Category Archives: Resurse

Gânduri de foto-explorator

Iată că se apropie începutul cursului de foto-explorator și asta m-a făcut să mă gândesc la experiența mea cu fotografia din ultimii ani. E și un prilej la a reflecta la întrebarea mea preferată: „De ce?”. De ce fac acest curs, ce aș vrea să transmit prin el? Mai jos câteva gânduri însoțite de fotografii.

colaj eu foto-exploratorAcum câțiva ani am început un proiect fotografic care se chema „35 ways of seeing myself”. Pe scurt, cred că doream să exprim prin fotografie și scris cine sunt eu cu adevărat. De ce este asta important, pentru fiecare din noi, este o întreagă discuție pe care nu o să o aduc aici. Proiectul fusese început la 35 de ani, o perioadă în care am trecut prin mari transformări interioare, iar cum fotografia şi scrisul au fost întodeauna pentru mine instrumente de explorare şi exprimare, de conexiune (cu interiorul meu şi cu ceilalţi), am încercat să folosesc aceste instrumente şi acum pentru a înţelege acest proces mai bine şi a împărtăşi descoperirile mele. Simt că se apropie de final acest proiect și visul meu este să adun toate fotografiile și textele într-o carte….anul acesta, sper! Așa că din textele acestea, am selectat un mic fragment care cred că exprimă foarte bine experiența acumulată în acest proiect, pe care am încercat să o aduc și în acest curs, și astfel pentru a avea o idee despre o parte din exercițiile fotografice și creative pe care le vom face la curs.

„Acum, când suntem în era selfiurilor, când pare că cel mai ușor și natural lucru este să îndrepți aparatul foto spre tine însuți, când lumea a devenit doar un fundal pentru eu-eu-eu, cel mai greu lucru în proiectul acesta, dar și în general, a fost să fac o fotografie sinceră cu mine însumi. O fotografie în care să fiu eu cu adevărat, în care să dau toate măștile jos. Oare se poate așa ceva? […]

Este interesant, că noi practic nu putem să ne vedem pe noi înșine, fizic vorbind. Putem să ne uităm într-o oglindă, dar cred că știm cu toții că acolo nu vedem decât o imagine subiectivă a noastră, mai ales noi, femeile. Putem să ne vedem prin ochii altora, și paradoxal, de multe ori această imagine este mai obiectivă decât privitul în oglindă, adică decât imaginea pe care o avem noi despre noi înșine. […]

În orice caz, este ceva cu totul diferit când te vezi într-o fotografie. Nici acum nu înțeleg prea bine de ce (deși există multe alte mărturii în acest sens și chiar literatură „de specialitate”). Dar ce am descoperit este că fotografiindu-mă pe mine, m-am întâlnit cu mine, m-am văzut mai bine, într-un anume sens, mai mult decât au făcut-o toate auto-analizele și textele mele. Iar asta mi-a declanșat un amalgam de emoții pe care nici nu le pot descâlci, dar mai să le descriu.

Așa că asta sunt eu. Tadaaam…”

05 vineri

Eu cred cu tarie si tot zic asta ca in fiecare din noi se afla resurse si talente pe care nici nu ni le putem imagina de multe ori, dar care stau ascunse sau adormite in noi. De ce? Poate pentru ca nu le-am descoperit mai devreme sau nu am fost incurajati sa le descoperim mai devreme. Cel putin pentru generatia mea scoala era mai degraba un loc de uniformizare, de invatat pe de rost, de a face ce trebuie, nu de crestere si descoperit talente (nu zic nu, erau si exceptii). Iar o data ce „crestem mari” devenim tot mai prinsi in iuresul vietii de zi cu zi, al treburilor, al castigatului traiului, cum se zice, al listelor interminabile cu lucruri de facut, iar creativitatea, arta, joaca (sau chiar statul cu picioarele goale in iarba intr-un parc intr-o zi obisnuita ) devin un lux care pare rezervat doar catorva norocosi. Parem prinsi intr-o traiectorie din care cu greu iesi. Am auzit atatia oameni care spun „eu nu am nici un talent”, „eu nu sunt creativ”, „nu stiu ce-mi place sa fac”. Si eu eram printre ei ) Si intr-o oarecare masura mai sunt si acum, in sensul ca imi dau seama ca inca nu imi folosesc tot potentialul uman care mi-a fost dat.

Dar ce am descoperit in ultimii ani, de cand m-am apucat serios de fotografie, am pornit blogul si am inceput si sa scriu, este ca acestea nu sunt doar niste activitati artistice sau creative, dar si niste instrumente foarte bune de autocunoaștere, de expresie a adevăratului eu, de acceptare, de impartasire, dar și de acțiune. Fotografia m-a pus fata in fata cu mine insumi in feluri in care au schimbat ceva in mine iar scrisul a deschis niste usi interioare.

Am observat pe propria piele că această explorare creativă a lumii interioare a pus în mișcare niște resorturi si în final a avut și are efecte benefice în toate aspectele vieții mele. Dar roadele nu se culeg imediat, ci în timp și în feluri în care nu te aștepți.

Asa ca experienta aceasta am incercat sa o pun in acest curs si s-o impartasesc si cu altii. Nu vreau sa promit chestii marete si solutii facile prin acest curs si poate ca pe multi intrebari ca „cine sunt eu cu adevarat” ii lasa rece (si e foarte ok sa fie asa) dar pentru cei care se intreaba si cauta, cred ca simplul fapt de a iti dedica un timp in care sa explorezi, sa te exprimi si sa te reflecti, sa vezi si sa te vezi prin lentila creativitatii, dar si sa impartasesti cu altii aceasta experienta este un castig in sine.

Asa ca va astept sa exploram impreuna

Am împlinit 3 ani

Ce faci, te face

(Părintele Teofil Părăian)

IMG_4142 copy

În 28 februarie 2015 site-ul acesta a împlinit trei ani. Sunt trei ani de când scriu, trei ani de când am luat fotografia în serios, trei ani de când m-am întors în România. Am învăţat foarte multe în aceşti trei ani şi pot zice că în paralel cu site-ul, cu ce am scris şi fotografiat, şi eu m-am schimbat şi redefinit. Într-adevăr, ce faci, te face. Tot ce faci, ce decizii iei, ce lucrezi, cum te raportezi la asta, cum trăieşti, cum interacţionezi cu ceilalţi, cum şi pe cine iubeşti, cum îţi petreci timpul liber, ce reacţii ai la întâmplările vieţii de zi cu zi, ce şi cum vorbeşti, ce gândeşti, totul, nu contează că e văzut sau nu de alţii, te defineşte, te construieşte, te “face” cine eşti.

Dar s-o iau de la început.

La început nu a prea fost lumină

Îmi aduc aminte cum am început în 2012. Deabia mă întorsesem în România după trei ani şi jumătate de locuit în Belgia şi habar nu aveam ce o sa fac aici, doar ideea că o să fiu fotografă. Lucru la care nu aveam nici o experienţă, decât că de mulţi ani îmi plăcea să fotografiez. Dar una e să faci asta din când în când, când ai chef sau pentru propria plăcere, şi alta să faci din hobby-ul sau pasiunea ta o meserie. Aşa că atunci când m-am aruncat cu capul înainte în ideea aceasta de a fi fotografă nu ştiam ce mă aşteaptă. Au ieşit la iveală toate fricile mele, toată neîncrederea în sine, mă gândeam că nu sunt destul de bună, că nu o să reuşesc, uneori nu ieşeam cu zilele din casă, munceam haotic nu ştiu câte ore pe zi, petreceam zile şi nopţi pe internet citind despre fotografie şi uitându-mă la fotografiile altora şi comparându-mă, bineînţeles, în defavoarea mea. Încercam să învăţ stilul altora pentru a avea “succes”. Azi eram bucuroasă că am câştigat un concurs, mâine mă simţeam distrusă că am primit doar două like-uri la o poză care mie mi se părea genială. Aveam liste lungi cu ce trebuie să fac, până la ce dată, la ce concursuri sau workshopuri de fotografie trebuie să particip. Citeam cărţi de marketing despre business-ul fotografiei şi nu mă atrăgeau de loc. Nu-mi venea să dau like-uri ca să primesc înapoi, să comentez la alte site-uri, să fac networking, să mă promovez, să respect reguli de blogging şi de scris, nu era pentru mine. Era un stres continuu (auto-indus, bineînţeles, dar atunci nu aveam detaşarea să văd asta) care nu mă mai lăsa să mă bucur de fotografie şi îmi înăbuşa creativitatea. Stresul şi supra-activitatea uneori ne dau impresia că facem ceva important, dar nu e aşa.

Money, money, money

Şi apoi era presiunea banilor. Pentru că aşa am fost învăţată, ca mulţi dintre noi probabil, să cred că doar doar dacă ce fac (muncesc) aduce bani, atunci are utilitate, sens. Ştiu că astea sunt modelele pe care le vedem în jur, aşa suntem “programaţi”. Iar reversul e foarte dur. Ajungi să crezi că dacă nu reuşeşti să “faci” bani (destui bani sau mulţi bani) atunci ceea ce faci e inutil, şi de acolo e doar un pas la a te simţi tu inutil sau fără rost. Dar asta e cea mai mare iluzie, care ne ţine captivi şi ancoraţi în partea materială a existenţei. Asta ne face să ne învârtim de multe ori ca şoarecii în carusel, alergând după mai mulţi bani, ca să ne satisfacem mai multe nevoi, care de fapt nu sunt nevoi reale, ci dorinţe a căror îndeplinire credem că ne va face fericiţi, dar care de fapt ne complică viaţa şi ne agită mintea şi sufletul, e o fericire care se evaporă instant şi ne lasă flămânzi după alte şi alte lucruri. Cu cât ai mai multe dorinţe, cu atât eşti mai nemulţumit.

Renunţarea şi reîntoarcerea

Cred că după vre-un an jumate am renunţat, mi-am zis că presiunea de a fi fotografă şi de a avea o afacere pe cont propriu (vorba vine, nu am avut niciodată una, cu adevărat) e prea mare şi mai bine îmi iau un job “normal”, ceea ce oricum auzeam destul de des în jurul meu. Părea că nu “reuşisem” cu fotografia, că a fost un eşec, pe care l-am resimţit cu toată fiinţa mea, cu toată gama de stări şi trăiri.

Doar că nu mi-am luat un job “normal”. Am lucrat pentru scurt timp într-un bar, apoi într-o librărie, spre dezamăgirea şi dezaprobarea familiei mele, care ziceau că pot “mai mult”. Dar pentru prima dată în viaţa mea simţeam că am un job care mă reprezintă, care chiar se potriveşte cu cine sunt eu. Cv-ul meu care arată ca o pătură multicoloră, de la toate joburile foarte diferite pe care le-am încercat, e martor că am căutat mult ca să ajung aici. Celelalte joburi nu mi-au displăcut şi cred că le-am făcut bine, dar deabia acum mi-am dat seama că nu-mi folosisem nici măcar jumătate din potenţialul meu. Am văzut că atunci când lucrez ceva care mă reprezintă, care se potriveşte cu cine sunt, unde pot să-mi folosesc calităţile şi abilităţile mele, practic scote la iveală un potenţial nebănuit şi nelucrat. Ken Robinson spune că atunci te afli în “elementul” tău, adică atunci când ceea ce îţi place să faci (pasiunea) se întâlneşte cu ceea la ce eşti bun să faci (abilităţile). Într-un fel, atunci afli cine eşti cu adevărat (adică e o parte importantă din cine eşti). iar asta îţi dă o energie şi putere extraordinare.

Apoi încet încet m-am reîntors la fotografie şi scris, cumva am fost trasă înapoi. Oamenii mă căutau să le fac poze, îmi propuneau proiecte, apoi am simţit eu că era o parte din mine şi erau idei care se cereau exprimate fotografic şi în scris, partea asta a mea creativă îşi cerea drepturile.

Oricum, îmi dau seama tot mai mult că absolut tot ce ni se întâmplă are rolul de a ne învăţa ceva. Şi nu mă refer doar la întâmplările mari, si chiar la întâmplările mărunte de fiecare zi, acestea sunt practica de fiecare zi, dacă suntem atenţi. Spunea un părinte că în fiecare moment al vieţii noastre suntem suma experienţelor pe care le-am trăit până atunci. Aşa că dacă vrem să îmbătrânim frumos trebuie să trăim frumos, zi de zi, nu mai târziu sau când o să fim nu ştiu cum sau o să avem nu ştiu ce. Aici şi acum. Ca să trăim fără regrete cred că trebuie să ne facem tot ce facem cu tot sufletul, fără jumătăţi de măsură. Nu “succesul” este scopul, ci această dăruire totală în faţa vieţii. Cel puţin eu asta am înţeles până acum.

