Category Archives: Strainatate

Lisabona si cealalta fata a calatoritului

Motto: Looking at color pictures in magazines of people having fun on the beach, many of us earnestly wish that life could be that good (Pema Chodron)

 

 

"easy living"

– De unde eşti?

– America

– Şi tu?

– Germania

– Noua Zeelandă

– Australia

– România

– Anglia"Lisabona"

Mâncam cârnaţi prăjiţi, beam vin portughez şi vorbeam despre diferenţele culturale. Cum e  la mine în ţară, cum e la tine, cum se zice noroc sau eşti frumoasă. De unde vii, de cât timp călătoreşti şi încotro mergi, întrebări repetate în toate hostelurile din lume, după care de multe ori găseşti că nu mai ai nimic de spus şi treci la următorul călător, ca la un fel de speed dating.

"graffiti"

Americanca de 19 ani plecată în turul Europei, cu ochi mari verzi, bucle pe care-ţi venea să le înfăşori pe deget si o pălărie cu boruri mici de hipster, care flirta cu recepţionerii şi părea că e cea mai bună prietenă cu toţi pe care-i întâlnea la hostel. Două surori nemţoaice, îmbrăcate în negru, studente la arte, cu care am împărţit de câteva ori micul dejun greu de la hostel, cu ouă prăjite, pâine cu gem şi o cafea călâie, după care ne venea să tot stăm pe pernele mari şi colorate de la recepţie şi să moţăim, în loc să vizităm oraşul. Doi australieni îndesaţi, cu spate lat şi tricouri cu guler în V care ne spuneau poveşti cu rechini şi altfel cât de plictisitor este în Australia (it’s fucking big and desert, not like Europe, where you can visit three countries in a week). Două franţuzoaice cu ochelari, îmbrăcate sport, din care doar una mai participa la conversaţii într-o engleză cu un accent francez atât de puternic încât nu prea erai sigur ce limbă vorbeşte. Un cuplu de neo-zeelandezi care erau atât de extenuaţi după aproape un an de călătorit prin lume, că nu mai aveau energia şi dorinţa să mai descopere încă un oraş, şi încercau să-şi găsească un loc liniştit la hostel unde să se poată uita la un film pe laptop. O nemţoaică superbă şi ilegal de tânără, cu ochi albaştri, păr lung blond şi un zâmbet de reclame, în jurul căreia roiau toţi băieţii. Două americance cu trăsături asiatice, minione ca nişte fetiţe de generală, cu rochiţe scurte şi cu pielea atât de arsă de soarele sudic, că deabia puteau să doarmă noaptea (imparteam cu ele aceeasi camera mixta de 8 persoane cu paturi suprapuse, de aceea stiu)."Lisabona"

Călători de unii singuri ale căror drumuri se intersectează pentru câteva ore sau zile, împărtăşesc nişte sticle, poze, gânduri, impresii, poveşti vesele cu aventuri din călătorii, conversaţii din care rămâi sau nu cu ceva, râsete, flirturi, ca apoi să nu se mai vadă niciodată. Decât poate să mai schimbe un comentariu sau un like pe facebook.

Dar în seara aceea beam vin şi mâncam cârnaţi prăjiţi cu vreo 15 oameni în living room la hostel. Eram în Lisabona, dar am fi putut fi oriunde. Cu cât beam mai mult vin cu atât diferenţele culturale se estompau, conversaţiile curgeau, abilităţile de a vorbi limbi străine se îmbunătăţeau şi râsetele răsunau tot mai tare. Şi dintr-o dată a revenit sentimentul acela intens de înstrăinare, de gol amestecat cu teamă, de lipsă de rost amestecată cu semne de întrebare, pe care îl simţisem cu câteva zile în urmă pe dig, la ocean. (acum știu, uitându-mă înapoi, că sufletul meu încerca să-mi trimită un mesaj că nu acesta e drumul pe care trebuie să merg, dar a trebuit ceva timp până să-l pot asculta).

