Category Archives: Povesti de suflet

Despre inima

Inima – cuvântul anului 2016 pentru mine. Un cuvânt care mi-a surâs cu blândețea și căldura sa, dar care m-a și pârjolit și mi-a pus la încercare ceea ce credeam eu că sunt limitele mele interioare. Un cuvânt care mi se părea că mi se potrivește, că-l „posed” într-un fel, dar care mi-a arătat că am atâtea de învățat încă despre a trăi din inimă și despre a-mi deschide inima, mai ales.

Să pun inimă în munca mea, în vorbire, în scris, în gânduri, în relațiile cu oamenii din jurul meu, în căsnicia mea, în relația mea cu Dumnezeu. Asta voiam eu, asta însemna pentru mine această temă a a anului. Autenticitate. Trăire în profunzime, să mă investesc cu totul în ce trăiesc. O temă mare, poate prea mare pentru  mine, o temă de o viață.

O să spun sincer de la început, nu știu dacă am înțeles bine tot ce am scris aici și ce am înțeles nu știu dacă reușesc să trăiesc în totalitate. Am scris mult, poate că e cel mai lung text pe care l-am scris până acum, așa că nu știu dacă va ajunge cineva până la final :) Dar am scris mult ca pentru a săpa în jurul unor idei mari și importante, ca pentru a mai da un strat la o parte și astfel a înțelege mai bine, căci și asta face scrisul.

Inima și paradoxurile

Tot învârtindu-mă în jurul acestei teme a inimii, am descoperit mai multe paradoxuri.

Un prim paradox, cel puțin din câte am înțeles eu, e că nu poți alege să pui inimă. Adică nu poți alege în ce să pui inimă. Exact cum nu poți alege pe cine iubești. Însă poți alege cum iubești, cum îți manifești iubirea. Nu poți alege ce îți place să faci, în schimb poți alege ce faci.

De fapt, cred că ține de a te cunoaște pe tine însuți cât mai bine. Pentru că atunci poți vedea cu claritate încotro te direcționează inima. Am observat că de multe ori noi ne silim inima să meargă într-o direcție, o investim în ceva, într-o activitate, într-o cale, într-o relație, într-o dorință, într-un obiect chiar, dar nu îi ascultăm vocea subtilă care ne spune dacă direcția aceea este cea bună pentru noi. Pentru că ea tot timpul ne spune adevărul. Sau pur și simplu plutim, oarecum în derivă, încercând una și așta, sperând că aceea este direcția bună.

Să dau un exemplu, ca să se înțeleagă mai bine. Acum mai mulți ani am ales să trăiesc și să muncesc în străinătate și mi se părea că aceea este direcța în care trebuie să merg. Am încercat să construiesc și să pun inimă în viața mea de acolo și nu era o viață rea, dimpotrivă, la fel ca și jobul bun și de viitor (chiar și era așa, dar nu pentru mine).  Apropo de ce ziceam mai sus, că nu poți alege în ce pui inimă, ei bine, eu mă încăpățânam să-mi pun inima acolo. Am investit mult timp și energie. Dar dacă este să fiu sinceră cu mine, am simțit întotdeauna o voce mică (sau uneori chiar un strigăt) care-mi spunea că locul meu nu e acolo. Mă simțeam de parcă merg împotriva curentului, deși aparent o duceam bine, aveam o viață foarte bună. Dar nu puteam să ascult. Era prea mult zgomot, prea mult bruiaj în mine. Însă poate a fost necesar și acel timp pentru (auto)cunoaștere.

Cum asculți vocea inimii

Noi ne exercităm de multe ori voința asupra inimii, în loc să ne ascultăm inima și apoi să ne punem voința la treabă în direcția aceea. Și aici nu mă refer la vechea idee a luptei dintre rațiune și simțire. Inima nu e partea emoțională. Poate că asta e greșeala pe care o facem, să credem că ce simțim, emoțiile sunt vocea inimii și să ne ghidăm după ele, o companie bună, care ne indică multe, dar o cârmă proastă. Dar e destul de greu de făcut asta, pentru că, pe de o parte trebuie să-ți cureți inima de…reziduri (patimi, dependențe, condiționări, judecăți, fugi, frică, deșertăciuni, dorințe, plăceri, iubiri care nu sunt iubiri, etc.) și apoi trebuie să-ți ascuți urechea interioară pentru a putea asculta ce spune inima (adică a face liniște în tine, ceea ce iarăși este foarte greu).

Acum dacă mă uit înapoi, cred că acest cuvânt al anului – inimă – a venit la momentul potrivit (ca de altfel, fiecare cuvânt dinainte). Au fost câțiva ani lungi de curățenie generală a vieții și a ființei mele pentru a ajunge să-mi pot asculta inima. Eram în sfârșit pe drumul bun, drumul cu inimă. Asta nu e o laudă, ci doar o constatare de început de drum. Acum probabil că va intra tot mai mult în practică voința, pentru a mă menține pe drumul acesta. Și a continua să-mi „ascut urechea” pentru a putea asculta vocea inimii.

Inima închisă sau deschisă?

Nu încetează să mă surprindă și să mă uimească câte mai tot descopăr în mine. Așa am descoperit anul acesta că am inima închisă. Parțial. Dar „parțial” e ca și o ușă semi-deschisă cu lanțul pus.

Dacă te-aș întreba: ai inima închisă sau deschisă ce ai spune? Deschisă, nu? Și eu aș fi zis asta despre mine. Dar ca de fiecare dată, cuvântul anului mi-a arătat mai degrabă ce nu am sau ce trebuie lucrat în mine, mai degrabă decât să mă descrie.

Închiderea asta e aproape o chestie palpabilă. O simt. Dar o dată ce am văzut asta la mine, am început să văd și să o simt mai ales și la alții.

De ce ne închidem inimile? Ce întrebare?! Păi avem un milion, ce mai, un miliard de motive ca să le închidem dacă ne uităm în jur. Sau chiar la viețile noastre. Fiecare din noi am fost răniți, am fost trădați, ne-am trădat noi înșine, am mințit, n-am avut curaj, avem răni din iubiri și răni din copilărie, am trecut prin pierderi și greutăți. Și atunci ne deprimăm, judecăm, ne protejăm, rănim și noi pe alții și ne rănim singuri. Și toate astea se inscripționează în inimă și inima se încarcă cu „moloz”. Sau numai dacă te uiți în jur, pare că lumea a înnebunit, uită-te căte probleme, câtă durere, câte războaie, corupție, poluare, dezinformare, confuzie de valori, ură, indiferență, materialism. Lumea toată e rănită. Sau nici măcar nu trebuie să fie ceva așa mare și serios, ci simpla rutină, alergătură, nimicurile la care le dăm mare importanță, împrăștierea în cotidian ne secătuiesc inima.

Și încetul cu încetul, pe măsură ce trec anii, ne tot închidem inimile. Ca să ne protejăm. E normal, când doare, te strângi în tine, te aperi. Dar paradoxal, dacă te protejezi prea mult, fie în confortul singurătății, al rutinei, al îndreptățirii, al alegerilor sigure, al lui „ăsta sunt eu, atâta pot” sau dimpotrivă, a ripostărilor aspre, inima se ofilește, se împietrește, se plictisește….moare. Pare că râdem, pare că trăim, dar ceva ceva lipsește, trăim cu suprafața ființei. Sau doar eu simt asta?

Cum ne păstrăm inimile vii?

Prin iubire. Dar ce înseamnă asta? E un cuvânt atât de folosit în zilele noastre, atât în limbajul (parcă tot mai lemnos) al dezvoltării personale, cât și în mediul publicitar, mediatic sau de comunicare pe internet,  împreună cu inimile-inimioarele-emoticoanele (ce ne sărăcesc tot mai mult limbajul), încât pare un cuvânt golit de conținut. Și parcă, în mod real, lumea conține tot mai puțină inimă și iubire.

Ca de obicei, răspunsurile sunt chiar lângă noi. Metafora aceea care-mi placea atât de mult, a comorii din propria curte, pe care o descoperim după ce am umblat prin toată lumea după ea, cred că se aplică și aici. E adevărat că toate marile taine se ascund sub înfățișarea lucrurilor obișnuite. Dar despre cum exersăm iubirea în mod concret puțin mai încolo. (Asta mi-a inspirat și cuvântul anului 2017).

Unde este inima ta?

Andrei Pleșu are un text „Sus inima!” (în cartea „Despre frumusețea uitată a vieții”) în care vorbește, pe de o parte de sensul psihologic, moral al îndemnului – de încurajare, de îmbărbătare, de demnitate, de a nu te da bătut – iar pe de altă parte face referire la un fragment din Sfânta Liturghie când credincioșilor li se spune „Sus să avem inimile”. El argumentează că aceasta este nu doar o îmbărbătare, ci o adevărată „metodologie”, căci inima este în toate religiile un instrument al cunoașterii. Este și o atitudine de viață, un mod de a privi lucrurile dintr-o perspectivă mai înaltă, mai sus decât propriile euri și de a te desprinde de cotidian, de agitația și mizeria lumii, concretizată de el în peisajul politic și mediatic din țară, îmbibat de mizeriile și grosolăniile electorale, scadaluri, injurii, obscenități, atmosfera de știri de ora cinci. Articolul se încheie cu concluzia-îndemn „Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte”.

Așa cred și eu, că trebuie să avem inimile „sus”, orice am face. Poate că pare o aroganță din partea mea să-mi dau și eu cu părerea alături de domnul Pleșu sau alți mari gânditori despre acest subiect greu, dar de fapt cheia acestui îndemn nu am inventat-o eu, ci am găsit-o în alte scrieri sau cuvântări (și încă încerc să o înțeleg pe deplin și mai ales să o trăiesc). Astfel, cheia îndemnului „Sus să avem inimile”, este în răspunsul care se dă în cadrul Liturghiei: „Avem către Domnul”. Nu poți avea inima sus pur și simplu, la înălțime, detașat, pozitiv, în aer. Fără Dumnezeu, îndemnul acesta nu are sens.

Mai este un text foarte adânc în Biblie care spune probabil același lucru în alt fel: „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”. De curând am ascultat o predică foarte frumoasă a părintelui Jinga în care spunea (redau cu cuvintele mele) că inimile noastre au rămas sus, în Rai și ne cheamă de acolo, iar noi avem această nostalgie a acelui cer pierdut, dar nu trebuie să rămânem cu nostalgia ci să ne lipim inimile de cele de sus, să facem urcarea aceasta, să cercetăm permanent dacă avem inimile unde trebuie pentru că doar atunci dobândim o comoară care nu se poate lua de la noi. Iar dacă ne investim inima în „comorile” de aici de pe pământ, totul se risipește, totul e vânare de vânt. Toți am simțit asta, lucruri care păreau stabile și durează o veșnicie în câțiva ani s-au risipit, s-au schimbat și nu a mai rămas nimic.

Și totuși…

Sus sau jos?

Și aici am ajuns la alt paradox. Pentru că de multe ori chiar e important să pui inima în cele „de jos”, vorba vine. Cum e de exemplu, munca mea. Sau familia mea. Chiar este esențial să te pui pe tine acolo pentru a realiza o relație, o conexiune, pentru a putea transmite ce este de  preț în tine, pentru a putea crea ceva de valoare, pentru a iubi. Este o altă contradicție, aparent, că cele lumești sunt trecătoare și puțin importante, și totuși sunt foarte importante, pentru că constituie cadrul în care ne lucrăm viața, ființa, virtuțile în mod concret. Și atunci cum poți avea inima și sus și jos, ca să zic așa?

Și așa, într-o dimineață m-a trăznit pur și simplu gândul acesta. Știți sigur, cum e când vă vine un gând din acela ca și cum ai aprinde un bec și se face – pentru o secundă, e drept – lumină în minte.

Pe orizontală inima este finită, dar pe verticală este infinită.

Pe verticală este iubirea, iar capacitatea de iubire este infinită pentru că vine de la Dumnezeu. Însă dacă îți răspândești prea mult inima pe orizontală, în cele lumești, inima se epuizează, nu mai rămâne loc, suflu pentru saltul pe verticală. Deci trebuie să îți iei „suflu” de pe verticală și să-l „investești” apoi pe orizontală, în mod concret, în toate aspectele vieții tale.