Despre frică şi curaj

Îmi aduc aminte că la prima nuntă la care am făcut poze îmi tremurau picioarele şi mâinile şi mi-era rău, credeam că o să vomit. De teamă. Nu mă simţeam pregătită, mi-era teamă că o să o dau în bară şi că oamenii nu o să fie mulţumiţi. A fost ok, clienţii au fost foarte mulţumiţi. Dar cine să audă? :) Recunosc că de câteva ori au venit clienţi la mine şi eu i-am refuzat, gândindu-mă că nu o să fac faţă la proiectul respectiv.

De atunci am parcurs un drum lung, chiar dacă sunt doar trei ani. Şi acum mi-e teamă uneori când merg să fac fotografii, dar cred că e o teamă bună, care-mi arată că iau lucrurile în serios şi totodată că e posibil să greşesc, dar trebuie să-mi asum şi asta. Poate că sună a clişeu, dar cred că foarte important să ne înfruntăm temerile, făcând exact lucrul de care ne este teamă. Şi atunci când ne înfruntăm frica şi suntem curajoşi într-un domeniu al vieţii, asta se reflectă şi în restul vieţii noastre şi de multe ori în vieţile celorlalţi. CItisem undeva “you have to be brave with your life, so other people can be brave with theirs”.

A avea curaj şi a înfrunta o frică uneori înseamnă să-ţi laşi jobul, alteori înseamnă să spui da sau să spui nu şi chiar asta să vrei să spui. Uneori înseamnă să spui te iubesc fără să ştii ce ţi se va răspunde înapoi, alteori înseamnă să îţi urmezi un vis. Uneori înseamnă să pleci singur în lumea largă, alteori înseamnă să te deschizi într-o relaţie sau dimpotrivă, să stai singur. Uneori înseamnă să-ţi înfrunţi părinţii, alteori înseamnă să-i îmbrăţisezi şi iubeşti aşa cum sunt. Curajul este de mai multe feluri şi cred că trebuie exersat cât mai mult.

Despre maturitate şi cine eşti cu adevărat

Atunci când vrei să trăieşti altfel (adică să schimbi ce lucrai, cum trăiai, cum relaţionai, cum mâncai, pentru că totul se leagă), am observat că trebuie să înfrunţi multe piedici. Unele interioare – propriile frici, condiţionări, limitări, tipare mentale, altele exterioare – nevoia de suport, dezaprobarea sau răceala familiei, a prietenilor, presiunea (invizibilă, dar foarte puternică) a societăţii şi “normalităţii”. Nimeni nu e interesat să ieşi din “ring”. Practic când faci schimbări, e un salt în gol, “a leap of faith” si trebuie să-l faci singur. Şi e foarte greu. Trebuie să înfrunţi riscul de nu-i  mulţumi pe cei apropiaţi, de a-i supăra. De fapt nici tu însuţi nu eşti mulţumit. Temporar treci prin multă nesiguranţă, frică, amorţeală, deconectare de sine sau chiar depresii (doar că atunci nu ştii că e temporar). Dar altfel nu se poate. Nu se poate să fie uşor. Durerea face parte din acest proces şi nu trebuie să te sperie. De multe ori dăm înapoi din faţa greului sau a durerii şi ne gândim că nu aceea trebuie să fie calea, că doar trebuie să fim happy tot timpul. Dar tocmai greutatea ne şlefuieşte şi ne întăreşte. În încercări dăm adevărata măsură a fiinţei şi caracterului nostru. O viaţă uşoară şi comodă nu ne face să creştem.

Iar momentul în care te rupi de modelele părinţilor, familiei, societăţii, sau chiar a modelului vieţii tale dinainte este primul pas spre adevărata maturitate, care nu are legătură cu vârsta. Atunci afli cine eşti cu adevărat. Atunci eşti cu adevărat liber. Accentul cade pe decizia şi responsabilitatea ta, ci nu pe a societăţii, familiei, conjuncturii. E un moment de cotitură când începem să ne asumăm propriile vieţi şi decizii. Libertatea nu înseamnă să poţi spune da la orice ai chef, ci să spui da şi nu cu discernământ. Cred că acum mai mult ca oricând, ne sunt deschise atâtea posibilităţi, oferte, idei, “distracţii” şi am vrea să le încercăm pe toate. Dar dacă mergi pe toate drumurile nu ajungi niciunde. “Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos” spune Apostolul Pavel.

Despre fotografie şi scris ca instrumente

Atunci când am pornit site-ul acesta mă gândeam că o să scriu articole despre fotografie şi o să fie dedicat unui “business”. Dar a ajuns altceva. Eu credeam că merg să fotografiez, dar de fapt a fost doar un pretext pentru a întâlni oameni, care unii mi-au devenit prieteni sau mi-au influenţat viaţa într-un fel sau altul, a fost o ocazie de a mă implica în proiecte sociale sau activităţi ale ong-urilor şi a vedea astfel o altă faţă a Timişoarei, vie, care se mişcă şi se schimbă, cu oameni entuziaşti, care dedică timpul şi energia lor pentru a face ceva bun, a schimba ceva, oricât de mic, în mediul în care trăiesc. Oameni care nu trăiau vorbind despre ştiri şi cum i-a călcat pe bătătură un şofer nervos sau un funcţionar, nu erau sictiriţi de cât de naşpa e în România, ci încercau să facă ceva. E o lume pe care nu am cunoscut-o înainte şi din care am vrut şi eu să fac parte. Fotografia a fost un instrument de conexiune, de exprimare, de auto-cunoaştere. Eu nici acum nu mă consider fotografă, ci…nu ştiu ce :) un om care caută şi uneori mai şi găseşte.

Iar cu scrisul e şi mai ciudat. Nu ştiu nici acum ce m-a îndemnat acum trei ani să public primul articol sau să-mi fac un blog, era cât se poate de departe de ideile şi personalitatea mea introvertită. În orice caz, am căutat să fiu cât de sinceră pot cu motivul pentru care scriu şi pot zice cu siguranţă că nu căutam şi nu caut o defulare online, nu caut nici atenţie sau popularitate, nici nu vreau să dau lecţii sau să vorbesc cu cineva, Dar ce pot spune este că de cele mai multe ori e ceva peste mine, care parcă nu are legătură cu mine (deşi scriu despre mine şi experienţele mele), Pur şi simplu curge din mine. Sunt în “flux”, adică uit de mine când scriu, la fel ca atunci când fotografiez. Şi cumva lansez gândurile şi pozele astea în necunoscut şi mă gândesc că folosesc cuiva…poate. Sunt şi eu un instrument.

Iar dacă mă gândesc la direcţii viitoare, cred că voi începe să scriu mai puţin despre mine.

Ce am învăţat

Cred că cel mai important este să fac fotografii în care pun suflet, să scriu şi să trăiesc adevărul (meu), să fac lucruri în care cred, să trăiesc astfel încât să-mi placă de mine până în colţurile cele mai ascunse ale fiinţei, adică să trăiesc în pace cu mine. E alinierea aceea dintre minte, cuvânt şi faptă. Să nu existe disonanţe: una să gândesc, să n-am curaj să spun aia, sau pe faţă să spun altceva şi să nu acţionez niciodată. Nu. Şi poate cel mai important, asta aşa în general, să mă concentrez pe partea spirituală, să-mi ţin sufletul aproape de Dumnezeu, şi atunci totul va fi ok, atunci nu mă va bate vântul în toate direcţile. (e şi citatul acesta care îmi place foarte mult). E cel mai solid punct de reper, singurul care nu se schimbă, şi atunci încercările le voi lua altfel, atunci pot privi ce mi se întâmplă din altă perspectivă şi pot mulţumi pentru absolut tot ce mi se dă să trăiesc în fiecare zi.

Dacă ar fi să-mi spun ceva mie de acum trei ani, ar fi: să faci tot ce poţi mai bine în momentul prezent, să înveţi neîncetat, să practici cât poţi de mult, să faci economii înainte de a-ţi lăsa jobul :) , să nu amâni, să nu uiţi să dăruieşti din ceea ce faci, nu fă ceva în primul rând pentru bani, să mergi înainte şi să fotografiezi (sau orice decizi să faci) chiar dacă ţi-e frică de mori şi ţi se pare că nu eşti pregătit, să nu te laşi influenţat de părerea sau aprecierea altora, nu deznădăjdui niciodată, nu urmări succesul, ci doar să fii tu însuţi. Regretele nu provin din neatingerea succesului ci din faptul că nu am încercat sau nu am dat tot ce puteam (adică nu am făcut tot ce ţinea de mine). Practic, să îţi pui sufletul în ceea ce faci, să dai tot şi apoi să fii detaşat de rezultate. Şi atunci, paradoxal, vin şi rezultatele. Nu contează dacă faci un job din pasiunea sau hobby-ul tău, dacă faci bani din asta sau nu, doar exprimă-te dacă simţi asta. Creativitatea nu înseamnă doar artă. Scrie, găteşte, coase, predă, desenează, dansează, cântă, fă voluntariat, porneşte o afacere sau asociaţie, meştereşte, fă-ţi haine, ia-ţi şosete colorate, joacă-te, mergi desculţ, vorbeşte cu necunoscuţii, înscrie-te la un curs pe care voiai de mult să-l faci, fă sport, repară, plantează, fă prăjituri. Cred că toţi avem foarte multă creativitate în noi, e o parte a noastră, o latură a fiinţei noastre, care cumva ţine de suflet, de partea nematerială a existenţei. Şi care, de cele mai multe ori e ignorată, pentru că nu are utilitate (vezi ce ziceam mai sus despre bani).

Vorbă lungă, dar cam atât a fost.

După cum ziceam, am împlinit trei ani, deci sunt la grădiniţă, şi lecţiile mele sunt de grădiniţă şi mai am multe de învăţat. Deabia aştept.

IMG_4616 copyiar când îi greu, nu uita să te opreşti şi să miroşi trandafirii :))

Orasul si eu in reconstructie

You cannot get better and look good at the same time. (Julia Cameron)

colaj copy

Nu puteai să-l ignori. Era peste tot şi îl vedeam zi de zi. Oraşul – şantier. Noroiul, praful, şanţurile, puşcăriaşii care lucrau şi cereau cu insistenţă o ţigară sau se luau de fete, zgomotul picamerelor şi excavatoarelor, lipsa trotuarelor. Am suferit şi m-am plâns şi eu, ca multă lume, că ne-a fost luată Piaţa Unirii,  că nu mai era locul unde ne puteam întâlni seara pe bănci la o poveste, că nu mai era fântâna unde ne opream în timpul zilei pentru un scurt popas cu bicicleta. Am comentat şi eu, ca multă lume, că e groaznic, că nu mai suport să fie tot oraşul un şantier şi am spus şi eu, neconvingător, că va fi fain când se va termina.

Dar într-o zi mă uitam pe geam din librăria unde lucrez, la puşcăriaşii care stăteau în noroi până la mijloc şi săpau şanţuri pe strada Mercy, pe o ploaie teribilă care-ţi pătrundea până la oase şi-i compătimeam pentru ce viaţa au. Însă când am ieşit în stradă, i-am auzit ca ei glumeau, râdeau, săpau şi îţi mai aruncau câte o replică în băşcălie sau o înjurătură sub ochi poliţiştilor cu bastoane care-i supravegheau.  Probabil că pentru ei era o o bucurie, sau în orice caz, o alternativă mult mai bună la statul după gratii, să stea afară, chiar în ploaie, şi să sape şanţuri, dar să fie în aer liber, să facă ceva util, să mai primească o ţigară, să mai glumească cu trecătorii.

Mi-am dat seama, de parcă uitasem, că totul depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile.