"nori"

Aş putea spune atâtea despre Lisabona, cât de GROZAV a fost: cartierul Alfama plin de graffiti, scări de piatră încolăcite, rufe atârnate pe sârme, biserici mici şi colorate, mâtze leneşe sau curioase, pasteis care ţi se topeau în gură, tramvaiele vechi, galbene, ticsite de turişti, care se zgâlţâiau din toate încheieturile în timp ce urcau străzile abrupte în Lisabona, lecţiile de surfing la ocean cu un instructor bronzat şi atletic ca în filme, minunăţia de castele crenelate şi colorate răspândite pe dealuri prin păduri de la Sintra, grădinile de la Belem şi monumentul impunător al lui Columb, cântăreţii de fado dintr-un bar cu lumină roşie din Alfama, plaja izolată şi aproape pustie de la Cascais, oceanul cu valuri puternice care mă dărâmau, mă legănau, mă umpleau de spumă catifelată, ca apoi să zac pe nisipul fierbite toropită,

"Lisabona"

festivalul de muzică în aer liber din Jardim da Estrela unde m-am mişcat şi eu în ritmuri de afro beats cu mulţimea, dar poate cel mai mult mi-a rămas în minte ziua care nu a  avut nimic deosebit, incoloră ca cerul cu nori albi pictaţi, atârnând deasupra oceanului gri, cu vânt care făcea să-mi îngheţe picioarele în sandale şi îmi încâlcea părul, cu stropi de ploaie care până la urmă s-au transformat într-o răpăială intensă, plimbarea fără ţintă în spaţiile largi, deschise şi goale care aprope-mi creau agorafobie din jurul Oceanario (cel mai mare acvariu din Europa) pe care nu l-am vizitat, pe digul cu balustradă albă ce se întindea la nesfârşit de-a lungul apei.

Acolo m-a izbit puternic ideea că uneori călătorim pentru a ne distrage atenţia (tot pe aceeaşi temă, şi articolul acesta). Că în sens mai larg, căutam în exterior ce ar trebui să căutam în interior. Că fericirea – sau cum s-o numi senzaţia aceea de bine pe care o tot căutăm fără încetare – nu vine din exterior (deşi poate fi influenţată de întâmplări exterioare), ci din felul cum ne raportăm la ce ni se întâmplă zi de zi, din capacitatea noastră de a simţi profund legătura cu lucrurile, întâmplările şi oamenii care vin în calea noastră, din capacitatea de a fi prezent şi a nu trai mereu urmărind altă ţintă, altă dorinţă, altă destinaţie, din capacitatea de a accepta, a aprecia şi a  fi recunoscător pentru viața ta așa cum e zi de zi (nu cum e doar când călătorești sau faci ceva cool), din a înţelege că viaţa nu e făcută dintr-o fericire durabilă pe care să o încerci să o atingi prin tot felul de mijloace. Şi atunci poate că în unele momente ne izbeşte lipsa de sens a tot, dar e ok, şi asta face parte din joc.

Deh, poate aş fi putut continua atunci în seara aceea să beau vin cu noi mei prieteni internaţionali şi să-mi zic că mă distrez şi să nu ridic vălul care acoperă lucrurile. Tu ce ai face?

PS: Şi pentru a elimina orice confuzii, trebuie să spun că nu sunt împotriva călătoritului, dimpotrivă, dar depinde aşa de mult cum şi de ce o faci.

Stockholm: visul unei zile de vara

Stockholm

“De ce ai merge in nord vara??” ma intreaba colega mea italianca, glumind… doar pe jumatate. Bineinteles, venind din tara lui “dolce vita”, invaluita de soare fara sfarsit, leandri roz, portocale cazute pe asfalt, azzuro-ul Mediteranei, mancarea de la care-ti lasa gura apa doar gandindu-te la ea, siesta buna pentru corp si suflet, avea tot dreptul sa faca astfel de glume. Adevarul e ca nu aveam un raspuns, pentru ca aceasta calatorie a decurs dintr-o decizie luata peste noapte: intr-o buna zi cand dorul meu de duca a depasit limitele normale, care-mi permiteau sa stau linistita la birou, am cautat zboruri ieftine din Bruxelles spre orice destinatie, si cum biletul spre Stockholm a fost cel mai ieftin  si pe deasupra puteam sa plec curand, l-am luat fara sa ma mai gandesc prea mult. Dar cum era prea complicat sa explic intr-o conversatie pe fuga de ce tot imi vine sa plec in stanga si-n dreapta, am raspuns si eu in gluma: “Pentru barbati, draga! Stii tu, pentru acei tipi inalti, bine facuti, blonzi cu ochi albastri, bravi urmasi ai vikingilor”. Da, astea-s glumele mele de broscuta cu gura mare (stiti bancul, da?). Amandoua am inceput sa radem si i-am promis ca ii voi da toate detaliile la intoarcere.