Problema este că de multe ori noi ne investim inima în lucruri atât de neimportante. Este și vorba aceea „mi-a rămas inima” pentru a spune că ai văzut ceva ce ți-a plăcut și ai tânjit așa tare după acel lucru încât parcă ai lăsat o bucată din tine lipită de acel lucru. Spunea Părintele Paisie Aghioritul, mucalit și cu simțul umorului, că noi femeile avem o capacitate incredibilă pentru iubire, avem o inimă foarte mare, dar o răspândim în mărunțișuri. Adică, să zicem că avem nevoie de o farfurie, e normal. Dar apoi căutăm în nu știu câte magazine, pentru că vrem o farfurie cu flori albastre, dar nu foarte mari, dar să fie și într-o formă mai ovală, și să fie o nuanță care să se potrivească cu setul de căni, care nu se mai potrivesc cu fața de masă și atunci căutăm și o altă față de masă. Și uite așa pierdem nu știu câtă energie pentru asta. De câte ori nu ne-a rămas inima, la propriu, la o pereche de pantofi sau o rochie? Nu-i așa? :)

Și atunci cum să te mai gândești măcar la cele de sus dacă inima ți-a rămas la lucrurile din lume (chiar dacă sunt lucruri bune). Poate că cei care încercați să vă rugați știți ce greu e, cum fuge mintea în toate direcțiile (la job, la discuții, la oameni, la supărări, la un lucru de rezolvat, de cumpărat și tot așa).

Cu inima la muncă

Dar aș vrea să revin la muncă, pentru că asta a fost unul din domeniile vieții mele care a suferit o transformare radicală în ultimii ani, în care am ajuns să pun multă inimă anul trecut și probabil voi mai pune în continuare  (am mai scris despre asta aici). Și cred că este important pentru mine și poate pentru oricine care se apropie de cea ce se numește probabil vocație, să se raporteze corect la muncă.

A-ți găsi vocația este pe de o parte o mare binecuvântare, îți dă o energie incredibilă de a munci pentru că simți că munca are sens și te pui pe tine acolo și poți dărui ceva din tine celorlalți și vezi că asta are impact. Este o mare împlinire. Pe de altă parte, are și multe pericole, ca niște mlaștini în care poți să cazi și să te pierzi: ca munca excesivă (workoholism), epuizarea, mândria (crezi că tu faci atâtea chestii deosebite, ești mai special decât alții), febra atenției primite sau ignorării, egocentrismul, lipsa interesului sau a energiei, pur și simplu, pentru alte aspecte ale vieții tale, starea de „blank” după un „high” al procesului creativ, o identificare prea mare cu ceea ce faci (care, așa ca o scurtă paranteză, îți poate fi luat într-o secundă, apropo de vânarea de vânt)…și multe altele (o să detaliez despre asta într-un alt articol dedicat vocației pe care-l am…aș vrea să zic în pregătire, dar e doar în minte).

Așa că dacă nu ai un reper solid referitor la muncă, nu numai când e vorba de vocație, te poți pierde foarte ușor.

Iar reperul e tot… „sus”.

Munca este doar un instrument, un cadru pentru a te lucra pe tine. Atât am înțeles și eu, că munca nu este doar un mod de a câștiga bani pentru a face ce îți place sau a-ți susține existența. Munca trebuie să devină o lucrare spirituală, o idee foarte frumoasă și exprimată mult mai bine decât o pot face eu în cuvintele Părintelui Pantelimon (în capitolul „Rugăciunea mâinilor – munca”, din cartea despre Mănăstirea Oașa – de citit!):

„Rezultatul muncii sunt în primul rând eu; eu sunt primul, dar și ultimul produs al muncii, fiindcă eu plec din lumea aceasta doar cu ceea ce am devenit, fără să iau nimic din ce am lucrat. În tot ceea ce fac, eu pun suflet, pun ceva dinlăuntrul meu; dar și reciproc, se imprimă și munca mea, și rezultatul ei, și modul în care lucrez, în mine. Munca nu poate fi privită doar ca un timp dedicat producției. Ar fi prea simplist, frustrant și steril să fie așa. De fapt munca e abia cadrul, suportul material, văzut, al unor lucrări de importanță crucială. […] Și nu în ultimul rând mă deschid comuniunii cu toți cei care vor beneficia de rezultatul muncii. Dacă pun suflet în ceea ce fac, însuflețesc lucrul meu, iar ceilalți vor putea descoperi o fărâmă de suflet prezentă în acel lucru.  […] Fără această dimensiune spirituală, munca este golită de orice sens și se transformă într-o povară, într-o pedeapsă și un blestem. Ca și principiu activ, munca, împotrivindu-se pasivității, este însăși condiția înaintării spirituale…”.

Am întâlnit aceeași idee, detaliată foarte frumos în capitolul „Asceza vieții de zi cu zi” (de data asta ar fi prea lung să citez, dar vă îndemn să citiți cartea „Un singur trup – aventura mistică a cuplului” de Michel Philippe Laroche). Autorul spune că noi de multe ori facem o distincție, o separație între viața spirituală și viața socială, între viața spirituală și viața în familie, între muncă și rugăciune. Dar toată viața omului este doar spirituală și orice face influențează și determină viața spirituală. Deci implicit munca. El vorbește despre sacralizarea activităților de zi cu zi și dă ca exemplu pe o femeie care spune „Eu Îl aflu pe Hristos de câte ori spăl vasele”. Pentru acea femeie, Hristos e cu siguranță prezent în toate actele vieții sale cotidiene, câtă vreme ea le trăiește în rugăciune și, ca rugăciune, chiar în adevărata comuniune cu Dumnezeu”. Sau „Pentru creștinul care lucrează într-un birou, într-o societate, într-o uzină, adevăratul șef nu este directorul său ci Hristos însuși”. Și aceasta este cheia în care să ne raportăm la orice fel de muncă.

Se și spune în Biblie, ca de obicei, o „rețetă” foarte bună „Să lucrezi ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni”, dar greu de făcut, ca tot ce e scris acolo.

Dacă munca nu este spiritualizată, dacă nu avem inima sus când o realizăm, atunci ne răspândește și ne epuizează. Ca tot ce facem, de altfel. Și asta am simțit eu anul trecut. Ca să revin la ideea cu orizontala și verticala inimii, am simțit că mi-am răspândit inima pe orizontală și nu mi-a mai rămas loc, stare, energie în inimă, chiar și la modul fizic, pentru verticală, adică pentru ce este cel mai important de fapt. Credința mea a șchiopătat în anul ce a trecut. Nu  mi-am putut aduna și ridica mintea și inima spre Dumnezeu.

Am mai spus asta, și în continuare cred că este adevărat, că oricâtă împlinire și fericire ai avea din alte planuri ale existenței tale, din muncă, din familie, din călătorii, din lucruri frumoase obținute, din premii, din hobby-uri, din prietenii, dacă relația cu Dumnezeu nu e ok, nimic nu e cu adevărat ok. Inima noastră tânjește după Dumnezeu, tânjește să urce pe verticala iubirii, iar noi o ținem cu lanțuri legată jos sau o cheltuim bucăți bucăți pentru nimicuri.

Inima și minunile

Sunt multe consecințe sau feluri în care se reflectă în viețile noastre faptul că nu avem inimile sus sau că avem inimile semi-deschise-închise. Dar aș vrea să vorbesc despre unul dintre acestea: capacitatea noastră de a percepe minunile. Pentru că viața noastră, a fiecăruia dintre noi e plină de minuni, zilnic. Doar că nu le putem percepe. Poate le vedem cu ochii, dar nu le înțelegem cu inima, le luăm de bune, nu putem să fim mișcați de ele.

O să dau un exemplu recent. La biserica noastră din Fabric, care de mulți ani este cu pereții goi, de beton, au început lucrările de pictură. M-am cățărat pe niște schele la vreo 30 de metri în turla bisericii și când am ajuns sus de tot, unde pictau meșterii, am rămas așa…fără cuvinte. Pictorii făcuseră pe cupolă schița chipului lui Hristos, pe care apoi a fost aplicată culoare și cu fiecare zi prindea viață, parcă. Când am urcat acolo și am privit chipul acela care se năștea, care mă privea de așa aproape, am știut că este o minune. Dar nu am simțit… Altfel probabil m-ar fi transformat pe loc. Inima asta a mea…

Și ca o paranteză, oare este întâmplător că în pictură Evanghelia pe care o ține în mână Hristos este decorată cu două inimi?

Dar poate nu trebuie să fac ceva extraordinar ca să văd o minune în fiecare zi, ci ajunge să mă uit la crăciunița mea din fereastră care înflorește ca nebuna, de parcă nu știe cum o cheamă și că vremea ei și a Crăciunului a trecut de mult. („Tu care ești mare în micuța floare, ca și în luminătorii cerului”).

De multe ori fotografia (de care tot spun că e doar un instrument) mă ajută să văd aceste minuni. Și este un mare dar.

Fiți copii (cu inima)

Și iată că ajung și la final, cu o întrebare care m-a frământat de la început: Cum ne păstrăm inimile vii? Cum învățăm să ne deschidem sau să ne redeshidem inimile?

Spuneam mai devreme că răspunsurile se găsesc în lucrurile obișnuite. Iar un răspuns pe care l-am găsit anul acesta și care m-a surprins și m-a scuturat un pic, a fost: copiii și căsătoria. Ca toate lucrurile mari și importante din viețile noastre, sunt și foarte personale, iar atunci când merg bine, rămân nemărturisite, în taina sufletelor sau a comuniunii lor. Dar bineînțeles că pot merge și foarte rău (nu intru în detalii de ce) și atunci observăm și… respingem. De multe ori noi nu vedem decât exteriorul, coaja lor, care uneori nu este prea frumoasă sau este banală sau chiar respingătoare, pentru că răul se vede mai pregnant decât binele.

Nu doar munca ne oferă un cadru în care să ne lucrăm pe noi, ci și copiii și familia. Bineînțeles, nu sunt singurele căi. Dar ei sunt cadrul zilnic în care să ne exersăm iubirea în mod concret, ceas de ceas, nu așa filozofic și teoretic sau în acte mărețe ocazionale și vizibile.

Nu e nevoie, cred, să spun, că eu nu privisem până atunci copiii așa. Nici căsătoria. Mi se păreau o bătaie de cap, o pierdere de sine, o cale banală, pe puțin, dacă nu o corvoadă. Mă iertați. Într-un fel asta e doar coaja exterioară, care se vede de multe ori. E drept că este și o mare muncă cu copiii, ca și în doi, dar se pare că nimic din ce merită nu putem obține fără muncă și fără un pic de jertfă de sine.

Iar iubirea pe care o exersăm în familie, dacă reușim să o privim astfel, în mod normal ar trebui să ajungem să o extindem către toți oamenii, să ne deschidem inima atât de mult. Dar asta nu se poate fără acel suflu de sus, fără credință. (Și oare întâmplător lucrurile care sunt reperele cele mai solide, care ne oferă o cale atât de frumoasă pentru inimile noastre sunt cele mai lovite în societatea de azi: familia și credința?)

Prin fotografie, spre înțelegere

Dar revenind la copii, sincer, și asta am înțeles tot datorită fotografiei.

Poate nu întâmplător, pe lângă toate proiectele mele fotografice, ceea ce munceam (iarăși munca asta) era să fac fotografii la botezuri, sesiuni foto cu copii și familii. Și așa am văzut cum oamenii, nu doar părinții, dar și bunicii, mătușile, verișorii prindeau viață în preajma noului născut. Li se luminau ochii, zâmbetul, erau vii. Parcă și ei primiseră o viață nouă.

Și apoi, vara trecută am ținut un curs de fotografie la o școală de vară pentru copii. Aveau vârste între 6 și 12 ani. Era prima dată când interacționam mai mult cu copii direct, dincolo de întâlnirile ocazionale cu copiii prietenilor. Și atunci i-am simțit, erau așa de bucuroși, încrezători în ei, plini de energie, creativi, liberi să se manifeste, tot ce făceau era grozav. Și noi am fost așa și am uitat… E drept că am văzut și cum, pe măsură ce vârstele lor erau mai mari, mulți începeau să piardă asta. Oare de ce? Ce ni se întâmplă?