IMG_0114 copy

Şi atunci mi-am adus aminte de ce citisem cândva: “You cannot get better and look good at the same time”. Iar asta se aplică şi oraşului, şi mie. Adică nu se poate să avem pretenţia de a ne îmbunătăţi şi de a ne simţi şi arăta bine pe parcursul acestui proces. Procesele de schimbare radicală nu se fac peste noapte şi mai întâi presupun să dărâmi, uneori din temelii, înainte de a reconstrui. Un timp trăieşti printre dărâmăturile vechiului, până a apărea noul. Şi nu e întotdeauna plăcut sau frumos. Şi eu, eram, ca oraşul, în reconstrucţie. Se lucra intens pe multe şantiere. Iar uneori nu mai vedeam capătul, nu înţelegeam de ce lucrurile nu mai pot fi “ca înainte”. De ce nu pot avea din nou Piaţa Unirii (a oraşului, şi a mea, interioară) – locul meu familiar – aşa cum era înainte? Pentru ce am pornit tot procesul acesta? Oare va fi mai bine? Cred ca de multe ori trebuie să fac un exerciţiu de imaginaţie şi de credinţă pentru cum va arăta oraşul (şi eu) după reconstrucţie. Să am încredere că va fi bine. Să încerc să văd frumuseţea în tot acest proces de şantier. Să văd din când în când câte un progres, o mică stradă finalizată, o floare răsărită printre dărăpănături, toamna asta minunată care îşi trimite frumuseţea peste noi, dacă o putem vedea, fără să ţină seama de moloz si santier. E marele suflu al naturii, al universului, de vreţi, pentru care un şantier e ceva minor, o secundă. Poate că asta trebuie să-mi aduc aminte de multe ori, să reîncadrez, să am o perspectivă mai largă.

IMG_0111 copy

IMG_0105 copy

Iar când am gândit aşa, oraşul acesta şantier mi-a devenit drag.

Mă uit la Domul care este pentru mulţi un reper – vizual, spiritual, artistic, social, istoric – şi mă gândesc că şi acesta a fost la început un morman de pietre şi pământ. Oare pot, putem vedea dincolo de pietre şi pământ o construcţie aşa de frumoasă? Oare pot vedea dincolo de molozul meu interior (uneori foarte vizibil) omul frumos care sunt cu adevărat? Oare pot avea răbdarea şi încrederea şi voinţa de a trece prin acest proces greu şi dureros, în care parcă uneori nu mai văd capătul şi în decursul căruia ştiu că de multe ori nu voi “arăta bine”, pentru a ajunge…undeva, cineva care îmi pot doar imagina şi spera? Practic să fac acest salt în gol, a leap of faith… Şi oare pot vedea în ceilalţi, dincolo de molozul lor, o construcţie frumoasă?

Voi ce ziceţi?

IMG_0104 copy

IMG_0113 copy

IMG_0115 copy

IMG_0101 copy

Despre fata ascunsa a lui a darui

“Dacă eu nu sunt pentru mine,
atunci cine să fie?
Şi dacă sunt numai pentru mine,
ce sunt eu?
Şi dacă nu acum, atunci când?”

inima a darui copy

 

Îmi doresc să dăruiesc şi să mă dăruiesc. Cred că are de-a face cu ceva de care mă apropii cu smerenie, dar şi cu îndrăzneală, fără cuvinte, cu ardoare, cu semne de întrebare, cu îndoieli şi lacrimi uneori, dar cu o neîncetată căutare marcată de sclipiri de înţelegere şi bucurie fără margini. Adică sensul vieţii. Pe bune? Chiar despre asta vrei să vorbeşti? Cine eşti tu şi ce ştii despre asta? Uneori când vine vorba de lucruri importante parcă sunt tentată să adaug o mică glumă lângă, ca pentru a înlătura orice bănuiala că m-aş lua prea în serios, eu şi gândurile mele. Dar poate că nu trebuie să fac asta.

Andrei Pleşu spunea într-un text foarte frumos referitor la sensul vieţii că nu există un răspuns definitiv şi nici un răspuns – reţetă, valabil pentru toţi. Şi că întârzierea răspunsului nu e ceva rău, dimpotrivă. Iar răspunsul trebuie neapărat să vină însoţit de corolarul bucuriei. Oricât aş vrea să găsesc un răspuns care să mă liniştească, de fapt cred că e mai important să ştiu că există, şi e important să mă întreb. Nu pot să dau răspunsuri pentru ceilalţi, dar pot să dau răspunsuri pentru mine şi să continui să mă întreb, cu mintea limpede şi cu ochii deschişi. Şi după cum spuneam la început, o bucată de răspuns din marele puzzle al sensului are de-a face – pentru mine cel puţin – cu ceilalţi. Cu dăruirea. Cu a simţi că viaţa mea serveşte celorlalţi. Cu a ajuta. Nu ştiu cum şi în ce formă şi nu trebuie să fie ceva măreţ. Iar altă (mare) bucată din puzzle are de-a face cu sufletul meu şi cu căutarea lui Dumnezeu. Dar despre asta e mult mai greu să vorbesc sau poate că nici nu am competenţa. Aşa că o să vorbesc despre a dărui, despre ce am descoperit în mine şi în alţii

A dărui, a (te) dărui, a ajuta, a face binele, toate sunt bune şi frumoase, şi ca toate lucrurile bune şi frumoase, au în miezul lor şi o contradicţie, sunt nuanţele subtile, gândurile care stau în spatele gândurilor care ne alimentează faptele, până a ajunge complet curate. Astfel, există un fel de a dărui care vrea să lege, să-l facă mic şi slab şi dependent pe cel care primeşte. Există un fel de a dărui care e menit doar de a satisface propriile nevoi, nu pe ale celuilalt. Există un fel de a dărui care cere ceva înapoi, chiar dacă nu e exprimată, aşteptarea aceea există. Îţi dau inima mea = dă-mi inima ta. A (te) dărui, a ajuta pentru a căpăta atenţie, afecţiune, iubire înapoi. A dărui cu adevărat presupune să nu aştepţi nimic înapoi, nici recunoştinţă, nici mulţumiri, nici atenţia celuilalt. Asta e acea dură şi grea lepădare de sine. Dar paradoxal, asta înseamnă să fii foarte stăpân pe tine. Nu poţi renunţa la ceva ce nu ai. Mai întâi trebuie să te câştigi pe tine pentru a putea renunţa la tine. Poate că aceste idei sună un pic abstract, dar eu le-am extras din viaţa mea, şi văd cât de greu este de fapt să fii stăpân pe tine, adică ce înseamnă asta? Să acţionezi tot timpul în conformitate cu adevărul din tine, fără frică, fără dorinţa de a mulţumi, fără a fi sclavul nevoilor şi condiţionărilor, să stai pe propriile picioare, material, emoţional, spiritual, să fii ferm, dar blând, să nu te laşi dus de val, fie că valul înseamnă presiunea societăţii, a familiei, sau a propriilor emoţii sau dureri. Când ştii cine eşti, şi eşti liber, poţi renunţa la tine (la ego), dăruind şi dăruindu-te, fără să te pierzi în celălalt.

Unul dintre cele mai comune, dar şi cele mai importante feluri de a (te) dărui este prin familie şi copii (şi pentru că este aşa de important, aici se comit şi cele mai mari erori în numele dăruirii). Dar dacă nu am familie şi copii, atunci ce se întâmplă? Care este sensul lui a dărui pentru mine? E o întrebare care strigă după un răspuns şi nu vreau să-l evit sau să trăiesc doar pentru mine şi propria fericire, cum te îndeamna modelele facile şi individualiste din zilele noastre.

Mi-am dat seama că de multe ori a dărui sau a ajuta sau a vrea să faci binele înseamnă a te concentra mult, prea mult asupra vieţii altcuiva, în detrimentul propriei vieţi. Pentru că e mult mai uşor să te învârţi în jurul altcuiva (fie că e el un copil, un iubit, soţ, prieten, cauza umanitara etc) decât să vezi ce este sau nu este în viaţa ta. Ce gol încerci să umpli de te face să fii concentrat spre exterior, asupra altcuiva. Sub masca dăruirii şi ajutorului, a grijii şi uneori a iubirii şi a sacrificiului de sine se ascunde uneori fuga de propria viaţa, de problemele nerezolvate, întrebările fără răspuns, dureri şi frustrări îngropate. E de fapt o fugă de asumarea responsabilităţii pentru propria viaţa, de a o trai implinit si liber. Poate că de multe ori căutăm iubirea cuiva cu disperare, ne sufocăm proprii copii cu aşa-zisă iubire sau ne agatam de copii si familie pentru a umple un gol de sens, stăm lângă cineva care ne face rău în ideea de a ajuta (sau de dragul iubirii), toate mai degrabă decât de a deschide ochii şi a vedea ce e cu propria noastră viaţă şi ce putem face cu ea şi cu noi înşine. Sunt nuanţe foarte subtile, dar eu cred că toţi le simţim când le întâlnim la alţii, dar poate de multe ori suntem orbi când ele se întâmplă în propriile noastre vieţi. Cel puţin la mine aşa se întâmplă. Uneori :) Şi uneori, cel mai mare ajutor pe care-l putem da celorlalţi este – în mod paradoxal – să fim în pace cu propria viaţă şi cu noi înşine. Adică să ne concentrăm asupra propriei vieţi, a propriilor răni şi probleme, să ne curăţăm în interior, să ajungem la lumina şi bucuria din noi, iar atunci, fără a face nimic, doar prin simpla prezenţă îî putem ajuta pe ceilalţi. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar mie mi se pare foarte greu să faci asta, e o muncă colosală.

Apoi, a-l ajuta pe celălalt presupune a-l vedea cu adevărat. Asta înseamnă iarăşi a te pune deoparte pe tine însuţi şi ce vrei tu, pentru a vedea de ce are nevoie cu adevărat celălalt. Nu-l ajuţi pe celălalt cu ce crezi tu că ar trebui, ci cu ce are el nevoie. Uneori, are nevoie doar să fie lăsat în pace. Dar trebuie să înţelegem şi să acceptăm asta. Cred ca cel mai mare dar pe care-l poţi face cuiva este să-l ajuţi să-şi descopere propria forţă în interior, să-l ajuţi să vadă binele şi lumina din el. Să fie liber. Adica sa il iubesti si sa stii să ii dai drumul – o mare lectie pe care inca o invat. Eu cam aşa aş vrea să trăiesc. The hard way :) Şi nu-mi iese întotdeauna. De fapt, imi iese doar cand intervine cealalta bucata din puzzle, de care vorbeam la inceput

Aşa că am învăţat să mă întreb: care e gândul din spatele gândului? Sunt acţiunile şi gândurile mele curate? De ce ajut sau dăruiesc? Ce vreau să obţin când scriu sau când iubesc?

Dar cred şi sper ca la un moment dat nu o să mai trebuiască să îmi pun întrebările acestea, nu o să mai disec lucrurile şi atunci voi şti că a dărui este curat, vine doar din pura dorinţă de a (mă) dărui.

Până atunci, mai scriu, mă mai întreb, mai disec, şi aştept şi de la voi idei, gânduri, raspunsuri sau întrebări.

PS: Şi un citat care mi-a plăcut foarte mutl şi care se potriveşte cu ce am scris:

– BUCURĂ-TE DE TOT. NU AVEA NEVOIE DE NIMIC.
– Inclusiv de oameni?
– În special de oameni. A avea nevoie de cineva este cel mai rapid mod de a omorî o relaţie.
– Dar tuturor ne place să simţim că cineva are nevoie de noi.
– Atunci opriţi-vă de a mai simţi astfel. Să vă facă plăcere, în schimb, să simţiţi că nu e nevoie de voi – pentru că cel mai mare dar pe care-l puteţi face cuiva este forţa şi tăria de a nu avea nevoie de voi în nici o privinţă

Neale Donal Walsch

A, şi încă ceva: Fotografia de mai sus, care mi-a stat în minte ceva vreme până să o realizez şi până să scriu şi textul, face parte din proiectul 35 Ways of seeing myself, pe care l-am început şi speram să-l termin la 35 de ani, cu 35 de ipostaze ale descoperirii de sine, însă nu l-am terminat, e destul de greu de exprimat în imagini şi se pare că nu pot să-l grăbesc cum am eu chef. Imaginile pe care le-am realizat până acum sunt aici

Greu da’ fain

IMG_7918

De obicei când merg la munte sunt mai meditativă, liniştită, am timp să stau şi să contemplu natura şi să mă las pătrunsă de frumuseţe. Însă însă de data asta – cu toate că natura a fost incredibil de sălbatică şi spectaculoasă (vă arăt imediat) –  nu am avut prea multe prilejuri de reflecţie în timpul turei, pentru că a fost o tură grea, lungă de aproape 13 ore, cu diferenţe mari de nivel, urcuşuri şi coborâşuri ce nu se mai terminau, în plus dormisem puţin noaptea dinainte pentru că fusesem pe drum, a fost fizic epuizant (pentru mine, cel puţin). Am simţit de multe ori că nu mă mai ţin picioarele, genunchii, plămânii, inima, dar şi mintea mea protesta la greu. Îmi venea să mă îmbufnez, să strig, să mă întorc, să să mă pun jos şi să zic nu mai pot, să protestez că unde-i plăcerea în toată treaba asta cu urcatul pe munte. Nu am făcut-o, nici nu am zis-o, ci am mers mai departe. Seara târziu, când am ajuns la cabană şi am vorbit cu ceilalţi, am văzut că aproape toţi ne simţiserăm aşa la un moment dat.