Stockholm

Si acum, ca am fost la Stockholm, as putea sa ii dau un raspuns mai bun colegei mele: Fotografiska si Annie Leibowitz, sculpturile din alta lume in Millesgarden, motaiala la soare pe plaja mea privata, adica o stanca slefuita de valuri, inconjurata de pini intr-un din insulele din Arhipeleag, plimbarea prin Gamla Stan, centrul medieval, unde te asteptai sa aprara un spiridus la fiecare colt, seara linistita pe terasa de deasupra teatrului, cu un soare incremenit la orizont, care refuza sa ne scufunde in intuneric, revarsandu-si lumina moale de miere, tipica nordului,  asupra orasului si golfului pana dupa miezul noptii, o conversatie despre toate acele lucruri importante cu un strain cu care s-a intamplat sa impartim masa chiar in seara finelei Cupei Mondiale 2010, in timp ce pe strazi multimea canta si aclama victoria Spaniei. Deci in final nu a fost pentru barbati. Imi pare rau sa va dezamagesc, stiu ca povestirea nu se va ridica la inaltimea asteptarilor pe care le-am creat la inceput :)

Dar daca ar fi sa aleg un singur lucru pentru care sa-mi amintesc fiecare oras pe care l-am vizitat, pentru Stockholm este….hmmm, grea alegere intre Fotografiska si Millesgarden. O sa va spun de ce.

Trebuie sa va marturisesc ca imi plac muzeele… moderat. Adica, daca am trei zile pentru a vizita un oras, probabil ca nu voi petrece o zi in muzee. Doar daca…sunt atat de norocoasa  incat sa fiu in Stockholm chiar in zilele cand muzeul de fotografie Fotografiska – un fost depozit portuar transformat in spatiu de expozitii – gazduieste o retrospectiva a operei lui Annie Leibovitz.

Fotografiska - the photography museum in Stockholm

Am fost foarte miscata de aceasta expozitie si mi-a ramas si acum in minte (excursia la Stockholm a fost in 2010). Vad si acum celebra fotografie cu dansatorii Mikhail Baryshnikov si Rob Besserer, intr-o pozitie plina de gratie si forta; vad portretele ei puternice, inconfundabile de celebritati: fotografia cu Demi Moore gravida, goala, care a fost coperta revistei Vanity Fair in 1991 si a scandalizat publicul, cu mult inainte ca aceste fotografii sa fie ceva obisnuit; fotografia cu John Lennon, gol, ghemuit langa Yoko Ono; imbratisarea plina de dorinta si abandon a lui Jonny Depp si Kate Moss pe un pat nefacut; Daniel Day Lewis cu privirea lui hipnotica intr-un decor clasic de studio cu tonuri inchise; Brad Pitt tanar, intr-o poza voita sexy, dar imbracat hilar, in pantaloni leopard. Printre fotografii de celebritati, documentarea misiunii in Sarajevo, sau fotografiile de la Casa Alba, erau intercalate scene din viata familiei ei (ca la Imogen Cunningham).  Si poate ca cea mai impresionanta parte a expozitiei au fost seriile de fotografii despre lupta cu cancerul a Susanei Sontag – partenera si prietena lui Annie, o femeie si o scriitoare extraordinara, despre care Annie vorbea cu atata admiratie si dragoste.

