aici

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]               [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For English go here

Poezie la cafea in BRUIAJ Cafe&Bar

"Bruiaj"“Pricina” de Marin Sorescu

"Bruiaj"“Am legat” de Marin Sorescu

"Bruiaj"“Greva tacerii” de Daniel-Silvian Petre

"Bruiaj"

“She likes surprises” de Daniel-Silvian Petre

 

Da, stiu, nu este nici marti, nici vineri cand postez de obicei pe site, dar asa mi-a placut ideea aceasta incat a trebuit sa va spun imediat despre ea :)

In BRUIAJ si cafe si bar din Timisoara, la ceafea primesti si o poezie, scrisa de mana pe o bucata de hartie. Ce mod fain de a-ti incepe dimineata…sau dupa-amiaza :)

 

Si pentru ca tot vorbeam de poezie, as vrea sa va spun de o alta idee super pe care o sustin, de a aduce poezia in viata noastra de zi cu zi: Dam poezie la tot cartieru’ o campanie a Editurii Blumenthal. In cadrul acestei initiative, pe panourile de la metrou din Bucuresti au fost proiectate poezii. Campanie sustinuta si de liternet.

Daca va place ideea, spuneti si la prieteni :)

PS: si apropo de cafea, poate vreti sa cititi si o mica schita pe care am scris-o la liternet: Coffee and cigarettes ;)

Proiecte pe 2012. Proiect #2: Timisoara mea

Timisoara

Ideea acestui proiect foto a pornit din mai multe ganduri si dorinte razlete. De fapt, la inceput mi se parea pretentios sa-i zic proiect, pentru ca era mai mult o adunare: imi place sa fac poze + imi place sa merg la evenimente in Timisoara. Insa in cateva luni ideea s-a mai cristalizat si a fost “inaltata” la rangul de proiect :-)

Dupa cum unii poate stiti deja anul trecut m-am intors in Timisoara dupa mai multi ani in care am locuit in strainatate. Imi doream sa regasesc oameni dragi, dar si locuri si un mediu de care ma simteam foarte legata si din care simteam ca fac parte. Imi doream sa imi redescopar orasul, sa ma recontectez la el.  Iar pentru mine cel mai bun mod de conexiune este prin fotografie. Asa ca am umblat (si mai umblu) mult pe jos si cu bicicleta prin Timisoara si fotografiez. Umblu si fotografiez si evenimente de tot felul, concerte, expozitii, teatru, performance, lansari de carte, poezie, dans, festivaluri. Umbland prin oras am descoperit cu placere ca lucrurile se misca, nu numai pe scena culturala. Sunt multe ong-uri, evenimente, oameni cu initiativa, care incearca sa faca ceva, sa aduca o mica schimbare, mai ales tineri, si asta ma bucura. Cu riscul de a mi se spune ca privesc viata cu ochelari roz (sau de cal) si ca nu ma uit la televizor sa vad cat de nashpa e situatia, eu as vrea sa vad, for a change, si partea buna.

Asa ca prin acest proiect as vrea sa adun la un loc fotografii si articole cu evenimente din Timisoara. Nu vreau sa acopar toate evenimentele, oricum mi-ar fi imposibil. Nici nu ma intereseaza toate si nici nu vreau sa fac un alt site care acopera evenimentele de cultura si divertisment, sunt destule si sunt foarte bune. Dar as vrea sa surprind Timisoara din perspectiva unui cetatean oarecare (eu adica :-) As vrea totodata ca prin participarea la evenimente si prin fotografii sa aduc mai multa vizibilitate artistilor (mai ales locali) care imi plac si pe care as vrea sa ii sustin. As vrea poate si sa raspund celor care spun ca in Timisoara nu se intampla nimic.

Si da, stiu ca nu voi schimba lumea (nici macar orasul) cu acest proiect, dar imi place sa cred ca fiecare din noi poate face ceva, oricat de mic, pentru comunitatea in care traieste. Ce parere ai?

Fotografia de marti #04

De multe ori, cel mai greu lucru in fotografie nu este partea tehnica, ci a merge impotriva dorintei de confort. Adica, a te scula la ore imposibile dimineata, a iesi din casa pe ploaie, ger, ceata, viscol, cand tot ce-ti doresti este sa stai acasa sub patura cu un ceai cald si o carte, a-ti rupe spatele carand in calatorii pe munte cel putin vreo cinci kile de obiective, filtre, trepied etc, a sta in pozitii care par cel putin ciudate (pe burta, in genunchi, etc), ignorand rasul trecatorilor sau comentarii de genul “ce aparat mare, domnisoara! cu ala prindeti toata realitatea si ceva pe deasupra” (e pe bune :) )

Dar – dupa cum banuiati – o sa zic ca merita :) (si apropo de asta, poate vreti sa cititi si articolul asta). Cum au meritat si orele pe care le-am petrecut sub o streasina intr-o ploaie inghetata de ianuarie, cu ghetele ude intr-o balta si mainile amortite de frig, doar pentru a surprinde imaginea de mai sus. Cred ca imagini din acestea iti sunt cumva “daruite”, adica nu le poti planifica, poti doar sa astepti, sa observi si sa ai aparatul foto pregatit.

Mai multe fotografii din Timisoara, realizate in acea zi: aici

Daca ti-a placut, spune si la prieteni. Multumesc!

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]       [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

For the English version of this article go here

Fotografia de marti #03

"peisaj urban"

Peisaj urban

O fotografie realizata in Timisoara, nu departe de unde locuiesc. Cred ca am trecut de sute de ori pe aici, insa niciodata in anotimpul si la ora cand soarele proiecteaza perfect umbrele copacului si semaforului pe peretele casei alaturate. Sau e foarte probabil sa fi trecut si sa nu le fi observat, fiind prea concentrata sa urmaresc cand semaforul se face verde, prea prinsa in ganduri sau in graba.

Aceasta fotografie imi reaminteste ca sunt atatea lucruri frumoase (si care merita fotografiate, din punctul meu de vedere) chiar in orasul si strazile care ne sunt decor vietii de zi cu zi. De multe ori chiar lucrurile cotidiene ne sunt cele mai necunoscute, pentru ca trecand zi de zi pe langa ele, credem ca le cunoastem si nu le mai vedem cu adevarat, tanjind dupa locuri (sau oameni) noi, care sa ne uimeasca. Obisnuinta este un fel de orbire la frumusetea fiecarei zile, care pare exact la fel cu cealalta.

Sper ca te va inspira si pe tine sa privesti cu ochi noi lumea de langa tine, ca si cum ai vedea-o pentru prima data. In fiecare zi.

Daca ti-a placut, spune si la prieteni. Multumesc!

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]        [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

For English go here

Fotografia de marti # 02

"caine"

Dupa gard

…si ca bonus la fotografie, o poezie din folclor:

Din bucata mea de paine,
Am crescut un om si-un caine,
Omul azi m-a parasit,
S-a dus si n-a mai venit,
Cainele ma recunoaste,
Omul nu ma mai cunoaste.

Doar cainele mi-a ramas,
Ma apara de necaz,
Nu doarme zi si nici noapte,
Ma pazeste cu dreptate,
Il bat si il dau afara,
Sare gardul, vine iara.

 

Daca ti-a placut, spune si la prieteni. Multumesc!

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]        [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

For English go here