Mi-am dat seama că aşa cum corpul se călea şi elimina toxine în timp ce era supus la efort fizic, aşa şi mintea elimina toxinele ei. Şi incredibil cât de curată, “curăţată” m-am simţit după aceea! Am simţit-o toată săptămâna după ce m-am întors acasă, şi ceva din starea aceea (sau lecţia aceea) a rămas încă cu mine, în mine. Am putut să văd încă o dată că barierele sunt doar în mintea mea. Poate că mai aveam nevoie să experimentez o dată adevărul că noi putem face şi duce mult mai mult decât credem. Şi de asta ne dăm seama doar atunci când suntem testaţi. Viaţa ne dă “lucrări de control” şi atunci vedem câtă tărie avem în interior. Dacă spunem “E greu”, “Nu pot”, “Nu sunt pregătit”, “Nu am reuşit asta niciodată” (fie că este vorba de a urca un munte, a schimba un job, a părăsi o ţară (sau a o regăsi, sic :) a-ţi urma o pasiune, a face ceva după care sufletul tău tânjeşte, a avea o relaţie, a creşte un copil, a vorbi în public, a-ţi exprima sentimentele adevărate, a te schimba după ce toată viaţa ai fost într-un fel, practic orice implică un efort fizic sau psihic), apăi greu o să fie. Cred că problema e tocmai faptul că ne aşteptăm să fie uşor. Şi când vine greul, încercăm să-l ocolim sau ne oprim în faţa lui. Doar că “frumosul” este de partea cealaltă a “greului”. Nu degeaba toţi eroii din poveşti trebuiau să treacă prin probe iniţiatice.

Şi apoi, cred că mai e capcana lui “Nu sunt pregătită”, adică că o să fac asta când sunt pregătită, când am timp, bani, echipament, un gagiu, dispoziţie bună, încredere, susţinere din partea cuiva sau mai ştiu eu ce. Poate că de multe ori credem că trebuie mai întâi să fim pregătiţi şi apoi să acţionăm. Dar de fapt e exact invers. Trebuie să acţionăm în ciuda faptului că nu ne simţim pregătiţi. Iar prin acţiune, o sa vină şi sentimentul de a fi pregătit (whatever that means). De exemplu, mulţi ani mi-am dorit să merg la munte cu un grup ca cel cu care am mers acum de la Prietenii Naturii, însă ce mă împiedica era că (gândeam eu) nu am condiţia fizică necesară (spre deosebire de toţi ceilalţi care sunt super profi), că e prea greu şi nu o să fac faţă sau că sunt prea timidă şi introvertită ca să relaţionez cu oameni necunoscuţi. Ce de-a prostii, nu? Doar că până nu le aducem la lumină şi le confruntăm cu realitatea, făcând tocmai lucrurile de care ne e frică sau despre care credeam că sunt grele, gândurile astea ne ţin captivi într-o viaţă de care nu suntem tocmai mulţumiţi. Poate aţi observat şi voi, că de multe ori când ne dorim foarte mult ceva (şi aici nu mă refer la lucruri materiale, ci mai degrabă la a face sau a fi ceva), simţim şi o atracţie şi o rezistenţă foarte mare. Dar rezistenţa se înfrânge doar prin acţiune.

Dar am văzut acum, încă o dată, că atunci când fac ceva dificil, în interiorul meu se schimbă ceva, mai cade o barieră, un zid, mă mai curăţ de ceva mizerie interioară (neîncredere, frică, neputinţă, gânduri repetitive legate de trecut). Iar asta se reflectă şi în alte aspecte ale vieţii mele. Simt că mă mai deschid puţin, mă mai întăresc puţin, mă mai luminez, mai cresc, şi îmi vine să fac lucruri şi mai grele (adică pe care mintea mea le consideră grele).

De multe ori, am impresia că scriu din nou şi din nou despre aceleaşi lucruri. Dar acum mi-a trecut prin minte că de fapt în ultima vreme ceea ce fac este să repet, efectiv să repet o lecţie până o învăţ şi poate o sa merg mai departe apoi (nu ştiu ce va urma, dar sunt curioasă). Am impresia că în interiorul meu se erodează un sine vechi şi se naşte unul nou. Scrisul acesta repetat e ca o apă care erodează si sapă şi modelează şi limpezeşte. Dar nu fac asta doar în scris. E o practică de zi cu zi la nivel de gând, cuvânt şi faptă. Că tot citisem în ultimul timp despre imensa putere creatoare, dar şi distructivă şi auto-distructivă şi auto-limitativă, a gândului. Cred că încep şi eu să înţeleg pe propria piele ce înseamnă ce tot citeam în cărţi, să-ţi aliniezi viaţa, adică ce gândeşti, ce spui şi ce faci să fie la unison. Practic aşa îţi poţi crea o noua viaţă. Şi să nu mai existe discrepanţe între sinele prezentat în public şi sinele adevărat. E una dintre cele mai faine experienţe din viaţă, dar şi cele mai grele. După cum ziceam, greu, da’ fain.

Încă mă întreb de ce şi dacă foloseşte să scriu despre experienţele astea personale, despre căutările şi descoperirile mele, pentru că sincer, nu o fac din nevoia de a împărtăşi sau mă destăinui, ci….într-un fel ciudat, intuitiv, simplu, simt că asta trebuie să fac. Cumva şi asta e parte din lecţia mea (de învăţat, dar şi de predat, că fiecare o avem). După cum ziceam, sunt curioasă ce va urma. Dar şi detaşată, ceea ce e ceva nou pentru mine. Mă gândesc că atunci e posibil să nu mai scriu şi asta nu mă mai sperie (să renunţ la ceva ce cred că mă defineşte). Dar până atunci mai scriu.

Tabara de la Orsova si darurile fotografiei

IMG_9872 copy

In 2011 când m-am întors in România în plin necunoscut, si imaginându-mi un nou început, mă gandeam ca o sa fac un business din fotografie, că asta va fi marea mea schimbare de carieră, adică că voi avea o carieră, că până acum nu avusesem decât joburi disparate. Dar gândeam şi un pic la modul mai visător, cum imi place mie :) follow your dreams, do what you love şi alte sloganuri din acestea. Ironia la o parte, e foarte fain să-ţi urmezi visele, nimic de zis, doar să îţi dai seama care-ţi sunt de fapt visele, să asculţi mai atent inima, nu să faci imediat planuri de afaceri (deşi poate aşa trebuia să fie, să trec şi prin asta, ca să înţeleg ceva).

Aşa că atunci m-am pus şi am studiat cărţi de marketing si business legate de fotografie, am colindat pe forumuri şi bloguri, am dat like-uri sperând să primesc şi eu inapoi, am comentat la poze si bloguri (cum zic reţetele de promovare), am participat la concursuri cu sfintenie, am fost la workshopuri, am scris cu cuvinte cheie (haha), am petrecut (pierdut) ore intregi pe facebook, uitându-mă la pozele altora, comparându-mă, gândindu-mă că eu de ce nu pot face aşa poze bune (populare), încercând să învăţ stilul şi tehnicile altora, dar nu aveam (încă) un stil al meu. Sincer, devenise un stres pentru mine, nu mă mai bucuram de fotografie, de ce fotografiez, nu mai vedeam minunea lumii, vedeam doar că nu am…succes !?! Dar oare ce o fi aia? Adică nu făceam bani (destui ca să trăiesc din asta) din fotografie. Cred că asta e cel mai greu în ziua de azi (şi poate dintotdeauna), că succesul se măsoară în bani (şi like-uri). Şi de multe ori cădem în plasa de a ne măsura şi valoarea personală sau a ce facem tot în funcţie de câştiguri sau popularitate. Dacă nu reuşeşti să vinzi ceva, să faci bani, înseamnă că nu ai succes, sau o concluzie şi mai grea, că nu eşti bun la ce faci (ok, uneori e adevărat, şi asta te poate motiva, dar nu întodeauna e adevărat)… şi de acolo e la un pas să crezi că nu eşti bun, că nu ai valoare. Poate de aceea aşa de puţini oameni încearcă să-şi urmeze visele, sau să facă o afacere din ce le place să facă, pentru că atunci când vine vorba de lucrurile importante pentru noi suntem mega sensibili dacă eşuăm (sau aşa simţim, iar ce simtim e doar o interpretare a realitatii), dacă suntem criticaţi sau ignoraţi. Poate de aceea de multe ori ne urâm joburile, dar când ne dăm demisia, după un timp ne simţim fără rost. Poate de aceea este atât de greu când ieşi la pensie şi nu te mai poţi defini prin ce făceai. Poate e mai uşor să ai un job care nu-ţi place sau ţi-e indiferent decât să te simţi aşa vulnerabil lansând în lume un proiect personal, care chiar contează pentru tine, în care ţi-ai pus sufletul, prin care, în mod simbolic, te-ai expus pe tine “dezbrăcat” în lume.

Îmi vine în minte exemplul celebru al lui Van Gogh care nu a vândut nici o lucrare toată viaţa, dar a continuat să picteze aşa cum simţea până la sfârşit. Normal că nu e fiecare din noi un un Van Gogh, dar ceva tot avem de învăţat.

Dar de fapt nu are nici o importanţă dacă faci bani sau nu din pasiunea ta. Dacă faci, foarte bine, dacă nu, iaraşi bine. Singurul lucru care contează este să fii autentic, să te exprimi, să creezi, să acţionezi. Să-ţi laşi creativitatea să se reverse. Să faci ceva pentru că în asta crezi, nu pentru a avea succes. Succesul e ceva secundar. Pasiunile au rolul de a ne menţine spiritul viu, de a ne face ochii să sclipească, de a ne hrăni cu o hrană de care avem nevoie ca de hrana fizică. Dar pe de altă parte, nu cred că trebuie să ne definim prin ele. Să avem puţină smerenie. E adevărat – cum spune părintele Părăian – că “Ce faci, te face”, şi e foarte important să acţionezi întru bine şi adevăr, dar ce faci îţi poate fi luat într-o secundă, şi apoi rămâne ce eşti, dincolo de acţiunile şi pasiunile tale.

Dar unde voiam să ajung, este că fiind prea preocupată să am succes, de fapt nu am văzut câte daruri mi-a oferit fotografia. Pur şi simplu m-a scos din “carapacea” mea, a fost modul meu de a mă exprima drept cine sunt, de a mă conecta la lume într-un mod autentic, prin care pot şi dărui ceva, apoi e darul minunat de a atinge vieţile altor oameni pe care de multe ori nici nu-i cunoşti (bineînţeles, toţi atingem vieţile celorlalţi oameni intr-o mai mica sau mai mare masura). Cred că atunci când am încetat să mă mai judec prin prisma succesului, am început de fapt să simt că am ceva de spus, de arătat, am început să fiu mai atentă ce şi de ce fotografiez, ce vreau să transmit, am început să mă bucur cu adevărat de darurile fotografiei,

Printre care a fost şi această tabără foto de la Orşova, drept premiu pentru concursul Fotogeografica din 2012. Şi ca o mică notă, la acest concurs mă uitasem ani de zile, urmărisem participanţii şi premiile şi mă gândisem că ce fain ar fi dacă vreodată aş avea poze destul de ok pentru a le trimite măcar spre participare. Well, în 2012 mi-am luat inima în dinţi şi am participat, era şi ultimul an când puteam participa, datorită limitei de vârstă şi…am câştigat (premiul 3 la secţiunea Fotoreportaj, cu o serie de fotografii din Munţii Retezat). Oa, nu mi-a venit să cred. Şi ăsta e doar unul dintre darurile pe care le-am primit, şi de care poate nu m-am bucurat pe deplin sau nu le-am primit cu recunoştinţă şi acceptare şi drag în mine, pentru că mă judecam după nu ştiu ce standarde de reuşită.

Tabăra de la Orşova a fost poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, în satul Scărişoara, la Crucea Albă, Cheile Tâsnei, pe clisura Dunării, Ciucaru Mare, în Cheile Nerei, la Mănăstirea Călugăra, pe câmpuri şi dealuri, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, ne-am ajutat, am vorbit filozofii, şi s-a creat între noi o solidaritate şi familiaritate tare faine, deşi ne întâlnisem pentru prima oară atunci şi am avut sentimentul acela de libertate şi bucurie şi aventură de road trip :) , am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am dormit pe iarbă, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) Şi dacă nu era fotografia nu ne-am fi întâlnit, nu am fi fost în această tabără.