Si pentru ca vorbeam de Susan Sontag, as vrea sa inlcud un mic fragment din cartea ei de eseuri  “On Photography”, care priveste cu un ochi critic arta fotografica:

“To suffer is one thing; another thing is living with the photographed images of suffering, which does not necessarily strengthen conscience and the ability to be compassionate. It can also corrupt them. Once one has seen such images, one has started down the road of seeing more – and more. Images transfix. Images anesthetize. An event known through photographs certainly becomes more real than it would have been if one had never seen the photograph – think of the Vietnam war (For a counter-example, think of the Gulag Archipelago, of which we have no photographs). But after repeated exposure to images it also becomes less real.
The same law holds for evil as for pornography. The shock of photographed atrocities wears off with repeated viewings […] The sense of taboo which makes us indignant and sorrowful is not much sturdier than the sense of taboo that regulates the definition of what is obscene. And both have been sorely tried in recent years.”
(aceeasi opinie am regasit-o in documentarul extraordinar despre fotograful James Nachtwey “War Photographer“)

Si de parca aceasta expozitie superba nu ar fi fost de ajuns, muzeul mai gazduia si expozitia fotografului suedez Lennart Nilsson. Probabil ca stiti fotografia cu fetusul cu un deget in gura (foto) (trebuie sa marturisesc ca stiam de aceasta fotografie din videoclipul Teardrop de la Massive Attack, pe care ii ascultam non stop in facultate, dar atunci habar nu aveam cine era autorul fotografiei si povestea ei). Acea fotografie face parte dintr-o serie numita “A Child is Born”, care arata stadiile dezvoltarii embrionului uman. Am citit ca aceasta este cea mai bine vanduta carte ilustrata din toate timpurile, si ca imagini din ea au fost trimise si in spatiu cu sonda spatiala Voyager, fiind considerate imagini reprezentative pentru a reprezenta rasa umana, in caz de intalnire cu alte forme de viata extraterestra. Ceea ce nu am stiut, este ca el a folosit pentru acest proiect in mare parte fetusi avortati, fapt care, bineinteles, a starnit multe controverse.

La Fotografiska am descoprit si seria “Birthday party” a fotografei Vee Speers, o serie socanta, in care copiii sunt imbracati ca la o petrecere cu masti, care reprezinta imaginea lor de oameni mari.

Decimi-am petrecut cam jumatate de zi in muzeul Fotografiska, si a fost unul dintre muzeele care mi-a ramas apropae de suflet.

"Hand of God" by Carl Milles. Millesgarden

Cat despre celalat candidat la “Best of Stockholm” este Millesgarden – casa si gradina cu sculpturi a sculptorului suedez Carl Milles. Am fost fascintata de acest spatiu  de basm, in care am umblat printre creaturi ciudate, venite parca dintr-un vis sau o mitologie fantastica: ingeri suspendati pe prajini inalte, care suflau in trompete sau care… patinatu?!?, figuri delicate oameni intainzandu-si mainile  spre cer, capete cu priviri ingrozite sau viclene care se iteau dintr-un boschet, statui fara cap,  nimfe voluptoase, buddha, pesti si pasari, ca si cum toti ar fi fost transformati in piatra sau metal in timp ce dansau, se rugau sau strigau. Desi nu e foarte mare, am colindat cateva ore prin gradina fermecata in care ma asteptam ca statuile sa se trezeasca la viata.

"Millesgarden"

Millesgarden

Asta mi-a ramas mie in amintire din Stockolm. Si bineinteles, mi-a ramas dorul de duca :)

Daca vrei sa vezi mai multe fotografii din Stockhom: aici.

For English go here

Intrebare: daca ai fost in Stockholm care este locul tau preferat?

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                 [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

Povesti din Insulele Eoliene

"Insulele Eoliene"In seara aceea pe plaja pustie din insula Lipari nu ma gandeam la nimic, doar simteam, sunt sigura. Si asta rareori se intampla.