Și totuși, atunci am avut o mică revelație, că ei sunt cheia, ei ne aduc aminte nouă, adulților, să fim copii. Sunt șansa noastră se ne redeschidem inimile. Ei ne înmoaie duritatea și seriozitatea inimii de adult, ne fac să dăm lanțul de siguranță jos și să deschidem mai tare ușa inimii. Și în credință e nevoie tot de o inimă de copil. Și în iubire, o inimă curată. Și ca să vezi minuni. Și ca să fii creativ. Și ca să te joci. Și ca să nu știi și să înveți.

Așa că acesta este cuvântul și tema anului 2017 pentru mine: copil.

Va urma.

 

La Mănăstirea Găbud

img_6145

Cineva aprinde lumina și ne dă trezirea. E 5.30 dimineața. Oricum nu prea dormisem. Eram vreo 80-100 de fete în podul casei de oaspeți, pe saltele întinse direct pe jos, iar la etajele de mai jos sunt și mai mulți tineri, băieți și fete, în camere separate, ca în tabără. E întuneric și frig și nu-mi vine să ies din sacul de dormit. Aș vrea să spun că am avut o motivație superioară de a mă ridica din pat, dar m-am gândit la coada care se va face la toaletă cu atâtea fete, așa că m-am smuls cu hotărâre din căldura patului. Îmi iau bocancii, un polar gros, trag pe mine fusta lungă, îmi leg eșarfa pe cap care nu stă nicicum parcă… tot nu mă obișnuiesc cu asta. Îmi vine iarăși în minte gândul că nu-mi vine să cred că fac asta, că viața mea s-a întors pe drumul acesta. Și alte gânduri, că parcă nu mă potrivesc în peisaj, că sunt prea…bătrână printre atâția „copii” de liceu și facultate, la care m-am și răstit un pic cu o seară înainte să facă liniște, ca să putem dormi (da, chiar eu am spus cuvintele acestea de „babalâci”, cum mi se părea pe vremuri). Apoi gânduri că am credința puțină și că nu știu în ce cred și că nu am ce căuta aici. Le cunosc gândurile astea. Cu ele mă lupt zi de zi și ele se luptă cu mine. Dar aici e diferit. Le alung ca pe niște muște agasante, îmi mai iau geanta cu aparatul foto și ies.

img_6094

Facerea lumii în fiecare dimineață

De fapt, vreau să ajung pe dealul de lângă mănăstire, până nu începe slujba de dimineață. Vreau să văd „facerea lumii”. Așa spusese Părintele Pantelimon într-o prezentare a locului, cu niște imagini superbe, pe care o văzusem acum aproape trei ani și a atins ceva în mine și mi-am dorit să ajung acolo. Și la Oașa. Poate că a fost fotograful din mine care a fost atras de imagini și de promisiunea unor poze frumoase. Dar eu știu că este mai mult de atât. Fotografia a fost doar „cârligul”, momeala. Am acceptat într-un final – și nu a fost ușor, pentru că eu sau poate ego-ul meu ar prefera să creadă că sunt o fotografă bună și fac poze frumoase – că fotografia este un instrument pentru mine, care doar mă face să cunosc lumea și pe mine, care mă pune în anumite situații din care să învăț ceva, sau mă pune pur și simplu față în față cu miracolul lumii, al frumuseții incredibile a Creației, care, dacă o primești în suflet nu se poate să nu schimbe ceva în tine.

img_6072Urc gâfâind pe deal, căci corpul nu se trezise încă. Inima îmi bate nebunește și parca doar zgomotul acela amplificat al pulsului meu se aude în toată lumea. Zorile vin încet încet, și aprind zarea la răsărit cu nuanțe delicate de roz și alburiu. Soarele aruncă primele raze palide, căci este toamnă, peste lumea adormită, peste văile din jur cufundate în ceață groasă și liniște, peste satele sau orașele presărate pe câmpia pe care șerpuiește Mureșul, aici doar un râuleț, iar în depărtare se vede crestătura gigantică a cheilor Turzii. Totul este așa de frumos, încât parcă mi se oprește inima în loc. Stau în liniște și nu mai scot aparatul, oricum se aude clopotul care ne cheamă pe toți la liturghie, dar îmi promit să mă întorc pe deal după aceea.

img_6100

Ce caut eu aici?

E sâmbătă și știu programul de dățile trecute când am fost la mănăstire: liturghia până la opt dimineața, apoi micul dejun, rapid, în liniște, la sala austeră cu mese lungi de lemn și băncuțe pe care ne înghesuim toți. Apoi „ascultările”, adică suntem repartizați la diferite munci. De obicei fetele la bucătărie sau curățenie, băieții la lemne, la grădină, la grajduri, la cosit, săpat sau alte munci specifice sezonului. O dată am primit o muncă tare plăcută, să culeg urzici pentru gătit sau altă dată, la Oașa, să culeg muguri de brad. Dar nu e tot timpul așa „distractiv”. Muncim până la prânz, cot la cot cu călugării și frații de la mănăstire. Nu vorbim, doar ne rugăm în timp ce muncim, fiecare după puterea lui. Poți spăla doar vasele vreo două ore sau să cureți cartofi sau ustoroi încă atâta. Acasă mi s-ar părea foarte greu dacă nu imposibil să fac așa ceva. Dar acolo e altfel. E oboseală, bineînțeles, dar e o oboseală bună. E oboseala care vine din slujire (pentru că ce faci, faci pentru toți de acolo, nu doar pentru tine și familia sau prietenii tăi ca acasă), din munca făcută cu rugăciune. De fapt, uneori îmi vine să cred că nici nu fac eu nu știu ce, ci doar sunt purtată pe valul rugăciunii celorlalți. Apoi e prânzul, mâncăm toți în liniște în timp ce un călugăr citește cu voce tare dintr-o carte cu învățături duhovnicești. Apoi iarăși strânsul mesei, spălatul sutelor de vase, pentru cine are „norocul”  să pice la bucătărie. Doar că aici nimeni nu se plânge sau nu încearcă să scape de la munca asta.

img_6104

Și acum mă întreb ce caut aici. Oare ce om în toate mințile (lumești, adică) și-ar petrece timpul liber, weekendul de odihnă făcând așa ceva? Că doar ceilalți sunt studenți și au timp liber și energie, dar noi ăștia care muncim, deabia așteptăm weekendul să ne odihnim un pic (deși parcă niciodată nu reușim, pentru că avem atâtea și atâtea lucruri care trebuie făcute. Paranteză: care trebuie oare cu adevărat?). Atunci de ce să te îmbarci vineri după lucru, să conduci vreo 5 ore, să ajungi mort de obosit noaptea la Găbud, să dormi pe saltele pe jos, ca a doua zi să te trezești la  cinci jumate și să muncești toată ziua? Trăgând ca boul, cum spune zicala, mă iertați. (Apropo de tras ca boul, la jug adică, îmi vine în minte „Luați jugul Meu că este bun… Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni”. Dar cum facem asta?). Păi cine a fost știe de ce. Iar cine nu a fost, nu o să fie convins de cuvintele mele. După doar două sau trei zile acolo, intru în alt ritm. Nu sunt obosită de loc, totul e limpede și ușor, mintea mi-e limpede și liniștită, sufletul mi-e ușor, nu mă îndoiesc. Mă uit în jur și văd doar fețe luminoase. Știu că toți simt la fel. Acela este firescul lucrurilor. Dar nu știu cum să-l transpun și mai ales să-l păstrez în viața de acasă.

img_6166

Conferințele

După masă poate este puțină odihnă, pentru cine dorește. Sau timp pentru pravila personală de rugăciune. Dar în curând începe conferința. Pentru că de aceea venisem fix în acest weekend la Găbud, era o tabără de tineret cu o temă care m-a atras: „Identitate și interferențe spirituale în lumea de astăzi”. În fiecare zi a taberei era o conferință cu invitați și teme foarte interesante. De exemplu, în sâmbăta aceea era conferința susținută de domnul Adrian Lemeni, „Alienarea gândirii prin divertisment”. Ce temă actuală și cine nu o simte pe pielea sa? Am simțit că am primit hrană de calitate pentru minte acolo (mintea mea, cel puțin, tânjește după așa ceva), idei interesante, semnale de alarmă, am fost purtați prin istoria umanității, prin cărți de la „Minunata lume nouă” la „Galaxia Gutenberg”, am primit exemple de viață, chei de a ne lupta cu această alienare, am întrebat și am râs, ca să nu ne luăm prea în serios. Sunt multe evenimente faine dar puține îți lasă ceva care durează, după ce senzația „faină”, distracția sau ce-o fi trece. Însă aici am simțit că am plecat cu ceva valoros, nu doar cu niște cuvinte, am plecat cu o încurajare, cu o hotărâre de a încerca în continuare a mea mică asceză din lume, a dică a-mi struni mintea și gândurile și acțiunile pentru a nu consuma fără limite divertismentul, internetul, tot ce este de consumat care de fapt ne consumă pe noi și ne consumă energia vitală și ne alienează mintea, ne alienează pe noi înșine de noi înșine, de ceilalți.

img_6168

Program de mănăstire

După conferință vine cina, la fel, în liniște, fără să vorbim, ascultând pe fratele care ne citește cu voce tare, stând în picioare (oare lui nu-i e foame, nu e obosit?). Ne grăbim să mâncăm pentru că în curând sună clopoțelul, semnul că e gata masa și trebuie să ne ridicăm și nu mai primim mâncare până a doua zi după liturghie. Asta pentru cine nu are ceva provizii de ronțăit în cameră. Așa ca o paranteză, mă gândesc uneori cât de greu este să te abții dela mâncare, să te lupți cu senzația de foame (pentru că, după ce am cunoscut niște oameni foarte săraci, nu cred că noi știm cum e cu adevărat să suferi de foame), cu stomacul care tot timpul ne cere ceva. De fapt nu e stomacul, ci mintea nestrunită, pentru că corpul nostru nu are nevoie de tot ce băgăm în el.

img_6183

Dar să continui cu programul unei zile la mănăstire. După cină din nou cei repartizați la bucătărie strâng mesele, spălă vasele, curăță sala, eventual mai gătesc pentru duminică. Și apoi slujba de seară, urmată de priveghere până după miezul nopții. Stăm în picioare, uneori ne mai așezăm și încet încet fiecare cedează somnului. Dar până atunci, stau la coadă la spovendanie. Îmi trec o mie de gânduri prin minte. Ce să spun? Ce este important? Ce să întreb? (pentru că e foarte important să pui întrebările potrivite). Care sunt cu adevărat problemele mele esențiale în momentul de față? Așteaptă multă lume la spovedit a Părintele Pantelimon și nu vreau să ocup mult timp. Și apoi eu mai sunt și timidă, e greu să mă deschid acolo, e greu să-ți spui greșelile în fața unui om necunoscut practic, mă intimidează să stau în fața acestor călugări pe care îi știe o țară și îi caută atâta lume. Dar știu de dățile trecute cât bine mi-a făcut. De fapt fiecare spovedanie și împărtășanie mi-a mai întors viața un pic spre bine. Acolo nu primești sfaturi sau nu te ușurezi de probleme (deși se întâmplă și asta), ci este ceva mai mult. Eu clar nu am nici cunoștințele nici cunoașterea venită din har pentru a explica așa ceva. Eu pot doar să vorbesc despre experiența mea personală și poate a oamenilor pe care-i cunosc.

Așa că stau acolo și printre gânduri și printre a încerca să mă concentrez la slujbă sau la cântările atât de frumoase, mă uit la cei care intră la spovedit. Se vede și cu ochiul liber (dacă nu-l am pe cel duhovnicesc) că ei nu ies la fel cum au intrat. Ies cu fața atât de luminoasă, cu ochii în lacrimi, de bucurie, de harul primit, cred. Și asta nu poate fi explicat cu mintea „cu care știi că este marți” (cum spunea Maica Siluana). Este una dintre tainele din biserică și trebuie să rămână așa, adică nu te poți apropia de ea decât cu credință și cu…cutremurare.

img_6157

O mărturisire

Eu nu aveam de gând să vorbesc despre credință, voiam doar să scriu un mic text însoțitor la pozele de la mănăstire. Dar asta a ieșit. Uneori mă întreb dacă mărturisirile de credință au vreun rost. Deși pot spune din experiența personală că mărturisirile altor oameni, unul poate doi, dar și alte așa zise „coincidențe” (adevărate miracole, de fapt), întâlniri „întâmplătoare” cu oameni și cărți au declanșat și în mine întorcerea către Dumnezeu. Dar pentru fiecare este diferit, fiecare are drumul lui. Cum zicea Maica Siluana, „există mai multe căi pe Cale”.