Iată şi pozele, din care unele vor fi incluse în cartea de fotografie despre Banat:

no images were found

2013 LOVE

După ce aţi trecut de şocul titlului manelist, haideţi să vă povestesc ce-i cu love ăsta.

De vreo doi ani, practic de când m-am întors în România, la sfârşitul anului am făcut un exerciţiu*: am ales un cuvânt care să descrie anul ce va urma. E un exerciţiu foarte puternic, şi incredibil, că intuiţia, inteligenţa noastră universală ştie prea bine ce cuvânt să ne trimită, dacă putem să ne limpezim într-atât încât să o ascultăm. E un cuvânt care ne provoacă, care descrie ceva ce ne lipseşte sau ce trebuie lucrat în noi, care ne atinge punctele sensibile şi nerezolvate, care ne face să creştem, care ne face să suferim şi ne întinde la maxim limitele, dar până la urmă văd că este exact ce trebuia să mi se întâmple pentru a mă face să evoluez. Cel puţin eu aşa am simţit.

Cuvântul meu pe anul 2012 a fost Connect (şi descris mai pe larg: conexiune adevărată, autentică cu mine şi cu ceilalţi). Şi într-adevăr a fost anul conexiunilor, al întâlnirilor “întâmplătoare” miraculoase, am cunoscut mulţi oameni noi sau m-am conectat mai profund cu oameni pe care-i ştiam mai demult, care erau ceea ce îmi doream şi eu să fiu, sau ce eram şi nu exprimam (încă) şi m-au ajutat fiindu-mi oglindă sau ghid sau chiar puncte de cotitură. Şi în mare parte, totul s-a datorat fotografiei şi scrisului, astea au fost instrumentele care m-au ajutat să mă deschid şi să mă exprim, astea au fost poarta mea către ceilalţi…către mine însumi, până la urmă.

Cuvântul anului

Iar cuvântul pe 2013 a fost Love (l-am ales în engleză pentru că voiam să fie în acelaşi timp şi verb şi substantiv, şi acţiune, şi simţire, sau mai degrabă – folosind un cuvânt cam simandicos – fiinţare) si descris mai pe larg, a mă a iubi pe mine şi pe ceilalţi, a fi un om plin de iubire. Şi nici că puteam alege un cuvânt mai potrivit, doar că felul în care acest cuvânt s-a manifestat în viaţa mea nu a fost deloc aşa cum credeam sau mă aşteptam eu. Trebuie să recunosc, că în visele mele de tipă single, când am scris Love mă gândeam şi la o relaţie, la un Făt Frumos, ceva, cum era în bancul acela, măcar calul alb să vină :)) glumesc. Dar înţeleg şi eu tot mai mult că de cele mai multe ori habar nu avem ce ne-ar trebui sau ce ne-ar face bine, sau ce ne-ar face să evoluăm spiritual (căci asta cred că e mai important decât fericirea şi confortul), doar ne stabilim aşa, nişte obiective, inventăm distracţii, tragem să le îndeplinim, ne supărăm dacă nu, şi credem că dacă le atingem o să fim fericiţi. Şi surpriză, că şi dacă le atingem, nu suntem fericiţi, tot de acelaşi gol şi nelinişte de ciocnim. Şi relaţiile cad cel mai des în această categorie. Cred că e cel mai uşor să-ţi cauţi împlinirea în celălalt, doar pentru că nu poţi sta cu tine însuţi şi nu poţi fi liniştit cu tine însuţi în singurătate. Şi aici nu propovăduiesc singurătatea, doar că uneori e necesară, în mod paradoxal, tocmai pentru a învăţa să iubim.

Şi asta am învăţat (şi încă mai învăţ) eu anul acesta: un alt fel de a iubi.

Cum îi iubesc pe ceilalţi

Un alt fel de a-i iubi pe ceilalţi, curăţat de posesivitate, de pretenţii, de cerinţe, de reproşuri, de grabă, de dependenţă, de disperare, de vinovăţie, de un “eu nu merit” ascuns, de proiecţii, de fugă, de apărare, de jocuri, de dorinţa de a mulţumi. Un alt fel de a iubi, fără a aştepta să fiu iubită la schimb. Un alt fel de a-i iubi pe ceilalţi respectându-le intimitatea, acceptându-i aşa cum sunt, fără a vrea să-i încadrez în tiparele cerinţelor şi nevoilor mele, fără a-i judeca după normele mele, fiind atentă pentru a-i vedea cu adevărat, fără a-i idealiza sau a aştepta/a-i presa să se schimbe, şi poate astfel a-i ajuta şi pe ei să se vadă mai bine şi să descopere poate lucruri pe care nu le ştiau, activându-se astfel calităţi latente sau puncte vulnerabile ce trebuie vindecate (alţii au făcut asta pentru mine). Un alt fel de a iubi, iertând. Un alt fel de a iubi bazat pe exprimarea adevărului, a sentimetelor, a nevoilor, a nemulţumirilor… în mod înţelept (încă mai lucrez la asta :), a iubi păstrându-mi integritatea, fără a mă pierde în celălalt, fără a mă ajusta de dragul celuilalt, fie că sunt bărbaţi, părinţi, prieteni,  etc.

Și cum înveți toate lecțiile astea mari și importante? The hard way. Altfel nu învățăm, cujetând și citind despre asta. Adică dacă vreau să învăț să iubesc necondiționat (ce-o fi fost în capul meu, să aleg ceva așa de greu?!) mi se dă un om sau oameni care nu mă iubesc așa cum aș vrea eu, care mă rănesc, pe care nu este ușor să-i iubesc și să nu aștept să îmi fie reflectate înapoi sentimentele. Dacă trebuie să învăț să iert, mi se dă o situație greu de iertat. Și viețile fiecăruia sunt pline de astfel de situații, dar noi de obicei ne poticnim la cele mai mici lucruri. Deci cum spuneam, the hard way.

Dar poate cel mai mare şoc a fost când mi-am dat seama că în orice întâlnire eu îmi doream cel mai mult să fiu iubită (şi da, e o nevoie fundamentală a oricărui om, dar atunci când asta îţi guvernează viaţa nu e ok) şi ce spune asta despre mine, şi ce reacţie au ceilalţi când simt asta, pentru că ceilalţi chiar simt. Şi mai mult, că nu există apropiere adevărată, iubire, atâta timp cât nu-mi deschid total inima, primindu-l pe celălalt cu toată încrederea şi dăruindu-mă total, fără şi asta nu e valabil doar pentru relaţiile amoroase). Nu pot sta după zidul meu de protecţie, după fricile şi rănile mele, aşteptând acolo să facă celălalt saltul peste zid şi să mă salveze. Trebuie mai mult curaj. Şi totodată, trebuie făcut curăţenie în interior pentru a te deschide total, eu aşa cred. Căci dacă interiorul meu se asemănă cu o casă plină de mizerie, lucruri vechi depozitate peste tot, chiar schelete prin colţuri, cine ar vrea să intre acolo sau să stea prea mult? De fapt, nici eu nu mă simt bine şi nu vreau să stau acolo.

Şi bineînţeles, când spun am învăţat nu înseamnă că gata, acum ştiu tot. E un proces care încă continuă şi va continua, şi mai ales trebuie să aprofundez în practică toate lecţiile pe care le-am învăţat, ca la şcoală :) E acel drum anevoios de la minte la inima.

Iar uneori cad, şi mi se pare că nu am învăţat nimic. Dar nu mă las.

În acest sens, mi-a plăcut foarte mult ce spunea un psiholog, Scott Peck, într-una din cărţile care m-a marcat cel mai mult anul acesta – Drumul către tine însuţi – cum definea el iubirea: dorinţa de a-ţi extinde limitele pentru creşterea spirituală a ta şi a celuilalt. Și totodată, că iubirea nu est eun sentiment, ci o alegere. Cât de rar, de fapt niciodată până acum, nu am privit iubirea aşa…

Iubirea de sine şi responsabilitatea

Şi apoi mai e şi un alt fel de a iubi, a mă iubi pe mine. Şi asta nu înseamnă o chestie draguţă şi siropoasă de genul, oa, ce tipă drăguţă şi de treabă sunt eu. Ci înseamnă să îmi asum şi “umbra”, părţile negative, fără să le neg, dar fără să mă mai las dominată de ele. Înseamnă să-mi acord permisiunea de a fi şi rea, si a mă ierta ori de câte ori am greşit, am rănit, am vorbit sau m-am purtat aiurea, şi a o lua în fiecare zi de la capăt, fără a mă mai lăsa doborâtă de deznădejea propriilor limite sau neputinţe sau a mă închide şi mai mult în mine sau a pune o mască, ci cu încrederea şi hotărârea de a afirma binele din mine. (şi bineînţeles asta nu pot şi nimeni nu poate face singur – şi asta se leagă de un alt fel de iubire despre care o să vorbesc mai încolo, de fapt e vorba de credinţă). Înseamnă să-mi asum responsabilitatea pentru propria viaţă în prezent, să nu mă mai uit atâta în urmă, să nu dau vina pe răni şi pe trecut, pe părinţi, şi bărbaţi şi alţi oameni care m-au rănit, pentru că în prezent nu pot fi liniştită sau bucuroasă sau iubitoare. Asta e o ipocrizie, sau mai degrabă o laşitate să tot dai vina pe alţii sau să aştepţi ceva de la alţii ca viaţa să-ţi fie frumoasă. Totul vine din interior. Nu zic că e uşor, dar altă cale nu e.

A fi eu însumi

Am mai învăţat că cel mai  mare bine pe care-l pot face, şi mie şi celorlalţi este să fiu eu însumi, să exprim adevărul în ce fac, în ce spun, adică de fapt să nu mai mint. Ştiu că nimănui nu-i place să recunoască că minte. Dar minciunile sunt şi acele mici “ajustări” ale mele doar pentru a nu deranja, a evita conflicte, a mă încadra, a fi politicoasă sau pur şi simplu ascunzând esenţialul din ce trăiesc şi simt, de frica vulnerabilităţii. Iar la capitolul acesta minciunile aşa zise “albe” sunt acceptate drept normă socială de convieţuire. Şi nu trebuie să fie aşa. Şi am învăţat că şi ăsta e un alt fel de a iubi, şi pe mine, dar şi pe ceilalţi: a spune adevărul despre lucrurile importante, a exprima acest adevăr în relaţiile cu ceilalţi, şi în acest context a vorbi despre mine nu este egocentrism, ci poate determina şi pe celălat să spună sau să vadă şi să exprime adevărul lui, iar asta determină relaţii mai adevărate, mai autentice. Asta înseamnă şi a îmi asuma riscul, adică a-mi înfrunta frica de a dezamăgi, de a nu primi aprobarea sau susţinerea oamenilor apropiaţi, după a căror iubire şi acceptare necondiţionată tânjim întotdeauna.

A fi eu însumi a fost poate tema centrală a vieţii mele în ultimii doi-trei ani (şi a descoperi mai întâi cine sunt cu adevărat). Poate pare târziu că doar la 35 de ani am început să fac asta, dar poate mai bine decât să fac asta la 60 de ani sau niciodată. Simt că m-am risipit făcând o facultate care nu m-a interesat, lucrând în joburi care – deşi am încercat să le fac cât de bine am putut – am simţit că nu am nimic în de-a face cu ele şi după un timp simţeam că mor în interior şi trebuia să plec, iar şi iar, m-a întâlnit de multe ori cu oameni care simţeam că mă secătuiesc de energie, din interacţiunea cu care nu mă îmbogăţeam cu nimic (şi probabil reciproc), ani petrecuţi încercând să imit căile altora, propunându-mi obiective de atins care nu veneau din inima, ci doar din minte, umplându-mi timpul cu activităţi, fiind falsă, încercând să mulţumesc, neştiind care sunt cu adevărat dorinţele mele, abilităţile mele, negându-mi creativitatea… Dar ştiu că nu sunt singura care a făcut şi face asta. Nici acum nu înţeleg de ce ne asumăm rolurile astea, de ce ne construim o imagine de sine pe care apoi facem eforturi să o menţinem. Poate din comoditate sau de frică, din presiuni exterioare, din dorinta de a fi acceptati sau iubiti, sau din lipsa dorinţei de a ne descoperi şi acţiona conform adevărului din noi, căci nu e o cale simplă.