"Insulele eoliene"Era in 2010 si era prima calatorie in care plecasem singura. E drept, in urma cu cativa ani plecasem in Italia sau in Cehia la lucru in urma unor decizii luate ad-hoc si fara sa cunosc orasul sau pe nimeni acolo, dar era diferit, acolo macar stiam ce voi face, aveam niste repere fixe, universitatea, biroul. Dar niciodata nu plecasem singura o saptamana intreaga, ceea ce mi se parea un timp atat de lung, care se deschidea in fata mea necunoscut. Stiu, stiu, poate nu e mare lucru, am prietene care sunt atat de curajoase si le admir (nu numai pentru asta), calatoresc singure cu lunile prin America de Sud sau Asia. Si prin calatoriile mele am intalnit atatia backpackeri care dadeau singuri inconjorul lumii, ca un fel de ritual de maturizare dupa graduation si… erau cu 10 ani mai tineri decat mine). Tot imi zic ca intr-o zi o sa fac si eu asta. Intr-o zi. Aaargh!! Dar nu, chiar trebuie sa fac asta, nu ca sa obtin vreo iluminare sau fericirea sau vreun Fat Frumos la final, cum s-a intamplat in Eat Pray Love, dar asa, zic eu ca-i o chestie care sta pe lista mea de lucruri importante de facut inainte de a muri. Cum a fost sa zbor cu parapanta, sa fac scuba diving, sa locuiesc in strainatate sau sa pot vorbi si sa-mi exprim parerea cu convingere in public (da, asta e printre cele mai grele, noroc ca mai am ceva timp ca sa reusesc…sper)

Hmm, uneori cand stau la o bere cu prietenii la terasa in orasul unde m-am nascut si am crescut si totul in jur si in mine e atat de calm si familiar, ma intreb ce e chestia asta in noi, ca o neliniste, un urlet, un dor nedefinit (unii il numesc wanderlust) care ne impinge sa lasam totul in urma, sa ne aruncam in lume cantr-un ocean necunoscut, ca Ulise, sperand ca in final sa ajungem…”acasa”.

Trebuie sa va spun ca inainte de a pleca in calatoria asta, imi trecusera atatea ganduri si frici prin cap, pronind de la o sa ma plictisesc/deprim singura, nu o sa reusesc sa vorbesc cu oamenii intalniti pe acolo, cum am vazut ca face toata lumea relaxata si faina pe care am mai intalnit-o in calatorii, o sa apar in ziare la sectia de stiri socante: violata, nu i-a fost gasit corpul, o sa am o aventura (sau mai multe?) cu un pescar local ars de soare, cu ochi albastri (da, da, asta ne baga in cap filmele alea romantice), o sa intalnesc iubirea vietii mele, dar nu o sa schimbam adrese de email sau numere de telefon si o sa ne cautam in urmatorii 10 ani, in realitate si pe facebook (daca nu v-ati dat seama, sunt mare fana a filmelor Before Sunrise and Before Sunset…si a lui Ethan Hawke hehe) 

Asa ca in ziua in care a trebuit sa ma trezesc la 3 dimineata ca sa iau autobuzul spre aeroport (si stiam ca va urma o calatorie cu trenul, si apoi cu vaporul si apoi iarasi un autobuz pana in satul unde era campingul in insulele Eoliene, si bineinteles, sa  caut gara, portul, vaporul, statiile in orasele de pe drum), mi-a venit sa inchid alarma si sa ma culc la loc si sa renunt la ideea acestei calatorii.

Insa la vreo doua zile dupa ce am ajuns acolo, in seara despre care voiam sa va povestesc, chiar nu ma gandeam la nimic, era liniste si pace in mine, nici urma de fricile de acasa (ceea ce imi dovedeste inca o data ca lucrurile de care ne e frica sut doar in capul nostru.Dar sa nu credeti ca data viitoare cand plec o sa fiu mai relaxata, naaah, pana la iluminare e cale lunga).

Nu voiam sa fiu in alta parte, nu-mi faceam planuri, nu mi-era nici foame, nici sete, nici frig, nici cald, nu aveam nevoie sa-mi cumpar ceva, sa vad ceva, sa merg undeva, sa ma intalnesc sau sa vorbesc cu cineva. Eram pur si simplu. V-am spus, rar mi se intampla asa ceva. Stateam pe plaja cu pietricele negre care-mi lasasera sute de urme rotunde pe spate, insa atunci nu le simteam. Se auzea doar marea calma, fosnind la cativa pasi de picioarele mele. Pe plaja nu mai era nimeni, doar mai incolo barcile colorate ale pescarilor trase la mal. Golful in care stateam era inconjurat de munti intunecati, deasupra carora rasarea luna, unde doar vreun scooter intarziat lasa o dara intortocheata si muta pe drumurile ce urcau si coborau prin sate. In departare, pe mare, se vedea vag, prin ceata de pe linia orizontului, varful vulcanului Stromboli, cu scantei si un nor de fum deasupra.