Nu mă îndoiesc de a mărturisi de frică. Deși în zilele astea, cu toată propanganda media care a inflamat subiectul creștinismului, a zice „cred în Dumnezeu” sau „sunt creștin” e privit cel puțin cu reticență, ca o ciudățenie sau anacronism, dacă nu cu o subită înverșunare sau cu ură. Nimic altceva din ce aș spune că sunt sau că am făcut (fie ca orientare religioasă, spirituală, materială, sexuală sau pur și simplu un anumit fel de a-mi trăi viața) nu ar provoca o asemenea reacție. Uneori mi se pare că este mai ușor de acceptat în societate (în media, cel puțin) să fii de exemplu corupt sau depravat decât creștin (primele măcar au o notă de senzațional). Nu e cel puțin ciudat asta? Acum nu vreau să fac din creștini niște sfinți, martiri și victime (deși au fost și asta de atâtea ori), pentru că și noi le avem pe ale noastre, nici o grijă. Dar nu cred că am auzit vreodată ca cineva să zică de ce construim mall-uri și nu spitale, sau se ia de vreun doctor sau profesor corupt, de vreo rețea de prostituție sau de vreo aface dubioasă cu zelul cu care se ia de biserică. (PS: Nu m-aș mira ca, deși de obicei articolele mele trec cvasi-neobservate, la acesta o să mi se spună măcar câteva vorbe :) )

Nu cred că ce spun eu sau oricine poate convinge pe altcineva să se întoarcă spre credință sau să-i schimbe părerile. Nici măcar nu este acesta scopul meu. Dumnezeu lucrează în viețile fiecăruia din noi, oricât de departe am fi de El (sau am crede noi că suntem departe). Nu este treaba mea să mă gândesc la cine vor ajunge cuvintele mele și ce impact vor avea sau să judec căile altora. E posibil să atingă pe cineva, sau e posibil să râmână acolo în eter, ca o sticlă cu un mesaj în ea ce plutește ani și ani pe oceane până își găsește destinatarul, dacă vreodată. Așa am și pornit la drum când am început să scriu.img_6122

Sunt un instrument

Poate e și un semn de mândrie să cred că eu pot schimba sau ajuta pe cineva. Poate că Dumnezeu alege să lucreze prin mine. Sau poate nu. Poate prin altcineva. Spunea părintele Paisie Aghioritul (din păcate nu mai găsesc citatul exact) că atunci când cuvintele noastre sunt inspirate de har ating inima oamenilor. Când sunt inspirate de egoism, camuflat sub intelnții bune de obicei (hai să te ajut, să-ți spun eu care-i calea, cum stă treaba cu credința, ce să faci, ce greșești), provoacă o reacție de respingere, fac mai mult rău. Am înțeles, sper că bine, că eu trebuie doar să scriu despre experiența mea, cu onestitate, firesc, deși de multe ori mi-e teamă să nu facă rău cuvintele mele. Să spun adevărul fără înverșunare, dar cu fermitate, ca pe un firesc al lucrurilor. Ce greu, nu? Ce greu e să primești mărturisirea altuia, care este diferit, cu același firesc.

Și aceasta a fost un lucru foarte greu de înțeles și acceptat pentru mine, că de multe ori (dacă nu întotdeauna) noi suntem doar instrumente în mâinile lui Dumnezeu. El lucrează în viețile noastre prin oameni și de aceea, de multe ori (dacă nu întotdeauna) unii oameni intră în viețile noastre pentru ca noi să ne transformăm, să ne apropiem de Dumnezeu (căci acesta este singurul scop important în viață. și asta n-o zic eu, dar o cred!). Și ca un instrument, oamenii aceștia stau în viața noastră atâta timp cât este nevoie pentru ca noi să ne „șlefuim”. Uneori stau o viață, alteori dispar, ca orice instrument, când nu mai e nevoie de el. Dar un lucru este sigur, fie îi iubim, fie îi detestăm peste măsură pe acești „oameni-instrumente”, pentru că în acest domeniu nu se poate cu jumătăți de măsură. Transformările dor, și pentru că noi suntem foarte „tari” și pentru că suntem oameni, și e greu să ne golim de sine, ne orbesc sentimentele noastre și ratăm sensul întâlnirilor.

img_6117

Despre tristețe

Și să zicem că totuși nu crezi. Cum nu credeam nici eu înainte. Eu nu am avut o educație religioasă, ai mei nu erau credincioși, nu am avut vreo bunică înțeleaptă la sat, nu mergeam niciodată la biserică când eram copil, poate doar de Paște și de Crăciun. Când am crescut, nu mă consideram atee, adică nu eram cu înverșunare împotriva bisericii sau credinței (deși am zis probabil și eu la viața mea vreo două glume despre „popi”), ci era ceva ce a trecut pe lângă mine. Din necunoștință sau necunoaștere, nu știu cum e mai bine spus. Uneori îi invidiam pe cei care credeau (dar nu credeam că asta este pentru mine). După cum spuneam mai sus, nu cred că este relevantă povestea întoarcerii mele către biserică și către Dumnezeu. Dar aș vrea să vorbesc despre altceva. Despre ce este de partea cealaltă a balanței, când nu crezi, pentru că am fost și acolo.

Este tristețea, o mare tristețe. Tristețea rănilor nevindecate din tine, oricâte metode ai încerca. Este tristețea sufletului departe de Dumnezeu, care tânjește după El. Este tristețea păcatului. Mai ales asta, pentru mine era foarte greu să înțeleg, ce-i cu păcatul asta, eu nu păcătuiesc, nu am omorât pe nimeni, sunt o fată de treabă. Și asta cu păcatul e o chestie răsuflată de acum două mii de ani. Însuși cuvântul „păcat” provoacă o mică (sau mare) reacție de revoltă în oricine nu crede. Este tristețea de a fi chemat în viață la lucruri înalte sufletește și de a răspunde cu așa micime în propria viață.

img_6111

Și care sunt formele acestei tristeți? De exemplu, este tristețea de a nu putea iubi necondiționat. Asta mai ales pare o utopie, nu-i așa? Câți dintre noi nu ne-am confruntat cu o iubire neîmpărtășită sau rănită care poate distruge o viață, dar, în mod paradoxal, poate fi și calea către iubire necondiționată. Dar cum? Este tristețea de a fi rănit pe nedrept, de a îndura răutăți și lovituri (mai mici sau mai mari, chiar și un cuvânt aspru) și a nu putea ierta. Adică de a-ți otrăvi sufletul cu ținerea de minte a răului, repetând în minte la nesfârșit răul ce ți s-a făcut, cu reproșuri, ură, izolare sau chiar violențe și răzbunare (chiar împotriva propriei persoane, în atâtea moduri subtile, nu vă gândiți neapărat la cuțite, pistoale și povești din filme). De câte ori nu ne putem ierta proprii părinți? Este tristețea de a vedea (dacă le vezi) tiparele vieții tale care te fac parcă să te învârți în cerc repetând aceleași și aceleași greșeli, dar a nu le putea schimba nicicum. Este tristețea de a-ți simți sufletul murdar și voința slabă, de a simți sub orice bucurie, sub orice experiență, oricât de grozavă, o neliniște, o goliciune. Este tristețea care te macină în urma loviturilor, pierderilor, morților, „moștenirilor” grele din familie. Este tristețea de a ceda tendințelor autodistructive din tine, de a ști în adâncul tău că ceva îți face rău și totuși să faci, tristețea de a încerca să obții puțină ușurare sau uitare sau sentiment de bine iluzoriu prin atâtea moduri: băutură, fumat, droguri (deh, sunt doar droguri ușoare, nu-i așa?), internet, jocuri, cumpărături, sex, relații peste relații, dependențe și complicații, dar și o izolare-singurătate-autosuficiență (chiar și spirituală) în care pare că totul e calm și tu ești bine sau pur și simplu o amorțire, o încadrare într-o viață-tipar (fie ea bună și veselă) care te ferește de a te confrunta cu cine ești cu adevărat (pentru că nu știi cine ești cu adevărat) și în interiorul căreia mori în interior. Este tristețea de a avea un gol imens înăuntrul tău care nu poate fi umplut cu nimic (decât cu Dumnezeu).

img_6087

A duce greul

Știu că pentru fiecare din noi problemele pe care le avem și le-am avut sunt cele mai grele – e crucea noastră și are greutatea pe care o putem duce. Dar fără a compara, mă gândesc la mărturiile celor închiși în timpul comunismului, pe nedrept, pentru credința lor, îndurând torturi, umilințe și lucruri pe care noi nici nu le putem citi fără să ne chircim, dar mai să le ducem, care nu au renunțat la credința lor, nu și-au turnat prietenii. Mulți dintre ei au făcut mai mult de 20 de ani de închisoare în condiții de exterminare. 20 de ani!!! Am citit sau văzut în documentare mărturisirile lor și am rămas uimită și am plâns când ei spuneau, bătrâni și luminoși și smeriți, mulți dintre ei deveniți călugări care revărsau iubire și ajutau pe mii de oameni, că și-au asumat această jertfă a vieții lor, că mulțumesc lui Dumnezeu că le-a dat ocazia să-și curețe sufletul de patimi și să învețe cea mai înaltă treaptă a iubirii, iubirea de vrăjmași, adică să se roage pentru ei, să plângă pentru ei, să-i ierte. Și să mărturisească, împreună cu atâția sfinți, că fără Hristos aceasta este imposibil pentru un om de realizat.

Acesta este un nivel foarte înalt la care probabil majoritatea nu vom ajunge în viața noastră, pentru că probabil ar fi o cruce prea grea, care ne-ar strivi, dar aproape oricare din „tristețile” scrise mai înainte sunt prea mari pentru un om pentru a le putea schimba, pentru a le putea duce, pentru a putea îndura. De astea nu te poți detașa sau medita la ele. Și apoi, ce e mai trist, e că până nu începi cât de cât să te vindeci nu vezi răul pe care îl faci tu, pur și simplu fiind așa (un om de treabă și fără păcate, da?!) și perpetuând durerea și răspunzând la fel în tot felul de moduri mai mult sau mai puțin subtile. Și bineînțeles, când ești tu rănit, nu îți poți vedea mândria, invidia, egoismul, neiubirea și așa mai departe.

img_6099

Pe fiecare ne-a „agățat” ceva

Dar acum să nu se creadă că ortodoxia este doar pentru ăștia triști și cu probleme. Dar cumva ajută :) mai ales dacă te întorci mai târziu pe calea aceasta, îți frământă aluatul ființei pentru a-l putea primi pe Dumnezeu. Apropo de asta, îmi place foarte mult un citat de la Noica „Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”.

Mă gândeam la tinerii pe care i-am văzut la Găbud, sunt sigură că nu necazurile i-au adus acolo, erau pur și simplu prea tineri, se vedea în ochii lor. Dar, după cum povesteam împreună cu doi tineri pe care i-am luat în mașină de la Timișoara la Găbud, pe fiecare din noi ne-a „agățat” ceva pentru a ajunge la mănăstire, la credință. Pe unul colindele tradiționale de la Ascor, pe altul un prieten, pe altul o „coincidență” sau ca pe mine, fotografia și o melodie de Pink Floyd :) din prezentarea Mănăstirii Oașa în cadrul unei conferințe cu părintele Pantelimon și Părintele Iustin în urmă cu vreo trei ani. De fapt, a fost vocea lor, felul în care vorbeau, dincolo de ce spuneau, la care a răspuns sufletul meu. Și apoi au urmat multe altele.

img_6151

Vindecarea

Nu vreau să zic că dacă crezi în Dumnezeu toate problemele ți se rezolvă în mod magic, că o să ai o viață ușoară, o să fii fericit. Orice om și orice doctrină care propune asta cred că este o minciună. Dar Dumnezeu poate să-ți schimbe viața în feluri în care nici nu visezi. Poate să-ți transforme în aripi cochilia de melc. Asta pot să aduc mărturie din viața mea.

Asta nu înseamnă că tu nu mai trebuie să faci nimic, dimpotrivă. Este foarte important efortul personal, strădania, voința. Când mă mai cred eu importantă și mă gândesc că am realizat ceva, încerc să-mi aduc în minte cuvintele părintelui Paisie Aghioritul care spunea că eforturile noastre sunt ca un șir de zero-uri, mai multe sau mai puține, însă vine Hristos și pune un Unu în față li dă adevărata măsură și valoare a eforturilor noastre.