A şti să primeşti

A mă iubi înseamnă şi a învăţa să primesc, căci am descoperit că îmi era (şi încă îmi este) atât de greu să primesc – daruri, complimente, ajutor, lucruri bune care mi se întâmplă, poate chiar iubirea altora, pe toate le minimalizam sau spuneam un mulţumesc împiedicat şi timid şi încercam să scap cât mai repede de momentul respectiv. În schimb mă concentram foarte mult pe a dărui, căci aşa se spune că e bine să dăruieşti. Şi da, e foarte important să dăruieşti, să nu trăieşti doar pentru dorinţele tale, dar e la fel de important a şti să primeşti, practic a-l lăsa şi pe celălalt să dăruiască şi a-i arăta că darul lui a fost primit cu inima deschisă şi bucurie, ci nu s-a risipit. Practic ştiind să primeşti îi faci un bine celui care îţi dăruieşte.

Să crapi de durere pentru a ajunge la bucurie

Şi tot la capitolul iubirea de sine, am învăţat să stau cu mine, fără să fug, fără să evadez pe undeva în străinătate, fără să caut tot timpul să-mi umplu timpul cu activităţi, cu socializare, cu internet, cu cărţi, cu televizor, cu facebook, cu planuri, cu chestii senzaţionale, am învăţat să stau în linişte, fără să fac nimic special şi să mă uit în mine. Şi uai, ce greu a fost. Şi ce sentimente nasoale mi-a provocat. Tot procesul acesta de descoperire al adevărului despre noi înşine e foarte greu, ăsta-i adevărul, presupune multă suferinţă, depresii, tristeţe, furie, frică, înstrăinare, sentimentul că nu mai ştii cine eşti. Dar fără a fi dispuşi să trecem prin toate acestea, nu ne putem vindeca, nu există progres spriritual, nu există bucurie şi linişte adevărate. O metaforă pe care am tot regăsit-o în diverse locuri spune  că pentru a inchide o rană, mai întâi trebuie să o dezinfectezi, turnând substanţe care ard, şi o cauterizezi, ceea ce doare mai tare decât rana însăşi. De acolo durerea vindecării şi trezirii. Căci dacă nu vrei să suferi durerea presupusă de acest proces de “dezinfectare” şi cauterizare, ci doar acoperi rana, ea tot va supura şi va durea de câte ori e atinsă şi va atrage evenimente şi oameni care te vor atinge tot acolo şi nu-ţi va da pace. Iar acest proces se va mai repeta probabil şi în alte momente de cotitură în viaţa noastră. Maica Siluana spunea foarte frumos: trebuie să fii dispus să crapi de durere pentru a ajunge la bucurie.

Corpul

Şi apoi, nu în ultimul rând, a mă iubi pe mine înseamnă a-mi accepta şi iubi corpul, aşa cum e. Am văzut că felul în care mă văd eu de cele mai multe ori nu are nimic de a face cu felul în care mă privesc ceilalţi. Am descoperit cu mare uimire că alţi oameni mă puteau vedea feminină, chiar frumoasă sau interesantă, şi clar eu nu m-am considerat niciodată aşa. Ştiu că foarte multe femei au problema asta, a corpului, a felului în care arată, sau chiar dacă nu e o dramă, dar nu e nici o acceptare liniştită, poate pentru că pentru noi presiunile din exterior pentru a arăta “bine” sunt atât de mari (iar acest “bine” photoshopat, sexos, cu ochi lascivi, piele plastifiată şi cu coaste scoase e ce poate fi mai departe de realitatea frumuseţii), sau poate doar pretenţiile noastre despre cum trebuie să arătăm sunt atât de nerealiste şi provoacă atâta nemulţumire sau inhibare. De fapt, până la urmă frumuseţea adevărată este de altă natură: pe măsură ce ne curăţăm de răul şi mizeria interioare, pe măsură ce ne îndreptăm spre partea spirituală, pe măsură ce descoperim adevărul din noi şi suntem tot mai autentici, devenim frumoşi, iese la iveală frumuseţea care există în fiecare om.

Un alt fel de iubire

Şi în final, tot despre acest love care uite, a făcut să curgă atâtea rânduri şi mi-a dat atâta de furcă şi m-a făcut să îmi reevaluez viaţa, surpriza cea mai mare a fost că am descoperit un fel de a iubi pe care nici nu-l căutam sau nu-l închipuiam cum poate fi. Iubirea lui Dumnezeu. Şi poate despre asta îmi este cel mai greu să vorbesc, pentru că este şi cea mai intimă şi cea mai greu de pus în cuvinte, cea mai intangibilă, şi totuşi atât de prezentă. Dar totuşi, trebuie să scriu măcar atât.

Şi mai vreau să mulţumesc şi să-mi exprim recunoştinţa faţă de acei câţiva oameni fără de care nu aş fi înţeles şi învăţat tot ce am scris aici.

Şi închei aici, huh, mult am mai avut de zis. Şi sincer, încă mai am. Uneori cred că totuşi aş putea scrie acea carte…dar voi mai vedea. Până una alta, pentru că articolul acesta a fost aşa boring, fără poze, o să mai urmeze o retrospectivă a anului 2013 în imagini, cum am făcut şi în anii trecuţi.

Aştept să-mi scriţi şi voi, de vreţi, ce aţi învăţat în 2013. Şi poate vreţi să faceţi şi voi exerciţiul de a vă alege un cuvânt care să reprezinte anul 2014.

* Ideea de a alege un cuvânt care să reprezinte anul ce urmează nu îmi aparţine, am aflat de acest exerciţiu într-un curs online pe care l-am facut acum câţiva ani al fotografei şi scriitoarei Susannah Conway

Retrospectiva 2013

Anul 2013 poate părea un an sărac, cel puţin în evenimente exterioare: am călătorit foarte puţin, am ieşit rar, m-am întâlnit cu mai puţini oameni, am scris mai puţin şi am fotografiat mai puţin. Însă poate a fost cel mai bogat an din viaţa mea, în interior, si unul dintre cei mai grei ani si plini de transformari interioare. Despre ce am învăţat în 2013 am vorbit în articolul anterior, aşa că acum fac o retrospectivă fotografică a anului. Cu toate că am fotografiat puţin anul acesta, am simţit o legătură mai profundă cu ce am fotografiat. De fapt, multe ori am simţit că actul de a fotografia este secundar, ci doar faptul de a putea vedea şi a mă minuna, de a fi martor al frumuseţii unui răsărit cu ceaţă peste dealuri, a unei păduri toamna, a unei picături de rouă, a liniştei apei şi copacilor, a unor oameni deosebiţi, a fost suficient. Deci în 2013 am devenit un fotograf fără aparat :) Şi am încercat să susţin şi eu, doar prin fotografie şi scris, e drept, câţiva oameni şi proiecte frumoase.

1 ianuarie 2013 m- aprins pe câmp fotografiind apusul, şi adunând (fără să-mi propun) încă o fotografie pentru seria foto Doi , care văd că tot creşte.

two

În februarie am fotografiat la Muzeul de Artă din Timişoara pe pe prichindeii super simpatici participanţi la proiectul Eu, Mo’zArtino

mozartino copy

Tot în februarie am fotografiat concertele caritabile ale Asociaţiei Timişoara Gospel Project în medii mai puţin obişnuite, la Satul de copii Rudolf Walter, la Spitalul judeţean şi la Colegiul Ion Vidu (mai multe fotografii aici). De fapt anul acesta am fost fotograful lor şi i-am însoţit la toate concertele lor, şi la Azilul de noapte din Timişoara, la Centrul medical Cristian Şerban din Buziaş, şi la filarmonică. Şi m-au mişcat de fiecare dată cu bucuria şi entuziasmul lor. Şi ce m-a surprins, că m-am trezit şi eu, printre două poze, schimbat obiective şi alergat în găsirea unei poziţii bune de pozat, fredonând, bătând ritmul din picior sau char cu ochii în lacrimi de emoţia transmisă de cântece, şi aşa mi-am adus aminte cât de mult îmi place şi mie să… cânt. De explorat pe viitor :)

IMG_0658 copy

IMG_0667 copy

Tot în februarie, se pare că luna cea mai plină fotografic, am fost la un workshop de fotografie la Gura Humorului – Nord Foto Weekend şi m-am îndrăgpstit de zona aceea (vezi Galeria foto). Mi-am notat: de explorat mai mult pe viitor

 

IMG_8867 copy

IMG_8872 copy

În aprilie se pare că nu am fotografiat nimic, iar în mai am fost într-unul din locurile mele preferate: Munţii Ţarcu, şi cu ocazia aceasta am inaugurat o serie de articole Made in Romania

tarcu_070

tarcu_036

 Tot în mai am fost în tabăra foto de la Orşova (un premiu pentru concursul Fotogeografica 2012), poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, satul Scărişoara, clisura Dunării, Ciucaru Mare, Cheile Nerei, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) M-am simţit bucuroasă şi liberă, sentimente rare. Scopul taberei foto era realizarea unei cărţi cu fotografii din Banat, care probabil va ieşi la anul.

IMG_9977 copy

 

IMG_9633

 În iunie am fotografiat… oameni faini. De fapt, cred că ăsta e unul dintre marile daruri pe care fotografia mi le-a făcut, că m-a făcut să îmi extind lumea, limitele, să mă exprim, să trec de timiditatea mea, să intru în contact cu oameni deosebiţi, pe care altfel nu i-as fi cunsocut, şi care probabil erau…cum mi-ar fi plăcut şi mie să fiu :) Oameni care aveau entuziasm, curaj, demarau proiecte în care credeau cu tărie, nu se gândeau în primul rând la bani, ci dădeau tot ce aveau mai bun în ei, nu se dădeau bătuţi în faţa greutăţilor, îşi înfruntau fricile şi aveau curajul să recunoască că le era frică, că aveau emoţii, nu era nici o ruşine, oameni care aveau credinţă, speranţă, încredere, care prin ce făceau atingeau vieţile celorlalţi şi nu trăiau doar pentru ei, oameni care ştiau cine sunt, nu se conformau şi nu aveau nevoie de simbolurile “reuşitei” sociale. Dacă ei ar citi asta, probabil ar zice că-i idealizez :)
Printre aceşti oameni:

Emil Kindlein, aici în Sinagoga din cetate, lansând primul lui microfon de argint, lucrat manual de el, proces în care şi-a pierdut un deget şi după previziuni sumbre că nu va mai putea cânta la chitară, totuşi a revenit. Respect! De fapt pe Emil l-am mai fotografiat şi am mai scris despre proiectele lui: În căutarea timpului pierdut şi Unde sunt zăpezile de altă dată

eksm_010

 Beck Corlan care crede că noi am fost aduşi pe lume să facem lucruri extraordinare, oricât ne-ar fi de greu, care emană atâta bucurie şi pasiune când cântă, la care – lucru pe care-l întâlneşti rar – ce este în interior, este şi în exterior, adică convingerile ei cele mai importante sunt exprimate în cântec, în vorbă, în tot ce face, o lecţie de autenticitate

colaj beck

Iuliana Nălăţan, aici la lansarea cărţii ei, India Darshan şi dansând un dans tradiţional indian Odissi.

iulia_33

triptic iuliana copy

Dominic Samuel Fritz, iniţiatorul proiectului Timisoara Gospel Project (am mai scris despre el şi proiectul său aici: DIncolo de bariere)

 

tgp_264 copy

tgp_063 copy

În iunie am fost voluntară la organizarea Street Delivery şi am făcut şi poze, şi nu bănuiam că nici două luni mai târziu voi lucra la Cărtureşti. Deh, aşa se leagă lucrurile :)

IMG_1168 copy

IMG_1107 copy

 

IMG_1143

IMG_1048 copy

În iulie am fost într-o excursie de o zi la Muntele Mic şi la Trei Ape, şi cu toate că am stat doar câteva ore acolo, m-a umplut de energie şi de linişte, ca de fiecare dată când merg în natură:

IMG_1369 copy

IMG_1525 copy

În august am dormit sub stele la Herculane şi am fost pentru prima dată într-o excursie cu barca pe Dunăre, în peştera Ponicova şi pe lângă mănăstirea Mraconia

_MG_0295 copy

colaj capitan_pestera Ponicova

IMG_1547 web

În august am prins un apus minunat în lanul de floarea soarelui

IMG_1627 web

În octombrie am descoperit Munţii Poiana Ruscă şi pădurea toamna, o minune:

IMG_3462

IMG_3433

IMG_3452

În noiembrie am fost la o tură foto cu grupul Întâlniri foto Timisoara în satul Peştera şi am colindat prin satele din jur, Măgura, Şirnea şi spre Piatra Craiului. Şi aici am prins poate cel mai frumos răsărit văzut vreodată, într-o vale cu ceaţă, peste care răsărea soarele şi scotea încet încet din ceaţă în lumină câte o casă, un copac, un vârf de deal, superb!