Langa mine pe cearceaf erau resturile cinei, o foccacia cu masline si rosii uscate cu un miros de-ti lasa gura apa, un strugure negru, dulce si doua piersici pufoase si zemoase. Era si cartea de Isabel Allende, care m-a fermecat cu istoriile ei latino-americane de dragoste, moarte, intamplari fantastice tesute in realitate si destine tragice, povestite simplu si cald si trist, cum numai ea stie sa o faca (cred ca v-ati dat seama, e povestitoarea mea preferata). Dar cartea statea acum cu fata in jos, abandonata, pentru ca nu mai era suficienta lumina ca sa citesc. Aerul era caldut, ca o mangaiere pe pielea arsa de soarele din timpul zilei, pe puntea vaporului cu care am mers pe una din insulele alaturate.

Si poate de aceea acum, incercand sa va spun cum era pe plaja aia m-am gandit la cartea lui Castaneda (da, poate cand o sa cresc mare, o sa zic cu cuvintele mele)

Cred ca despre starea asta vorbea el, cand te indepartezi de lume uneori, pentru a nu o epuiza, a nu TE epuiza, pentru a nu-i epuiza pe oamenii pe care-i iubesti. Are sens? Cred ca in momente din acestea ne reincarcam, ne reconectam la noi insine, pentru ca apoi sa ne intoarcem in lume cu energie noua. Sau cel putin asta am simtit eu. Ca fluxul si refluxul.

Poate ca pana acum v-ati dat deja seama ca v-am cam amagit cu titlul despre Insulele Eoliene, ca nu prea v-am zis despre aventurile

"Stromboli"de acolo, insule exotice, scuba-diving, flirting Italians hihi, vulcan activ, golfuri cu stanci abrupte, fructe de mare, pizza, arheologie, mare albastra, terase albe, oleandri, legenda cu zeul Eol (de unde si numele insulelor)…dar sper ca fotografiile o sa vorbeasca despre asta si bineinteles, lasa loc unei povesti viitoare) Si doar asa, ca un mic teaser, o sa va povestesc curand despre placutele pe care sunt inscrise numere caselor de acolo, care a fost micul meu proiect foto personal in Insulele Eoliene.

Pe curand.

 

Matrix: alege-ti calea

"Matrix"

 

 

Daca v-a placut Matrix, cum mi-a placut si mie, atunci sigur va aduceti aminte de replica memorabila, care a fost inspiratia pentru acest colaj:

“This is your last chance. After this, there is no turning back. You take the blue pill – the story ends, you wake up in your bed and believe whatever you want to believe. You take the red pill – you stay in Wonderland and I show you how deep the rabbit-hole goes”

PS: Fotografiile sunt facute in Atomium, in Bruxelles.

Hippie hippie shake :)

"hippie"

Fotografia din stanga a colajului apartine lui Robert Altman, unul dintre fotografii mei preferati, a carui carte “The Sixties” o ador! Cred ca nici nu trebuie sa fii hippie ca sa-ti placa fotografiile lui superbe care spun povesti simple si adevarate despre spiritul anilor 60 si miscarea flower power. Este atata bucurie, simplitate si candoare in fotografiile lui cu oameni dansand, razand, tinandu-se de maini, imbratisandu-se sau dansand, incat ma face sa zambesc de fiecare data cand le privesc.

Fotografia din dreapta colajului am facut-o la festivalul OutJazz in Lisabona. Imi place mult efectul pe care il are muzica live asupra oamenilor, aceea bucurie necontrafacuta pe care o vezi pe fete,  aceea pierdere a auto-controlului cand iti lasi corpul sa fie una cu muzica. Si asta va fi la fel, fie in anii 1960 sau 2060. Sau cel putin mi-ar place sa cred ca viitorul va pastra asta.