Îmi aduc aminte și ce mi-a spus o dată un părinte, la litaniile mele nesfârșite despre problemele și stările cu care mă confruntam. Încet, subtil, Dumnezeu vindecă sufletul omului. Iar apoi, ca pentru a primi o confirmare, am citit într-o carte ceva atât de izbitor de logic: Dacă Dumnezeu a făcut sufletul omului, tot El îl poate vindeca.

Acum problema este că în zilele noastre oricine îl interpretează pe Dumnezeu cum îi place, sau face o varză de concepte și păreri personale sau chiar se crede el însuși Dumnezeu. Pentru cine n-a trăit, cum nu trăisem nici eu înainte, degeaba îmi explica cineva sau citeam despre asta, că e așa o bucurie care nu este egalată de nimic din lume, liturghia, spovedania, împărtășania, postul, viața în Biserică. Nu zic că e doar o bucurie, de multe ori îmi vine să dau cu capul de pereți că nu înțeleg, că nu simt prezența lui Dumnezeu (că vreau trăiri înalte), că nu reușesc să mă rog, că nu reușesc să nu judec, că nu…

Dar eu mi-aș dori pentru toți oamenii să trăiască asta. Doar că nu pot să o spun, cel puțin nu direct, pentru că poate cuvintele mele greșesc și îndepărtează mai mult. Eu am încercat multe (poate nu la fel de multe sau de puține ca alții), tot felul de meditații, yoga, terapie. Cred că și căutările își au rolul lor, și rătăcirile, și toate acestea au avut rolul lor în a mă forma și a îmi da ceva și a mă aduce aici unde sunt acum, e calea mea. Sunt recunoscătoare pentru ea și pentru tot ce am trăit și pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit pe ea (cum ziceam, Dumnezeu lucrează prin oameni și este peste tot). Dar ce am învățat eu este că, dacă continui la nesfârșit să umblu pe mai multe căi, să caut vindecare și sens pe mai multe căi, nu ajung niciunde. Și cred că în final – și asta nu zic doar eu, ci alți zeci și zeci de oameni mai luminați ca mine mărturisesc – dacă cauți cu adevărat, nu poți ajunge decât la Dumnezeu. Sufletul nostru însetează de asta și nimic altceva din lumea aceasta nu îl poate împlini.

img_6211

Povesti despre oras

inima-timisoara

Mi-a plăcut mult ideea proiectului Privește Orașul, de a scrie o poveste despre Timișoara, o istorie personală sau ficțiune, așa că am scris și eu două povești. (Cred că mi-era si dor de scris.) Și apoi, mi-a plăcut să citesc poveștile celorlalți despre Timișoara, un subiect care mi-e drag. Încă mai puteți scrie și voi până în 26 noiembrie.

Povestea 1

Când eram copil, cimitirul nu însemna moarte pentru mine. Pe atunci îmi părea că eu o să fiu mică, bunicii o să fie bătrâni, mama și tata tineri pentru totdeauna. Stăteam la etajul nouă, în blocul turn vizavi de cimitirul din Șagului. Pe atunci totul îmi părea o aventură, jucatul printre schelele de construcții și tomberoanele de gunoi pe unde mișunau șobolani sau urcatul nouă etaje pe jos, prin întunericul care se putea popula cu povești fantastice, în fiecare zi când se lua curentul, cu o lumânare groasă pe care o purtam în ghiozdanul de școală. Dar cea mai frumoasă aventură era când mă urcam cu tata pe bloc la lăsarea serii, de 1 noiembrie, când oamenii veneau cu flori și lumânări la cimitir. Ne strecuram pe smoala moale, printre antenele de sârmă improvizate ca oamenii să „prindă sârbii” și ne așezam chiar pe balustrada de pe marginea blocului. Mi-era teamă să mă uit în jos în hăul de zece etaje și cimitirul era ca o mare de licurici la picioarele noastre, iar deasupra noastră o altă mare de luminițe. Pe atunci nu știam că și tata și bunicii o să ajungă acolo și după ani o să merg și eu să aprind o luminiță în marea de licurici la care poate se va mai uita un copil.

Povestea 2

Nu mai țin minte când mi-au atras atenția pentru prima dată. Dar știu că i-am văzut cu ochiul fotografului și mai ales cu ochiul omului care se reîndrăgostește de Timișoara, văzând-o cu adevărat parcă pentru prima dată, după o lungă absență în străinătate.

Să fi fost femeia cu bucle bălaie, cu spice în mână, care la o privire mai atentă avea aripi de înger? (era in plin centru, cum de nu o văzusem până acum?). Să fi fost bărbatul cu profil sever și cu o toporișcă în mână, la vederea căruia am tresărit, pe o stradă tăcută de pe lângă facultatea de medicină? Să fi fost țăranca îmbrăcată în costum popular, care-și torcea fusul, așezată pe un scăunel, în drumul spre gară? Sau poate cele două femei cu coifura retro, care râdeau și dansau lascive, înconjurate de ghirlande de flori în apropiere de Piața Unirii? Sau bărbatul cu barbă creață și mustăți lungi, cu un zâmbet cam diabolic de lângă o poartă roșie din Iosefin? Femeia nudă, cu o coroană în mână, scăldată în soare cu pete de umbră, care veghea o poartă frumoasă din Fabric? Erau zeci, poate chiar sute. Femei, bărbați, dar și câini, bufnițe, cocori, grifoni, copilași bucălați, îngeri și alte personaje înaripate, misterioase și fantastice.

Cu cât umblam mai mult, cu atât descopeream mai mulți. Cu surpriza întâlnirii, cu uimirea faptului că trecusem pe lângă ei de atâtea ori fără să-i observ, cu bucuria descoperirii. Îi fotografiam și când mai treceam pe acolo îmi ridicam privirea și… îi salutam (știu, pare ciudat). Erau toate aceste figuri împietrite (basoreliefuri, sculpturi, decorații) care veghează tăcut deasupra porților sau ferestrelor, pe zidurile, coloanele sau sub acoperișurile caselor din Timișoara. Am învățat să mă uit mai des în sus când merg prin oraș. L-am numit în sinea mea „Poporul de piatră al Timișoarei” și mi-e drag să descopăr un locuitor nou sau să-i revăd pe cei vechi.

PS: Fotografia face parte dintr-un mic proiect la care lucrez acum, cu inimile Timisoarei.

 

PS2: la ceva timp după publicarea poveștilor am avut surpriza ca una dintre ele să fie selectată spre ilustrare în cadrul acestui proiect. rezultatul mai jos. IlustratoareȘ Sorina Vazelina www.vazelina.ro

Din inimă

IMG_4647În ultima vreme am facut puține fotografii. Nu am mai scris deloc. E ciudat, pentru că mi-e dor, de fapt mai bine zis strigă în mine, proiectele rămase în așteptare, textele nescrise din capul meu. Dar trebuie să mai aștepte.

Am simțit că toate resursele mele creative interioare s-au consumat spre a crea cursurile de fotografie pe care le-am ținut anul acesta și nu a mai rămas nimic pentru proiectele mele. A fost prima dată când am făcut așa ceva și sincer, în urmă cu câțiva ani nici nu credeam că pot face asta, să stau eu în fața altor oameni, să le vorbesc, să îi învâț ceva. Nu se potrivea deloc cu natura mea introvertită, cu (ne)încrederea în sine, cu frica teribilă și incapacitatea de a vorbi în public. Și totuși, am făcut și pasul acesta. Nu va urma o poveste de succes, un discurs motivațional, de genul dacă vrei, poți sau o pledoarie în favoarea gândirii pozitive.

Îmbătrânirea și maturitatea

Cred că sunt unele lucruri care trebuie să se coacă în noi. Asta e maturitatea, cred. Și înțeleasă astfel, ca o îndreptare spre trăirea a cine suntem cu adevărat (iar asta e o devenire continuă), trecerea timpului e o binecuvântare. Cred că „îmbătrânirea” atât de rău văzută (da, știu, încă nu am ajuns acolo, și de aceea nu o înțeleg cu totul, din interior) nu trebuie neapărat combătută cu creme anti-rid, răsfăț de plăceri și comportamente de adolescent rebel. Cred că a îmbătrâni poate fi o evoluție, o creștere, binînțeles, nu liniară, ci cu suișuri și coborâșuri.

Mai de mult îi invidiam pe oamenii care făceau ce fac eu acum, care erau fotografi, care scriau, care țineau cursuri, dar cred că invidia este doar semnul unor semințe adânc plantate în noi care nu au încolțit și nu au rodit încă. Doar că trebuie să mergi conștient în direcța aceea. Altfel rămâi doar cu frica, nu crești. E foarte greu.

IMG_2021

A da totul

Dar să revin la cursurile de fotografie. Le-am creat de la zero, nu le-am copiat, nici testat undeva. Am scris ce am știut eu despre fotografie, ce am învățat pănă acum, dar nu doar despre fotografie, ci despre creativitate și tot acest proces creativ care stă în spatele unei imagini sau a oricărui act de creație (fără pretenții, ok?), care nu e doar arta, ci viața însăși. De fapt, m-am pus pe mine acolo, o parte din mine. Așa imperfect cum este, dar este sincer. Nu pot exprima câte emoții și temeri am avut înainte de primul curs. Și înainte de al doilea, și de al treilea, pe care-l fac acum, cu copiii (ăsta mi s-a părut cel mai greu pentru că cu copii chiar nu mai lucrasem până acum).

Dar încet, încet am învățat că acesta e singurul mod în care pot face ceva care să conteze (nu zic neapărat pentru ceilalți, dar pentru mine și în viața mea) – adică să dau tot. Cum se zice în popor, să pun suflet în ce fac, să cred în ce fac, dar totuși, să să nu mă gândesc la rezultat. Observați că nu am scris să fac ceva care ”să aibă succes”, care ”să facă mulți bani”. Asta e irelevant. Ok, nu zic că banii nu sunt importanți, că avem nevoie de ei ca să trăim, nici eu nu trăiesc pe un nor, dar nu acesta e scopul. Banii vin și pleacă și încerc să nu-mi bat capul prea mult cu ei (am zis „încerc” ).

Capcana banilor

Și pentru că tot a venit vorba de bani. Cred că am mai scris despre asta, când m-am apucat de fotografie mai serios și m-am gândit să trăiesc din asta. Unul dintre cele mai demoralizatoare lucruri când faci ceva care contează pentru tine, în care pui suflet, este să vezi că nu câștigi bani sau câștigi foarte puțin. Când îți vine întreținerea și facturile și chiar nu ai de unde să mai scoți bani. Și nu mă refer la a călători sau a ieși în oraș, ci la chestiile de bază. Și apoi e nesiguranța. Că ce vei face mâine, săptămâna viitoare, când se termină proiectul. Neîncrederea. Că ce faci nu e destul de bun. Că nimeni nu apreciază. Că poate acum ai câștigat ceva, dar cine știe când o să mai ai un client care plătește. Când te gândești că nu mai vrei muncești gratis și apoi te simți prost pentru asta. Și te simți prost și că nu ceri bani sau ceri prea puțini. Te simți prost pentru că totuși ar trebui să fii recunoscător pentru darul, talentul pe care îl ai și nu poți (în unele zile, cel puțin).

Chiar mă gândeam că asta e cea mai mare iluzie pe care ne-o induce societatea, educația și toate modelele din jur. Că banul (sau succesul sau chiar fericirea exuberantă și lipsită de griji) reprezintă valoarea muncii noastre (muncă nu doar în sensul de serviciu, ci tot ce lucrăm și creăm în viață). Că dacă ce faci nu aduce bani este inutil, care în interior se transfromă în mod subtil în „sunt inutil”, adică la o lipsă de sens. E o mare înșelătorie și e foarte greu să îi faci față. Eu nu zic că am reușit, mă mai lupt.