IMG_3925 copy

IMG_3945 copy

IMG_3861prin plan copy

În decembrie am fost la Mănăstirea Oaşa (am scris despre asta aici)

IMG_4239 copy

Tot în anul acesta m-am mutat la casa mea, şi pentru prima dată în viaţă m-am simţit acasă, din toate punctele de vedere, am început să am sentimentul de linişte interioară, că sunt în locul potrivit, că am jobul potrivit, că ştiu cine sunt, că ştiu ce îmi place şi ce nu şi exprim asta, că am un sens, că trăiesc mai autentic. Eu credeam că marele curaj a fost să plec în străinătate, în locuri unde nu ştiam pe nimeni şi să o iau de la zero, să călătoresc singură, să fac chestii extreme, dar de fapt un curaj şi efort şi mai mare a fost necesar pentru a mă muta în oraşul meu natal, la 10 minute de locul unde am locuit toată viaţa şi să-mi iau viaţa în mâini, să mă definesc fără ajutorul lucrurilor “cool” pe care le făceam, ci aparent într-o viaţă banală. Şi pe măsură ce mi-am construit şi amenajat spaţiul exterior, am vrut să-l păstrez simplu şi curat, cu lumină şi culoare (iar cu ocazia aceasta am aruncat sau dat o groază de lucruri  – haine, cărţi, obiecte, despre care simţeam că nu-mi mai folosesc, de fapt că pot trăi liniştită şi fără ele; la fel am făcut şi cu oamenii, am redus mult socializarea, întânirile din obligaţie sau obişnuinţă sau doar pentru că nu ştaim ce să fac cu timpul meu), şi astfel am simţit că-mi amenjajez şi curăţ şi aşez pe baze noi şi spaţiul interior.

home sweet home copy

IMG_1349 copy

Apoi, o dată cu mutarea, în viaţa mea a intrat şi un pisic, cu care mi-a trebuit ceva timp să mă obişnuiesc, mi-a provocat tot felul de reacţii, dar am învăţat multe de la el şi… m-a schimbat (am scris despre asta aici). Poate cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o a fost că oamenii dificili (şi pisicile dificile :) de fapt nu sunt dificili de loc, ceea ce nu suportăm sunt de fapt reacţiile noastre la ei, şi dacă stăm să analizăm mai profund, descoperim că ce ne enervează la ei este de fapt ce ne enervează la noi. Aşa că oamenii (da, şi pisicile!) care ne provoacă furie, durere, vinovăţie, neputinţă, iritare, de fapt nu au făcut decât să scoată la iveală ce era în noi deja, ei sunt doar declanşatorul, nu cauza, ei ne apasă “butoanele”, ne ating punctele sensibile şi rănile, şi astfel vedem ce trebuie rezolvat în noi, vindecat, reevaluat, curăţat. De fapt toţi aceşti oameni şi şi situaţii sunt o binecuvântare, căci ne fac să devenim mai conştienţi şi să evoluăm. Ideea asta am regăsit-o în multe cărţi, dar doar acum am înţeles-o pe deplin, pe pe pielea mea şi cu exemple din viaţa mea. Şi poate că pisicul m-a mai învăţat să nu mă mai iau atâta de în serios, să nu mai fiu atâta de deranjată când lucrurile nu stau aşa cum vreau eu sau când el nu e “cuminte” (adică nu se poartă cum aş vrea eu), să am răbdare cu relaţiile (chiar şi cu o pisică) şi cu reacţiile şi sentimentele mele, să nu mă mai las dusă de ele, să respect şi accept pe celălat aşa cum este.

IMG_0877

Tot în 2013, pe la jumătatea anului am avut o “cumpănă” în viaţă, o cotitură, am căzut cu bicicleta, şi acum dacă mă uit în urmă a fost un accident foarte ciudat, parcă aş fi fost împinsă (deşi nu m-a atins nimic şi nici nu eram pe un drum accidentat) am dat cu capul de beton şi am rămas acolo ceva timp, şi aş fi putut foarte bine să nu mă mai ridic. Dar am avut noroc totuşi (în fine, noroc. am fost protejată!). De parcă aş fi avut nevoie să dau cu capul şi la propriu pentru a mă trezi. Am scris despre asta aici şi am mai făcut cu ocazia acesta o poză pentru proiectul meu 35 Ways of seeing myself

Reborn

…şi asta:

IMG_9082 copy

 Iar în încheierea anului, chiar în 31 decembrie, am fotografiat la doi paşi de blocul meu. Nu ştiu cine a scris acest “Te iubesc” pe asfalt şi pentru cine, dacă erau adolescenţi, sau dimpotrivă, la vârsta a treia şi într-un final el sau ea s-a hotărât să-i mărturisească iubirea, dacă a fost doar un joc, dacă a avut un răspuns, dacă a fost recirpoc sau nu. Dar sincer pentru mine nici nu a contat, tot ce ştiu e că în dimineaţa în care am trecut pe acolo cu gândul la treburi, cumpărături, probleme, dileme etc. şi am văzut aceste cuvinte scrise pe asfalt, am avut sentimentul că universul mi-a transmis un mesaj de iubire. Necondiţionată! Căci – după cum spuneam, cuvântul meu pe 2013 a fost love – cred că asta e marea şi greaua lecţie a lui 2013, să învăţ să iubesc necondiţionat. Iar eu aş fi putut să trec pe acolo şi să nici nu văd (cum poate de atâtea ori am făcut cu alte mesaje mai subtile). Aşa că m-am oprit, am zâmbit, mi s-a umplut inima de lumină şi…am mulţumit. Mulţumesc, 2013!

IMG_4341 copy

 

Poveste cu un copac

articol publicat la liternet

"copac"

A fost o dată un om, ca oricare altul, poate ca mine sau poate ca tine. Povestea este atât de nouă şi atât de veche încât nu se mai ştie dacă acest om era bărbat sau femeie, poate că nici nu contează.

Omul nostru locuia într-o curte întinsă şi n-avea casă, căci a construi era o acţiune la care nu se pricepea. Omului nu-i prea plăcea să se plimbe prin curte sau să aibă grijă de ea. Nici nu era de mirare: curtea era (sau devenise) goală şi părăginită, erau colţuri umbrite cam înfricoşătoare, uscăciuni şi gropi, fântâna se umpluse de noroi sau poate chiar secase. Dar el pusese în faţa lor nişte paravane pe care erau pictate imagini cu alte curţi frumoase, după cum se spunea că trebuie să arate o curte. Aşa că totul arăta bine când venea acasa din desele lui plimbări prin alte curţi, căci omul nostru era foarte ocupat şi se distra pe cinste.

Şi într-o bună zi în curtea omului a apărut un copac, doar un lăstar firav. Omul s-a bucurat tare, credea că era exact de ce avea nevoie. Aşa că a pus copacul în mijlocul grădinii şi l-a îngrădit cu un gard. Şi şi-a dorit să fie un copac mare şi solid, care să-i ţină cald iarna şi răcoare vara. Să facă fructe tot timpul anului, din care să se sature. Coroana să-i crească într-o formă perfectă pentru a-i înfrumuseţa curtea. Voia ca crengile să-i fie pat, suport şi protecţie, iar frunzele veşnic verzi să-i şoptească cuvinte frumoase. Copacul a crescut şi a încercat să fie exact cum dorea omul nostru, sau poate că omului i se părea că este exact cum voia el, căci nu vedea cu adevărat copacul, deşi îl privea neîncetat şi nu îl mai preocupa altceva. Iar omul numea aceasta iubire.

Dar la fel cum a apărut, într-o bună zi, copacul s-a uscat. Omul uitase, sau poate nu ştia că trebuie să îl ude, să-l susţină când era vânt, să se uite cu atenţie la scoarţa lui şi să-i cunoască fiecare asprime sau boală, să-l lase să-şi piardă frunzele, să fie altoit, să-l lase să crească în voia lui, să-şi întindă ramurile spre cer, să vorbească cu păsările, să nu-l grăbească să crească, să nu-i ceară fructe înainte de vreme. Dar acum era în zadar. Copacul murise. Omul nostru era foarte trist dar şi furios, nu înţelegea de ce se întâmplase asta. S-a agăţat de trunchiul uscat şi l-a jelit multă vreme. Acum curtea arăta dezolant, nu suporta să o privească. Paravanele decorative căzuseră, vântul şuiera printre gardul cu uluci lipsă, peste florile uscate şi peste mărăcini, peste fântâna înnămolită, peste aleile desfundate.

Dar în loc să îngrijească curtea pentru a fi un loc unde i-ar făcea plăcere să stea şi unde terenul fertil, apa, adăpostul, dăruirea, frumuseţea, liniştea, ar face orice copac (dar în primul rând pe omul nostru) să îşi înfigă rădăcinile acolo şi să înflorească, omul fuge în alte curţi şi caută neîncetat alt copac pe care să-l planteze în acelaşi loc.

Până când?

 

Pentru tine ce reprezintă acel copac? Ce ne împiedică să ne vedem curtea? O relaţie, un job, un copil, o activitate, o călătorie, un proiect… sau nu iti spune nimic?

 

Cenusareasa moderna: o poveste despre un pantof si despre cautarea vocatiei

"cenusareasa moderna"In acea zi iesisem la fotografiat in parcul Grand Bigard, intr-un sat de la periferia Bruxelles-ului, unde in fiecare an se desfasoara o expozitie de lalele. Dar deseori se intampla ca atunci cand iti stabilesti un scop sau o destinatie, ceea ce intalnesti pe drumul spre acesta este mai interesant decat destinatia in sine. Aceasta este adevarat mai ales in ceea ce priveste fotografia. Asa ca in acea zi nu mi-am inchipuit eu ca voi fotografia alte subiecte decat flori si insecte, doar acela era scopul meu. Pe la doua dupa-amiaza, cand lumina era deja prea puternica, iar eu eram dezhidratata, infometata, cu dureri de spatele si burta, si cu o nevoie disperata de ceva dulce, ieseam din gradinile Bigard, intr-o stare destul de mizerabila, dupa cum v-ati dat seama, insa fericita pentru “captura” de fotografii. Era drum lung pana acasa, asa ca ma indreptam tarandu-ma de-a lungul soselei prafuite spre capatul satului, de unde luam tramvaiului ce trebuia sa ma duca inapoi in oras. Am traversat liniile de tren si mai aveam vre-un kilometru pana la statia de tramvai. Soarele ma batea in cap, rucsacul cu aparatul mi se lipise de spatele transpirat si atarna greu, soseaua parea ca nu se mai termina si nu visam decat sa ma prabusesc o data in tramvaiul ala, chiar si pe scaunele pentru batrani si handicapati, doar sa ajung o data acasa.

Si atunci am vazut ceva stralucind in gradina unei case, dupa un gard de sarma. Era un pantof, aruncat acolo. Dar ce pantof! In momentul in care l-am vazut, am stiut ca trebuie sa-l fotografiez. Asa ca mi-am bagat mana prin gard, unde ochiurile de sarma erau putin largite si incercam cu disperare sa ating pantoful. Noroc ca nu era nimeni pe strada sa ma vada in genunchi, cu mana pana la umar prin gardul oamenilor, dar nici ca mi-ar fi pasat. M-am zgariat pe brat in timp ce trageam pantoful afara, pe fata aveam urme de la gardul de sarma iar blugii mi-erau bineinteles murdari in genunchi, dar ce-mi pasa?! Eram ca in transa, ca de obicei cand am o idee pentru o fotografie si TREBUIE sa o pun in aplicare. Acum mai trebuia doar sa gasesc o locatie potrivita pentru pantof. Muzele au fost darnice cu mine si mi-au trimis inspiratie, chiar si la doua dupa-amiaza, asa ca m-am intors victorioasa pana la liniile de tren, am mai mers cateva sute de metri de-alungul lor, am gasit un loc bun si…iata povestea fotografiei ‘Cenusareasa moderna’ si a unei pasiuni care te poate face sa uiti de foame, sete si orice dureri.