Si va las cu un cantec din care emana acelasi spirit ca in fotografiile lui Robert Altman: I got life, din filmul definitoriu pentru acea generatie, Hair. Sper sa va ridice de pe scaun :)

For the English version of this article, go here.

Cadiz si fotografia pe care nu am facut-o

…cand sunt intr-un tren pustiu uitandu-ma la nesfarsit pe fereastra, cand umblu pe strazi necunoscute intr-un oras strain pentru a face fotografie de strada, cand calatoresc singura si imi tin companie doar gandurile mele vagi din micul carnetel cu spirala si pixul cu care scriu, atunci am sentimentul acela neclar, intre oboseala placuta si melancolie, intre implinire si tanjire, intre sclipiri de intelegere si intrebari fara sfarsit, ca si cum m-as uita la viata si la mine printr-un obiectiv fara focus.

 Asa ma simteam si in ziua aceea cand ma intorceam din Cadiz la Sevilla si stateam in compartimentul de tren pustiu la lasarea serii. Aveam nisip in par, dare de sare pe picioare, buzele arse de vantul de mare si o sete teribila. Trenul pornise incet, mergand in paralel cu marea, dar kilometrii si minutele treceau si peisajul nu se schimba, dand senzatia relativa de nemiscare. Marea calma si cerul parca se topeau si curgeau una in alta, iar discul soarelui incandescent atarna in mijloc, aruncand o lumina de cupru peste aceasta scena, incadrata de fereastra trenului, ca intr-un stop cadru dintr-un film science-fiction: o planeta lichida nelocuita si o stea orbitoare indepartata, privite prin hubloul unei nave spatiale.

Nu stiu cat am stat privind acest peisaj hipnotic, in care timpul si spatiul pareau ca se oprisera in loc, ca si cum as fi fost prinsa intr-o fotografie vie, asteptand o schimbare de relief sau de lumina, ca pentru a primi o confirmare a realitatii miscarii si a faptului ca vom ajunge candva la o destinatie. La un moment dat, pentru a “scapa” din stop cadru, am intors capul spre fereastra opusa si peisajul s-a schimbat dramatic. De celalata parte a liniilor de tren soarele apusese deja. Pana la linia orizontului se intindea un camp necultivat, nelocuit, plin de buruieni inalte, mlastini, balti verzui, tufisuri si palcuri de arbusti crescute haotic, ca si cum umanitatea ar fi murit si natura ar fi inghitit treptat toate semnele civilizatiei si si-ar fi reintrat in drepturi, ca la inceputul lumii, probabil.

 Si dintr-o data am vazut-o, doar pentru o secunda. In mijlocul acestui peisaj dezolant erau ruinele unei case, din care singurul lucru care mai ramasese in picioare printre buruieni era zidul din fata, cu vopseaua alba cojita, de sub care rasarisera caramizi rosietice ca nista rani, in care era sapat un porton rotunjit sus, prin care se putea vedea campul din spate, iar deasupra lui se puteau inca citi cateva litere sterse DOLORES (durere, in spaniola). Parea o viziune sumbra asupra vietii si ar fi fost o fotografie puternica, insa mi-a disparut din ochi intr-o secunda in goana trenului, ca si cum nici nu ar fi existat vreodata, ca acele momente rare in care valul realitatii pare ca se ridica si avem o sclipire de intelegere si totul are sens, ca apoi sa se piarda, lasandu-ne mirati si dezorientati, ca la trezirea dintr-un vis, incercand sa ne aminim ceva ce am stiut dintotdeauna.

 Mi-ar fi placut sa pot sa desenez asta pentru voi, in loc sa folosesc cuvinte, dar mi-e frica ca ar fi fost ca si cum as fi incercat sa desenez un elefant in burta unui sarpe boa si toata lumea ar fi vazut o palarie, cum i s-a intamplat si Micului Print.

 Ok, veti spune, si ce-i cu asta?!