IMG_1228Raiul din reclame

Apropo de confort și modelul de viață fericită din mass-media care ne e inoculat din toate părțile, și chiar dacă ești conștient de asta, tot nu poți scăpa neinfluențat (spunea cineva că e ca și cum ai pretinde că îți poți ține respirația ca să nu respiri aer poluat), aș vrea să fac o mică paranteză. Îmi aduc aminte când eram copil, pe vremea comunismului, prindeam posturile tv de la sârbi și am văzut acolo o reclamă la Coca-Cola. Erau tineri îmbrăcați așa cool, cu geci de blugi și tricouri suflecate (erau anii 80 și moda mai știți cum era) și așa se distrau și râdeau, cu părul bătut de vânt în mașini decapotabile, la mare sau mai știu eu pe unde, unii se și sărutau, muzica era antrenantă, deci era așa, OAU! Pentru mine, ca și copil, îmi prea raiul. Adică mi se părea că nu e nimic mai fain în viața asta decât să poți bea o sticlă de Coca-Cola (Pe atunci nu prinsesem decât o dată, de două ori când am fost la mare o sticlă de Pepsi). Fast forward 30 de ani. Deși nu am televizor, reclamele mă asaltează de peste tot. Așa am văzut zilele trecute ultima reclamă la Coca-Cola. Exact același principiu. Doar că oamenii erau mai dezbrăcați. Raiul conform modei 2016. Și dacă te uiți în jur, toate reclamele sunt așa, dar nu numai reclamele. Nu vreau să spun că Coca-Cola e rea, nu vreau să pornesc o luptă anti-corporatistă și anti-reclame, aș vrea doar să subliniez la ce modele suntem expuși în mod constant, zi de zi.

Închid paranteza, cam lungă. Noi ca oameni cred că suntem setați să căutăm siguranța și confortul. Iar a face ceva creativ dar mai ales a încerca să trăiești din asta (ce curaj, până la urmă!) este complet opusul siguranței și confortului. Asta scoate la iveală toate toate angoasele și anxietățile, reacțiile de apărare, fricile, nesiguranța și neputințele care în condiții de confort (câștig constant, printre altele) stau adormite în noi.

Ce facem cu talanții?

Ziceam că e greu. E foarte greu. Și banii sunt doar una din piedicile interioare cu care ne confruntăm. Se naște întrebarea „de ce ai face ceva în care pui așa de mult din tine care să îți aducă, în termeni materiali, așa de puțin?” Așa am simțit și eu la cursurile acestea. Că am lucrat la 150% ca să zic așa și am câștigat mai puțin decât salariul minim pe economie. Dar am lucrat cu tot ce știam și simțeam și eram eu în momentul acesta din viața mea și asta a fost un câștig în sine. Nu am mai lucrat așa până acum. Am avut joburi în care munceam, uneori chiar mult, dar simțeam în adâncul meu (poate atunci nu știam să exprim asta pentru că nu aveam termen de comparație) că lucrez doar la 10% din potențialul meu. Și nu numai la job. Și în relațiile mele, în așa-zisul timp liber.

Mă gândeam, și chiar le-am povestit și participanților de la ultimul curs, despre palabola talanților din Biblie. Eu cred că asta e menirea noastră, la asta suntem chemați, să înmulțim talanții aceia, să lucrăm cu darurile care ne-au fost date, să dăm tot ce putem din noi, să ne lucrăm la maxim potențialul uman, atât cât avem fiecare (unul zece talanți, unul cinci sau doar unul), nu să trăim călduț și în siguranță și să ne justificăm fricile. Dar pentru asta trebuie să aflăm cine suntem cu adevărat, care ne sunt talanții, să ieșim din modelele învățate, impuse, deprinse inconștient. Nu poți pretinde că nu ai primit nimic și să continui pe pilot automat. Iar a fi și trăi drept cine ești cu adevărat la toate nivelele ființei și vieții tale implică și o mare responsabilitate. E foarte greu. De aceea nu mulți merg pe drumul acesta. Dacă vrei să faci ceva care chiar contează pentru tine și în final pentru ceilalți nu este ușor. Pentru că aproape nimic din jur nu te încurajează să faci asta, pentru că mesajul pe care-l primești mai mult sau mai puțin subtil de la lumea în jur pare să îți spună contrariul, că dacă dai de greu (sau nu te simți fericit, nu ai bani, nu te distrezi, etc.) înseamnă că nu ești pe drumul cel bun. Că țelul este o viață ușoară, confortabilă (ca în reclama la Coca-Cola). Dar de multe ori prețul pentru asta este să ne îngropăm „talantul”. Și ce preț greu e acesta.

IMG_2025

 

„Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca…”

Dar nu pot vorbi despre toate astea fără să vorbesc de Dumnezeu. Cred că nu poți vorbi despre creativitate sau de inimă fără a vorbi despre Dumnezeu. Mie îmi e foarte clar că talentul pentru fotografie sau scris este un dar și eu nu fac decât să-l lucrez, îl am în arendă pentru o perioadă de timp, așa că nu mă pot mândri pentru ceva ce nu e al meu, dar și trebuie să-l lucrez ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. E greu și nu pretind că reușesc. Pentru că fără credința-încredere pe care ți-o dă El toate sunt foarte greu de dus și foarte ușor poți devia în disperare, dar și mândrie, în iluzii, dar și în acuzații. Eu singură de la mine putere nu aș fi putut face toate lucrurile astea. Dumnezeu îmi dă inspirația, îmi dă puterea de a trece dincolo de ceea ce cred eu că sunt limitele ființei și personalității mele. Bineînțeles, trebuie să-mi fac și eu partea mea de treabă. Sincer, mă simt ca o  impostoare când vorbesc despre asta. Aș vrea să spun că am o credință care „mută munții”, măcar cei interiori, dinlăuntrul meu, dar nu am. Atunci aș trăi crezând: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? … Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? … Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.”

Și totuși, simt că trebuie să vorbesc despre asta. (Poate greșesc, poate aduc mai multă confuzie?) Mi se pare că nici nu știu despre ce vorbesc, pentru că toate lucrurile astea se desfășoară în interior, într-un mod subtil și tainic, pe care nu pretind că îl înțeleg. Totuși, și credința se lucrează, poate și ea e un talant. Sau cel puțin așa simt eu.

Inima

Și totuși, mă întorc la fotografie. Printre puținele fotografii pe care le-am facut în ultima vreme, am urmărit, conștient sau nu, o temă care pentru mine este cuvântul anului: inima. La toate astea cred că mă gândeam și ieri seară când bântuiam pe drumuri in afara Timișoarei în căutarea unei inimi pe care o văzusem din fuga mașinii o dată și îmi rămăsese gândul la ea că aș vrea să o fotorgafiez (și am găsit-o!). Ce e cu inima asta? Fizic, e doar un organ. Simbolic, e centrul ființei noastre. De acolo voiam să trăiesc. Să lucrez. Să cred. Să iubesc. Să dăruiesc. Să mă dăruiesc. Poate că nu a fost întâmplător totuși cuvântul acesta. E greu. Dar e singurul fel în care vreau să trăiesc.

IMG_3785w

Dragă Doamne-Doamne,

Era cât pe aci să nu-ți mai scriu pentru că nu știam cum să încep. Cum să mă adresez Ție, că doar nu ești prietenul meu din copilărie. Și apoi e politețea mea de om mare care nu vrea să ofenseze cumva sau să zică ceva greșit, că doar vorbesc cu cineva important.

Așa că am trișat un pic și am luat începutul dintr-o carte – Oscar și Tanti Roz – cred că o știi și mai mult, că ai avut ceva de a face cu ea. Nu vreau să-l copiez pe Oscar, dar aș vrea să pot să-ți scriu și eu ca el, deschis, cu toată sinceritatea și inocența, să uit toate cărțile pe care le-am citit, toate gândurile părute deștepte și căutările mele și să-ți scriu așa, din inimă. Nu prea îmi iese. Mintea mea virusată de îndoială îmi spune deseori că nici măcar nu știu Cui scriu. Dar așa e mintea. De fapt, minunată, ca tot ce ai făcut Tu. Și acum chiar nu vreau să Te lingușesc.

Oricum, originală nu o să fiu, sigur tot ce scriu s-a mai zis deja, dar acum le-am descoperit eu, așa că îți scriu ce simt, ce am asimilat, ce am descoperit pe propria mea piele.

Până una alta, înainte de a începe să vorbesc prea mult sau să fiu cu adevărat nepoliticoasă (of, politețea asta!) aș vrea să Îți arăt o poză, la asta mă pricep un pic mai bine decât la cuvinte, și poate exprimă mai bine ce aș vrea să spun și poate nu știu cum.

my search w

Așa că stau înaintea Ta și încerc să fiu eu însumi, cu totul. Dar cred că Tu mă știi deja, într-un fel în care nici eu nu mă știu și îmi doresc să Te cunosc și eu. Am 38 de ani și încă nu cred că știu cine sunt cu adevărat. Nu am ajuns la miezul ființei mele, nu trăiesc de acolo. Cred că acolo locuiești Tu. Iar eu nu trăiesc din Tine, cu Tine, cu totul. Cred că nu trăiesc nici la jumătatea potențialului meu, deși în ultimii ani, de când ai intrat Tu în viața mea, am început să mă simt mai mult eu însumi ca niciodată. Cred că Tu ai sădit în inima mea, ca în inima fiecărui om, acea sămânță din Tine, acel dor de Tine, care nu poate fi stins de nimic din lume asta, decât de întâlnirea cu Tine, care este adevărata împlinire a noastră ca oameni, iar noi tot căutăm să-l împlinim și să ne împlinim în tot felul de alte moduri, aș zice că sunt greșite, dar poate că au rolul lor în a ajunge la destinație. Iar Tu nu Te-ai dat înapoi nici de la a face minuni pentru a mă călăuzi spre Tine, cum faci minuni pentru fiecare din noi, doar că noi nu le vedem. Pentru că Tu acționezi subtil, nu vii cu surle și trâmbițe tunând dintr-un nor. Nici măcar atunci când ai făcut asta, oamenii nu au înțeles. Dar nu vedem și pentru că privim prea mult totul cu mintea rațională și suntem prea prinși de toate problemele noastre lumești, și ne-am pierdut simțul miracolului.

O iau din nou de la început. Uite, stau înaintea Ta și mă simt foarte mică, cu mintea roasă de teamă și îndoială, cu sufletul zbuciumat de dorințe și drame lumești, tânjind după Lumina, Adevărul și Iubirea Ta, cu luptele mele interioare și încercările mele de a fi un om bun, care nu-mi ies niciodată dacă nu pui și Tu umărul. Cred că eu nu am puterea să fac binele singură. O să-ți spun drept, pentru mine a fost umilitor când am citit prima dată în Biblie „Fără Mine nu puteți face nimic”. (Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic – by the way, îmi place cum scrii). Cum adică (prostesta ego-ul meu, mândria mea), eu sunt aia și aia și aia și am făcut aia și aia și aia, eu sunt o persoană de treabă, nu-i așa? Doar nu am omorât pe nimeni. dar a omorî nu înseamnă a lovi cu toporul într-un om la propriu, înseamnă ci a-l „omorî” pe omul de lângă noi cu critici, cu vederea în primul rând a minusurilor și neputințelor lui (a paiului din ochiul vecinului), cu îndreptățirea, cu mânia, cu superioritatea, cu nepăsarea, cu neiertarea, chiar și dacă sunt doar în mintea noastră. Tu ai spus să-l iubim pe aproapele și eu stăteam liniștită, noa, ce simplu, doar eu nu fac rău nimănui, nu mă cert, nu  vorbesc urât sau de rău pe nimeni, sunt binevoitoare și politicoasă (uf, iarăși politețea asta), încerc să mai fac ceva și pentru alții, etc etc. Dar după aceea am înțeles, Tu nu ai zis să-i tolerăm sau să le vrem binele celor din jur, ci să-i iubim (și mai mult, să-i iubim pe dușmani), ceea ce este….imposibil, dacă ești sincer cu tine. Imposibil, fără Tine.