La ceva timp dupa ce am facut aceasta fotografie, am citit o carte de Ken Robinson – care cred ca e cunoscut mai ales datorita conferintei TEDTalks despre educatie – “The element: How finding your passion can change everything”, care denumeste aceasta stare, atunci cand uiti de tine, dar te simti mai tu insuti decat oricand, a fi in Elementul tau. “Elementul” este punctul in care ceea ce iti place sa faci si ceea la ce esti bun se intalnesc.

Desi pare o intrebare simpla, de atatea ori am auzit oameni spunand acelasi lucru, descumpaniti “dar… nu stiu ce imi place sa fac”. Pare paradoxal, insa cand trecem de planul calatorii, filme, carti, spectacole si trebuie sa denumim ceva in care ne investim activ/creativ, ramanem fara raspuns. Ken Robinson argumenteaza ca sistemul de educatie, asa cum e conceput acum, nu ne incurajeaza sa ne descoperim vocatia, nu ne dezvolta creativitatea innascuta, ci priveste totul din prisma utilitatii si, mai grav, a uniformizarii. Iar mai tarziu in viata suntem (sau credem ca suntem) prea prinsi in lantul rutinei, al unui drum pe care ne-am nimerit, al obligatiilor, al unui stil de viata pe care credem ca trebuie sa-l mentinem.

Poate ca nu e un Picasso in fiecare din noi, dar nu trebuie sa fii celebru sau foarte bun la ceva pentru a face acel lucru, o faci pentru tine, nu pentru faima. Eu asa cred, cel putin. Este atat de important sa descoperim ce ne place sa facem, chiar daca nu ne vom castiga traiul din asta. Lumea priveste de multe ori hobby-urile fie ca pe ceva inutil, o pierdere de vreme, fie ca pe un lux, insa de cele mai multe ori, ele sunt cele care ne mentin energia vitala si ne fac sa fim vii si creativi si in alte arii ale vietii noastre.

Si pentru mine, drumul spre fotografie si spre gasirea raspunsului la intrebarea “ce imi place sa fac” a fost unul lung si intortocheat, care a durat vreo 10 ani si m-a purtat prin joburi foarte diverse, pe care le paraseam dupa un an-doi tot mai demotivata. Stiu ca atunci cand iti pui intrebari prin care chestionezi drumul sigur si cunoscut, te simti nesigur si nelinistit, insa orice raspuns revelator incepe cu o intrebare buna. De multe ori gasesti raspunsuri pe care nici nu ti le imaginai. Eu am descoperit ca imi place fotografia, scrisul, dansul si drumetiile in natura printre altele, si chiar daca nu voi face o cariera din aceste activitati, ele vor fi intotdeauna cu mine si parte din mine, dupa ce tot restul va trece – joburi, bani, case, relatii.

Intotdeauna mi-a placut sa intreb oamenii ce le place sa faca, pe de o parte pentru ca imi da idei, dar si pentru ca atunci cand vorbim despre lucruri care ne plac, ne iluminam din interior (ati observat si voi asta?) si imi place sa fiu in astfel de companie.

For the English version of this article go here

Resurse si inspiratie #5: There’s a crack in everything, that’s how the light gets in

"light"

Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering
There is a crack in everything
That’s how the light gets in.

 

Articolul din aceasta luna a fost inspirat de versurile cantecului Anthem al lui Leonard Cohen: In orice lucru exista o spartura. Pe acolo intra lumina.

Şi asta mi-a adus aminte de povestea “The missing piece” despre o sfera sparta, din care lipsea o bucata. Povestea incepe asa: Ii lipsea o bucata. Si nu era fericita. Asa ca a pornit in cautarea ei. Ce invata din cautare si intregire, va las pe voi sa descoperiti urmarind povestea, merita ;)

Pentru mine, si versurile lui Leonard Cohen si povestea bucatii lipsa, vorbesc despre acelasi lucru, despre iluzia ca perfectiunea inseamna fericire. Ca daca am gasi acea “bucata lipsa”, ca daca nu am avea atatea “sparturi” – orice ar insemna aceasta pentru fiecare din noi – am fi fericiti. Dar tocmai ce vedem noi (sau am fost invatati sa le vedem astfel) drept “crapaturi” si “bucati lipsa” – adica imperfectiuni, defecte, frici, rani, experiente negative, lucruri care credem ca trebuie acoperite, lipite, infrumusetate, intregite – sunt cele care ne definesc, ne fac unici, ne fac “intregi”, ne fac sa rezonam cu lumea. De acolo vine “lumina”, adica intelegerea, empatia, puterea, sensibilitatea, compasiunea, dar si inspiratia si creativitatea.

There’s a crack in everything. That’s how the light gets in

Tu ce parere ai? Ce iti spune acest vers?

 "light"

 

Daca ti-a placut, poti spune si prietenilor, folosind butoanele de share de mai jos (pe facebook, email, google+, etc).   Multumesc mult pentru suport :)

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]

 

For the English version of this post go here

Resurse si inspiratie #4: Artistii vor sa creeze arta, nu sa conduca o afacere

Motto: Beginnings are hard. Transitions even more so. David DuCheminVisionmongers. Making a life and a living in photography.

In articolul lunar cu tema “Resurse si inspiratie” din mai ma intrebam ce am de spus prin fotografie (si scris). Nu cred ca am ajuns la un raspuns concluziv. Si cred ca e mai bine asa. Intrebarile astea sunt importante, la fel si cautarea raspunsurilor.

Intre timp doua dintre fotografiile mele au fost selectate pentru a participa la Salonul de fotografie – SAFO si a trebuit sa fac pentru catalogul expozitiei o descriere a activitatii si conceptiei mele ca fotograf…in 500 de semne. Spatii albe incluse! :) In prima faza mi s-a facut gol in minte. Dupa cateva zile in care am distilat propozitii, am scris aceste 499 de semne, care, la momentul acesta, cred ca ma descriu destul de bine: 

M-am simţit atrasă de fotografie de când mă ştiu, însă a fost întocmai ca acele comori pe care le cauţi pe drumuri întortocheate pentru a le găsi într-un final în curtea propriei case. De ce fotografiez, ce vreau să spun prin fotografie? Răspunsul îl caut încă. Dar cred că este vorba de a privi spectacolul lumii cu atenţie, cu inima şi mintea deschisă, cu veşnică curiozitate; înseamnă a căuta, a captura şi a împărtăşi esenţa acestei lumi, a lucrurilor care ne mişcă, în ciuda oricăror diferenţe.

Oricum, voi continua sa ma intreb si sa incerc sa dau un raspuns sincer la intrebarea ce si de ce fotografiez.

Si apropo de aceste intrebari, as vrea sa va impartasesc un discurs minunat al lui Voicu Bojan in cadrul TedTalks, din care citez (poate inexact): O fotografie buna depinde de pasiune, emotie, mister, munca, implicare. O fotografie buna se naste din asumarea unui “ce” (subiectul) si continua cu intrebarea “de ce”.

Pana una alta, intrebarile care ma framanta au ajuns pe un plan mai concret, adica cu ce imi platesc cheltuielile. Ce dezamagire, nu? Dupa discursuri poetice despre inspiratie, creativitate si urmeaza-ti visele la…casa la supermarchet si la panoul cu cheltuielile de intretinere. Caci acolo tragem linia, nu? Dar sa vorbesti despre bani (ups, chiar am spus cuvantul damnat) in arta, in fotografie, e cam de prost-gust, nu? Arta si banii par sa existe in planuri diferite. Sau daca faci ceva care se vinde, apar la orizont cuvinte de genul “comercial”, “compromis” . Ti-ai vandut sufletul si viziunea artistica. Cand spun ca vreau sa fiu fotografa, de multe ori primesc priviri asa un pic ironice, si faci nunti/botezuri (de parca ar fi ceva rau in a-ti catiga traiul asa). Sau poate sa se spuna cine ma cred eu sa vreau sa fac bani din fotografie cand sunt fotografi cu experienta care spun cat de greu e. Si apoi nimeni nu a auzit de mine ca fotografa. Ideea e ca la inceputul acestui an cand m-am apucat de fotografie am pornit acest site, am vrut sa fac ce imi place (atata timp cat imi vor permite economiile). De fapt, sa descopar ce imi place si sa fac asta  (ceea ce nu e chiar atat de usor pe cum pare pt majoritatea oamenilor, ma includ si pe mine aici). Nu am avut un plan de afaceri, obiective si asteptari. Totul a fost improvizat, singurul criteriu a fost autenticitatea. Asta cautam. De la ce lucrez, la locul in care traiesc (de aceea m-am intors in Romania), la oamenii pe care ii am in jur, la mediul in care aleg sa traiesc. Alegeri, schimbari, uf, de ce nu pot fi mai simple?? Totul e asa de nesigur, ca oscilezi din culmea entuziasmului pentru ideile tale la neagra panica si disperare ca nu o sa reusesti niciodata….si ast ain aceeasi zi. Dupa cum zicea si David DuChemin, inceputurile sunt grele. Tranzitiile si mai grele.

Asa ca acum mi-am dat seama ca urmeaza o noua schimbare, o noua tranzitie. Zilele astea m-am oprit putin, am analizat la rece (am incercat :) ce am facut pana acum cu fotografia si mi-am zis…nu e destul. Credeti-ma, nu e prea fain sa-ti zici tie insuti chestii din astea. Si apoi sa nu renunti, sa cazi in capcana self pity-ului sau a martirajului. Dar depinde apoi ce faci cu ele. Eu am decis ca pe langa acest site si ce am facut pana acum in aceste luni cu fotografia, o sa ma orientez si spre fotografia comericala si de stoc. In curand un nou site, lucru si la altfel de fotografii, am de invatat multe din nou…dar despre asta in curand.

Va las cu articolele care m-au inspirat luna aceasta:

– Un articol care cred ca surprinde dilema tuturor artistilor: 6 motive pentru care artistii esueaza in afaceri, printre care:  Artistii vor sa creeze arta, nu sa conduca o afacere.

Cel mai adesea, in afaceri, la fel ca in viata, lucrurile pe care nu vrei sa le faci, sunt exact lucrurile pe care trebuie sa le faci pentru a reusi.

Ce te opreste sa mergi la tipa aia hot care sta la bar si sa-i dai numarul tau de telefon? Ce te opreste sa ii dai numarul tau de telefon unui tip simpatic de care-ti place pe tren? E acelasi motiv care te impiedica sa suni clienti potentiali si sa te prezinti. E acelasi motiv care te impiedica sa iti investesti economiile in propria afaere. E acelasi motiv care te impiedica sa iti lasi jobul si sa faci ce te pasioneaza cu adevarat.

– Un articol de Eric Kimcu un titlu care te prinde si te pune pe ganduri: “Validarea este pentru tichetele de parcare, nu pentru fotografie”, despre cat de importanta este aprecierea si validarea (acceptarea) din partea celorlalti si ce rol joaca asta in fotografiile pe care le facem sau cum judecam valoarea propriilor fotografii.

– Un articol de la The Modern Tog (un site cu foarte multe sfaturi utile pentru fotografi) despre scuzele pe care le invocam ca sa justificam de ce nu reusim sau nu am reusi ca fotografi (dar cred ca se aplica in orice domeniu). Eu recunosc ca mi-am spus cel putin o data (ok, de mai multe ori) mai mult de jumate din motivele de pe aceasta lista, plus altele: nu am un aparat destul de bun, sunt prea timida/introvertita/pesimista ca sa “go out there” si sa gasesc clienti, nu sunt destul de bun/la fel de bun ca…, mi-e frica ca nu o sa reusesc, nu o sa aprecieze nimeni ce fac, nu o s am aplateasca nimeni pentru ce fac si asa mai departe. Tu ti-ai spus vreodata aceste scuze si ai renuntat din start (sau pe parcurs) la a face ceva ce ti-ai dorit?

– Si daca vrem sa lasam scuzele in urma, iata un articol de Chris Guilbeau de pe site-ul sau Arta Non-conformismului, unde vorbeste din propria experienta despre pasii pe care sa ii faci daca vrei sa prnesti propria afacere. Imi place stilul lui direct si practic, iti da curaj, sau…scuzati expresia, un sut in fund :) si te indeamna sa nu mai amani si sa-ti fie frica si sa iti iei o data ideile in serios si sa faci ceva!

 

Voi v-ati confurntat vreodata cu aceste dileme? Sau daca aveti sfaturi/idei practice despre cum le-ati depasit…sau nu :) Mi-ar placea sa aud si parerea voastra.Puteti lasa un comentariu mai jos. 

Multumesc. Pe curand :)

 

[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]                   [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]