 Dupa putin timp am ajuns intr-o statie si s-au urcat mai multi oameni in tren si am reintrat in normalitate, o data cu zgomotul conversatiilor, al rasetelor, al celularelor cu melodii stridente si al ipad-urilor cu aplicatii numa bune sa te protejeze de vreo viziune sumbra pe care ai putea-o avea daca te-ai uita pe fereastra sau in mintea ta.

 Si cum revelatiile s-au terminat, o data cu uitatul la balarii (cum ar fi zis tata), atunci a inceput sa mi se insinueze in minte ca acest mod de a calatori e cam superficial. Adica la urma urmei, cu ce am ramas din calatoria mea de o zi la Cadiz? Habar nu aveam de date istorice, de personaje sau povesti cu aroma locala, de nume de piete, catedrale sau strazi (asa voiam eu sa scriu acele articole de calatorie cool??). Si nici macar nu m-am “distrat”, criteriul de baza in apreciarea activitatilor noastre, conform reclamelor.

Pentru mine Cadiz a fost cercei de argint lucrati fin, cu pietre de topaz, un aer de Maroc, emapanada con autuno (un fel de sanvici cu ton, pe care l-am mancat la o taraba in piata), “Peace, Love and Icecream” (daca asta ar fi fost motto-ul unei manifestatii, l-as fi scandat si eu, dar nu, era doar numele unei terase unde am luat o supradoza de inghetata de ciocolata cu caramel), prima data la mare in anul acela, vantul puternic Sirocco care mi-a umplut hainele si parul de nisip, niste localnici care cantau funky-jazzy la bongo si chitari pe plaja, si o carte buna (dar despre asta mai tarziu). Asta era tot.

 Asta ma face sa ma intreb de ce calatorim? De multe ori ma intreb asta, osciland intre cinism si entuziasm. Raspunsurile sunt multe si depind de ce fel de calatorii facem. Sa ne relaxam (sau macar cu ideea asta plecam), sa ne simtim bine (yeee), sa ne simtim deosebiti, sa simtim ceva diferit, sa luam o pauza de la rutina zilnica, sa bifam un loc de pe lista aceea nesfarsita de locuri de vazut, sa punem poze si statusuri cool pe facebook, sa ne bronzam, sa fim “high” (de obicei in Amsterdam), sa agatam, sa vizitam prieteni, sa fotografiem sau pentru ca pur si simplu nu exista un raspuns mai bun la intrebarea ce sa facem in vacanta? Si asa mai departe. Si apoi vin raspunsurile “grele”: sa ne regasim, sa ne pierdem, sa urmarim un vis, sa ne cautam pacea interioara, sa cautam un sens, sa fugim de ceva, sa ne vindecam, sa umplem un gol interior, sa simtim ca traim sau pentru ca daca stam prea mult intr-un loc creste in noi nelinistea si amorteala, care sunt greu de suportat.

 Dintotdeauna a existat ideea ca o calatorie nu inseamna doar a vedea niste locuri, ci ca iti poate schimba viata. Asta imi aminteste de cartea superba “Rostul lumii” a lui Nicolas Bouvier, care a fost si el un calator sau mai degraba un ratacitor toata viata: “O calatorie nu are nevoie de motive. In curand, se dovedeste a fi un scop in sine. Credem ca vom face o calatorie, insa calatoria este de fapt cea care ne face sau ne desface”.

 Dar nu asta este cartea pe care o citeam in acea zi, despre care am promis mai devreme ca va voi vorbi. Este o carte care m-a insotit cu rabdare si grija, respectandu-mi ritmul si toanele, cum doar prietenii buni o fac, spunandu-mi lucrul potrivit la momentul potrivit, facandu-ma sa zambesc si oferindu-mi alinare. A fost “Le voyage de Hector. A la poursouite du temps qui passe” de Francois Lelord. Si spunea asa, invatandu-ne cum sa apreciem momentul… golindu-ne şi lăsându-l să ne umple:

“Pour bien remplir le present, il faut souvent faire le vide en soi. […] pour apprecier un moment, il fallait le laisser vous remplir, ne pas se tracasser pour d’autres choses” (mai multe citate aici)

Si va las cu acest gand si nici o fotografie de aceasta data.

 

For the English version of this article, go here.