Încerc din nou. Iată, stau înaintea Ta și încerc să fiu eu însumi. Nu vreau să par mai bună sau mai evlavioasă decât sunt, nu vreau să am o credință ca un set de reguli. Am o teamă stupidă de copil că o să Te supăr și nu o să mă mai iubești iar uneori Te caut cu prea multă încrâncenare și nu iese nimic bun din asta. Îți spun sincer, am mintea împrăștiată când mă rog, uneori îmi vine să o las baltă. De multe ori mi se pare prea greu ce ne ceri, prea grea calea Ta și într-adevăr foarte îngustă („Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”), dar nu vreau să fiu în altă parte, fără cruce. Eu nu am știut ce este credința ca și copil și am ajuns să mă îndrept spre Tine mult mai târziu, deși acum știu că Tu ai fost cu mine tot timpul. Cel mai groaznic mi se pare atunci când mă părăsești, mi se usucă sufletul în mine și nimic nu mai are sens. Am înțeles încet încet, (citind și ascultând pe alții), că și aceasta este o încercare, ca multe altele menite să mă întărească și să-mi întărească credința, adică e spre binele meu mai înalt, cum eu nu-l pot percepe, așa cum întotdeauna Tu îmi dai ce este cel mai bine pentru mine, deși eu nu înțeleg asta la momentul respectiv.

Și când am început să merg la biserică nu înțelegeam nimic, slujbele păreau interminabile, nu înțelegeam de ce trebuie să mă spovedesc unui preot care s-ar putea să mă certe (că doar eu sunt o persoană de treabă și apoi câte se mai zic despre preoți) și ce folos poate avea asta sau ce este împărtășania. Căutam să cunosc mai întâi, să simt, și apoi să cred. Dar nu merge așa (și deabia mai târziu am înțeles câtă ignoranță și mândrie era în felul meu de a vedea lucrurile). Eu căutam o cale ușoară, sigură, cred. Căutam bucuria, dar nu se poate ajunge la bucurie decât trecând prin iadul din interiorul meu. Dar nu sunt singură în acel iad, mă ții Tu de mână. Calea spre bucurie e presărată cu lacrimi, cu răbdare, cu multă muncă interioară și smerenie…și da, cu spovedanie, împărtășanie, părinte duhovnic și biserică. Poate nici acum nu înțeleg cu totul tainele acestea și nici nu trebuie, dar acestea mi-au făcut atâta bine cum nu credeam că este posibil și pentru asta Îți mulțumesc. De fiecare dată simt o bucurie care nu are de-a face cu nimic lumesc și nu am cunoscut-o niciodată înainte când mă spovedesc și mă împărtășesc, când merg la liturghie, când stau la mănăstire și apoi simt și durerea nespusă când văd cum încet încet cu fiecare zi „cad” din nou, în mine. Dar atunci Tu ești acolo și mă prinzi, din nou și din nou.

Tu ai făcut atâtea pentru mine, iar eu nu am găsit întotdeauna curajul, cuvintele, tonul potrivit sau chiar tăcerea pentru a vorbi desprere Tine și a Te apăra (da, știu că nu ai nevoie de asta, dar eu am).  Nu mai știu cine spunea că omul e o ființă întrebătoare dar mai ales mărturisitoare. Și asta am învățat, că și a te pierde în prea multe întrebări, a tot spune eu nu știu, nu înțeleg, e o capcană, e o falsă smerenie. La un moment dat trebuie să mărturisești, e foarte important. Cu fermitate, respectând libertatea și alegerile celorlați – căci asta e cel mai mare dar al Tău pentru noi, să fim liberi, să alegem liber – dar fără teamă, politețe și „politically correct”. Așa că, da, cred! Și da, de multe ori îmi vine să spun mai degrabă „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, de multe ori mă îndoiesc, nu înțeleg, nu simt, mi-e teamă, sunt lașă, dar nu vreau să fiu pe altă cale. Îți spuneam la început că nu știu cu adevărat cine sunt, dar puținele pe care le știu cred că trebuie să le mărturisesc. De aceea Ți-am scris. „Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are și ce are i se va lua”. Și despre asta vorbeai aici?

O să închei tot ca Oscar, care încheia scrisorile către Tine cu o dorință. Așa că te rog, Doamne-Doamne, dăruiește-le tuturor oamenilor să Te cunoască, să cunoască bunătatea și iubirea Ta, taina minunată care este ortodoxia și biserica Ta, și dăruiește-mi și mie Doamne, să cunosc toate acestea…și poate să mai tac uneori :)

Îți mulțumesc.

Cu drag,

Claudia

PS: Și închei cu câteva cuvinte dintr-una din rugăciunile mele preferate: „Călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert”.

O poveste despre o inimă, cuvântul anului 2016 și creativitate

Întâmplarea neîntâmplătoare

Voiam cu tot dinadinsul să fotografiez o inimă. Era 30 decembrie și cerul încerca să ningă, dar nu reușea. Doar burnița cu intermitențe și era un frig umed care te pătrundea până în oase. Iar eu ieșisem la fotografiat. Am umblat aiurea prin oraș, am mai intrat în câte un magazin să mă încălzesc, m-am zgâit la tarabele cu colaci kurtos și am fotografiat alte lucruri care mi-au atras atenția, dar o inimă nu am găsit (mi s-a mai întâmplat așa, că am mers să fotografiez flori și poza care mi s-a părut cea mai reușită din ziua aceea a fost cu un…pantof). Era culmea! Un coleg fotograf chiar îmi zisese anul acesta că sunt o groază de inimi în fotografiile mele. Unele le fotografiasem intenționat, altele deabia atunci le vedeam. În sinea mea am râs puțin (pentru că îmi place să râd de mine) „Grozav, ce mai fotografă sunt și eu, fac poze cu inimioare și floricele”. Iar acum nimic, nici o inimă.

După vreo două trei ore eram cam înghețată, nu mai aveam chef de fotografiat și o pornisem spre casă. Și atunci am primit un mesaj de la o prietenă. Mă invita să vin pe la ea la un ceai. Am spus da imediat. Și apoi mergând spre casa ei mă întrebam de unde această spontaneitate pe mine, pentru că în mintea mea nu vedeam decât canapeaua mea de acasă, o pătură, pisicul care doarme, ceaiul cald, liniștea casei mele și o carte, scenariul ideal pentru introvertiți…ah, pardon, pentru oameni normali într-o zi friguroasă de decembrie :) Dar poate tocmai  pentru că era 30 decembrie, zilele acelea de sfârșit de an când pare că timpul nu mai are răbdare și gonește spre final, simțeam că trebuie să fac altceva decât de obicei, să spun da la orice apare neașteptat în calea mea. Mi se părea că timpul geme de lucruri neterminate, nefăcute, nespuse, lăsate în aer, sau cel puțin atunci le simt eu cel mai pregnant, la sârșit de an, poate pentru că mă gândesc cum ar fi dacă ar fi cu adevărat un sfârșit (da, știu, prea gândesc și eu așa tragic. cheer up, mâncă o saloană, cumpără un cadou, it”s Christmas).

Când am ajuns la ușa prietenei mele și ea a aprins lumina de pe hol ca să-mi deschidă ușa, m-a trecut așa un val de căldură din cap până în picioare. Apartamentul era într-o casă veche, iar ușa avea un geam mat dreptunghiular cu ornamente din fier forjat în formă de…inimă.

inima - web

Cuvântul anului 2016

Acum de ce umblam eu așa ca bezmetica să fotografiez o inimă? Era cuvântul anului 2016 pe care îl alesesem chiar în ziua aceea. Ce e asta? Păi de câțiva ani încoace la sfârșitul anului aleg un cuvânt pentru anul care vine. Mi se pare un exercițiu foarte fain și rezultatul surprinzător. Nu pot explica cum aleg acest cuvânt, nu există o tehnică specială, unii zic că pur și simplu „îți vine”, îl simți, sau te alege el pe tine. Poate că singurul lucru pe care trebuie să-l fac este să mă conectez mai adânc la mine, să stau în liniște puțin și atunci…vine. De unde vine? Parcă din apele adânci ale sufletului meu, din subconștient poate. Exprimă nevoia cea mai adâncă a sufletului meu, e ceva ce trebuie lucrat în mine și implicit în viața mea (căci exteriorul reflectă interiorul și problemele din exterior nu sunt altceva decât reflecția problemelor și neputințelor din interior). Cuvântul anului nu este ceva magic, nu e gândire pozitivă, poate că este ca o temă muzicală a zilelor, ceva ce mă face mai conștientă la un anumit aspect. Cuvintele din anii trecuți au fost (la început i-am scris în engleză): connect, love, pasiune iar anul trecut am avut două cuvinte: libertate și smerenie. Sincer, mi s-a părut că au fost cele mai grele cuvinte de pănă acum. Poate pentru că până nu le-am ales, nu mi-am dat seama de fapt cât de lipsită de smerenie și libertate sunt. (Bineînțeles, depinde cum le definești) Am fost confruntată cu o groază de situații în care să constat asta. Și a durut. Pentru că tot timpul doare când ni se dărămă iluziile despre noi înșine, că suntem așa oameni de treabă (ceea ce este adevărat, dar…). Dar mă bucur că e așa. Pentru că de câte ori pierdem o iluzie despre noi înșine suntem puțin mai liberi. Oricum, o să lucrez în continuare la aceste „teme” pentru că este lucrare de o viață.

iar acum, cuvântului anului 2016. Aveam mai multe cuvinte „candidate” la cuvântul anului, din care s-au desprins două: adevăr și ardere. Le-am tot învârtit în minte, dar nicicare nu părea să fie chiar potrivit, nu îl simțeam, erau cuvinte care parcă le alesesem pentru că „trebuie”. Și atunci, după cum spuneam, „a venit” cuvântul: INIMĂ. Am simțit că este cuvântul potrivit. Adevăr era prea „rece”, ardere era prea „fierbinte”. Inima le include pe amândouă, dar are blândețe. Adică nu poți trăi din inimă și să nu fii adevărat. Nu poți să faci ceva din inimă și să nu arzi. Inima nu judecă, inima iubește și vindecă. Asta mi-aș dori, să trăiesc din inimă, să gândesc cu inima, să cred din inimă, să deschid inima lui Dumnezeu și oamenilor, să îi cuprind pe oameni în inimă (poate pare așa, ceva romantic sau abstract, dar mie cel puțin mi se pare foarte greu. Încearcă de exemplu să îl cuprinzi în inimă pe un coleg de serviciu care te critică. Dar de ce aș face asta?! Bună întrebare :) Cred că la asta trebuie să răspundă fiecare…dacă vrea.

Și acum poza aceea. Nu doar că găsisem o inimă de fotografiat. Dar era pe o ușă, o ușă care ducea spre oameni. O ușă de unde venea lumina, iar inima nu se vedea decât dacă era lumină în interior. O ușă care așteaptă să fie deschisă.

Arts and farts

Și deși toate lucrurile astea sunt foarte serioase, nu trebuie să luăm totul așa în serios, sau pe noi înșine. Ziele astea citisem o carte de Elizabeth Gilbert despre creativitate și viața creativă, adică o viață la care suntem invitați fiecare din noi. Mi-a plăcut o idee de acolo cu care sunt întru totul de acord. Este un paradox, de fapt, căruia trebuie să-i facem loc în noi. Atunci când creezi ceva, hai să zicem că faci artă (deși eu nu cred că fac artă) trebuie să dai tot, de exemplu să scrii ca și cum propoziția asta ar fi cel mai important lucru de pe pământ, să îți iei munca foarte în serios, să încerci să fii cât mai bun la asta. Nu contează frigul, căldura, oboseala, îți urmezi ideea creativă cu orice preț, să nu te dai bătut. Oricum, nu-ți va da pace. Iar în același timp, să înțelegi și să crezi că nu contează deloc. Nu va schimba nimic fundamental în lume, o vor vedea o persoană sau zece sau o mie, unora le va place, altora nu, unii vor râde de tine sau mai rău te vor ignora, poate în unii va schimba ceva, dar e foarte probabil să nu aibă nici un impact. Adică să îți iei munca creativă în serios, dar în același timp să nu o iei și să te iei așa în serios. Înverșunarea și orgoliul dăunează grav creativității. ca și oamenilor în general.

Cred că aici e din nou o chestiune de…inimă. Dacă faci ceva din inimă, restul nu mai contează. E ceva ce am învățat în legătură cu fotografia, că nu pot controla rezultatele muncii mele (creative sau de orice fel), nu ține de mine dacă e apreciată sau nu, însă ține de mine efortul, disciplina, dedicarea și dragostea pe care o pun în munca mea.

Și atunci mi-a venit ideea (că tot ziceam că îmi place să râd de mine). Arts and farts. Asta fac eu :) Dacă vreți încercați și voi.

Și în această idee, în loc să scriu pagini și pagini foarte serioase (și probabil utile, pentru mine cel puțin) despre retrospectiva și cuvântul anului, cum făceam anii trecuți, am realizat niște colaje (unul pentru cuvântul anului, unul pentru anul 2016). Mi se pare un exercițiu foarte fain și e numa bun de făcut la sfârșitul/începutul anului. Iarăși, nu există reguli. Iau un teanc de reviste și decupez imagini și cuvinte care îmi atrag atenția, care îmi plac, care îmi spun ceva, fără să mă gândesc prea mult. Iar apoi le lipesc pe un carton mai măricel, pe care pot și scrie, desena, colora. Și ideea e să fie făcut în joacă, nu luat prea în serios. Cu toate acestea, rezultatele sunt surprinzătoare și colajele spun multe, ca orice limbaj al imaginilor. Încercați, dacă vreți.

colaj inima

colaj 2016

Noi nu știm ce avem

IMG_3547Căutam pe cineva să deschidă poarta bisericii de lemn din satul Poieni, auzisem că este foarte frumoasă.  Așa că am întrebat niște oameni de pe uliță și ne-au zis să batem la poarta casei de lângă biserică, unde stă preotul din sat. Ne-a deschis un preot tânăr, cu un șorț peste hainele negre, cu mânecile suflecate, evident îl întrerupsesem de la munca din gospodărie. A lăsat tot la o parte și a venit să ne deschidă biserica.

IMG_3556Biserica din Poieni. Interior

Așa l-am cunoscut pe Părintele Ionel. E tânăr, cu doar câteva fire albe la tâmple, cu vorbă blăndă și ochi luminoși. Ne-a povestit despre biserică, construită în 1791 și renovată de curând. Picturile interioare sunt din anul 1812 iar scrierea este cu litere chirilice. Părintele spunea că picturile și icoanele din biserică sunt biblia celor care nu știu carte și într-adevăr, pe pereții de lemn învechiți era pictată toată povestea lui Iisus, iar oamenii din picturi erau îmbrăcați în haine țărănești, ca și cum s-ar fi desprins din lumea satului de la noi (stil frecvent întâlnit în bisericile vechi de la sat). Asta îmi aduce aminte de o icoană de pe la 1600 pe care am văzut-o la muzeul Catedralei din Timișoara, unde soldații romani erau îmbrăcați în haine…turcești și aveau fizionomie asiatică. Pe atunci nu exista internet, poze, oamenii obișnuiți nu călătoreau în străinătate, așa că nu știau cum arătau romanii, și i-au reprezentat cu imaginea asupritorilor de mai aproape, cei cunoscuți, adică turcii.

IMG_3559După ce vizităm biserica, părintele ne invită la el acasă, ne conduce în sufrageria mică, văruită în alb, cu icoane pe pereți, cu mobiă simplă și puțină, de fapt sunt mai multe rafturi înțesate de cărți. Încăperea e primitoare, emană liniște, curățenie și simplitate și pare o continuare a spațiului bisericii. Suntem patru, ne așezăm înghesuiți pe canapea, oarecum timid, parcă neobișnuiți cu ospitalitatea aceasta atât de sinceră, cu deschiderea și bucuria cu care ne-a primit în casă pe noi, niște necunoscuți. Soția lui ne aduce prăjituri făcute acasă și cănițe de lut cu lapte. Părintele ne arată albume de fotografie și cărți de arhitectură bisericească realizate de studenți și profesori din Timișoara, care prezintă bisericile de lemn din zona Făgetului, niște comori aproape uitate, multe în pericol de a fi distruse de infiltrații și mucegai, care-și așteaptă recondiționarea.

IMG_3560
IMG_3554Biserica din Poieni. Pictura interioară (cu semne ale restaurării)

Părintele Ionel se așează în genunchi pe podea, alături de noi, pentru a ne arăta mai bine cărțile. Noi, stingheriți, dăm să ne ridicăm. Cum adică, noi să stăm pe canapea iar el în genunchi în propria casă? Însă el spune cu o simplitate si sinceritate dezarmantă: „Dar mie cel mai mult îmi place să stau așa”. Nu mai știm ce să răspundem în fața unui adevăr rostit așa de simplu și fără nici o urmă de emfază, care nu lasă loc de politețuri și discuții.

IMG_3494 Biserica de lemn din Crivina de Sus

Părintele slujește și la Crivina de Sus, unde se găsește cea mai veche biserică de lemn din Banat, datând din 1676, un monument istoric deosebit, care își așteaptă rândul să fie renovată. (Pentru cei interesați, există un articol foarte fain și bine documentat despre starea bisericii din Crivina de Sus și proiectele de recondiționare a ei pe site-ul proiectului Prin Banat aici.) Părintele Ionel ne povestește cum a făcut curățenie în biserică, unde ploua înăuntru prin acoperiș, multe icoane putreziseră din cauza umidității iar în biserica părăsită era mizerie și se aciuaseră lilieci. Acum biserica este acoperită cu o folie de plastic pentru a împiedica ploaia să mai intre înăuntru.  Înainte de a ajunge în Poieni m-am oprit și în Crivina și am vizitat biserica, iar prin geamuri se vedea un interior curat, cu preșuri țesute pe jos și icoane pe pereți. Era semn că biserica este folosită. Părintele Ionel ne spune că acolo nu există încălzire iar iarna îi îngheață mâinile în timpul slujbei. Însă dacă vin oameni și se înghesuie unul în altul se încălzesc.IMG_3498Părintele vorbește cu tristețe despre faptul că mulți oameni din satele din jur au abandonat ortodoxia și au trecut la neoprotestanți. Nu este urmă de judecată sau reproș în glasul lui, ci doar tristețe, sincer îi căinează pe oameni pentru ce au pierdut. „Noi nu știm ce avem”. Vorbește de Liturghie, de taina acesteia, de darurile pe care le primim prin credință. Și spune ceva ce pe mine mă mișcă, „Nici noi nu ne rugăm destul”, adică își asumă el vina și responsabilitatea pentru o situație pe care a moștenit-o, nu a cauzat-o el. Gestul lui îmi aduce aminte de părintele Zosima din Frații Karamazov, care spunea „sunt vinovat pentru toți și pentru toate”, își asumă și răul pe care nu el l-a făcut. Câți fac asta? Câți nu își asumă nici măcar mici greșeli ale lor, dar mai cele mai mari, ci dau vina pe alții, pe sistem, pe țară, etc. Dar eu personal ce fac pentru a schimba ceva?

IMG_3622Poartă în satul Pietroasa

Situația întâlnită în satul Crivina este de fapt comună pentru multe sate din România. Satul era izolat, oamenii au început să plece, mai ales tinerii, comunitatea a îmbătânit și a început să se destrame, mult timp nu a existat preot în sat, reperele solide după care se desfășura viața la sat au început să se clatine, iar oamenii au aderat la prima religie care venea cu o promisiune de a restaura rostul pe care l-au pierdut sau pentru a le alina singurătatea.

IMG_3437 IMG_3455Biserica din satul Pietroasa. Interior

Părintele Ionel spune că în urmă cu vreo 10 ani să fii trimis ca preot la Poieni era o pedeapsă, un canon. Drumul era așa de prost că se făceau trei ore din Făget, deși nu sunt decât vreo 20 de kilometri, deci satul era foarte izolat. Acum însă drumul este bun și este o plăcere să mergi acolo, peisajul este superb, deluros, cu păduri și fânețe, foarte diferit de restul județului Timiș întins pe câmpie. Și sunt atâtea lucruri de văzut. Bisericile de lemn, sunt vreo 20 în satele din zonă, în apropiere de Poieni există și tabăra de la Poieni Strâmbu (poate cei din generația mea au fost acolo în tabere în copilărie), acum renovată și un bun punct de plecare pentru drumeții în zonă. Am fost acolo de câteva ori anul acesta și am rămas uimită, ca de atâtea ori în ultimii ani, câte lucruri frumoase sunt de văzut și descoperit atât de aproape de Timișoara, și atâția ani le-am ignorat, adică habar nu am avut de ele, cu privirea îndreptată spre alte zări și destinații mai îndepărtate. Îmi vine și mie să spun, ca părintele Ionel, „Noi nu știm ce avem”.

IMG_3060Biserica de lemn din Românești

După vizita aceea în satul Poieni m-am mai întors o dată în zonă și am trecut din nou pe la părintele Ionel, să-l salut. Am bătut la poartă și era să plec, pentru că nu răspundea, dar într-un târziu a ieșit în poartă, și-a cerut iertare că nu ne poate invita înauntru pentru că avea pe cineva bolnav în casă. „Dar cu rugăciune și cu răbdare totul o să fie bine”. Zâmbește, cu aceeași privire luminoasă și senină a lui „de fapt și acum e bine, doar că e puțin mai greu”.

IMG_5764 IMG_5758Peisaje în apropiere de Poieni

Pentru mine întâlnirea cu părintele Ionel a fost una dintre acele întâlniri așa-zise „întâmplătoare” care m-au mișcat și mi-au dăruit ceva, mult, de fapt. Mi-au arătat un model de viață, niște calități, nu la modul abstract, ci întrupate și trăite în viața de zi cu zi. Am întâlnit un model pe care îl admir și spre care îmi doresc să tind și eu. Eu cred că avem foarte multă nevoie de modele bune, în ziua de azi, sau cel puțin eu am. Nu vreau să-l idealizez, dar cred că și așa puțin, în întâlniri și conversații scurte îi putem citi și simți pe oameni, iar el e un om la care am întâlnit o credință vie, o ospitalitate sinceră, bunătate, lipsa judecății, deschidere, asumarea responsabilității, bucurie și probabil multe altele.

După întâlnirea aceasta mi-au venit în minte atâtea situații când am auzit oameni spunând că preoții sunt… (a se completa cu tot felul de adjective și abjecții). Și poate uneori nu am știut ce să răspund la asta pentru că mă speria violența exprimării, dar acelor oameni aș vrea să îl prezint pe Părintele Ionel. Și sunt sigură că sunt mulți ca el, doar că nu se văd. De obicei eu evit polemicile și nu vreau să conving pe nimeni de nimic, nu ăsta e scopul celor scrise mai sus, dar cred că trebuie să spun adevărul atunci când îl văd.

Și un album cu fotografii din zona Făget – Munții Poiana Ruscă aici.

PS: Și pentru că tot vorbeam de modele de viață reale, vii, autentice, aș vrea să pun aici și linkul către un interviu cu părintele Pantelimon de la mănăstirea Oașa/Găbud, pe care l-am citit recent și m-a impresionat, în care vorbește atât de frumos, sincer și actual despre multe dintre aspectele vieții contemporane, inclusiv despre facebook, despre muzica rock, despre fotografie, despre adâncurile sufletului sau despre emigranți. Și în fața unor astfel de oameni mă simt mică, și scrisul meu îmi pare mic, dar cred că de aceea suntem aici, ca să creștem…dacă avem modele bune. Interviul este aici

La Mănăstirea Ţeţu

IMG_6540Anul trecut am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Ţeţu la o tabără de fotografie. Am mers pe la stânele şi gospodăriile oamenilor din zonă şi am fotografiat traiul oamenilor de acolo. Am scris atunci despre tabără şi experienţa de atunci (aici), aşa că nu mai repet. Împreună cu colegii din tabără am organizat apoi şi o expoziţie de fotografie. Şi apoi părea că ecourile taberei s-au stins. Dar nu şi pentru mine. Dar poate nici pentru alţii. Însă eu pot să mărturisesc doar pentru mine.

Deşi am stat doar câteva zile acolo, m-am întors foarte schimbată. Ţin minte că după ce m-am întors nu mai reuşeam pur şi simplu să mă reconectez la viaţa mea din Timişoara. De parcă totul fusese măturat, luminat şi simplificat în interiorul meu, într-un fel pe care nici nu mi-l închipuiam. Şi apoi, ţin minte durerea pe care am avut-o  – ca atunci când visezi că zbori şi apoi cazi şi te trezeşti – când am început să pierd starea aceea şi am recăzut în sinele şi viaţa mea dinainte, deşi nu era nimic rău cu cu ea, chiar eram mulţumită de viaţa mea. Dar în comparaţie cu lumina de acolo totul a pălit. De fapt despre ce e vorba? Nu vreau să par misterioasă sau mistică, dar cred că sunt lucruri care probabil nu se pot pune în cuvinte. Sau eu simt că nu am competenţa să le pun în cuvinte. De care mă apropii cu mintea cu mare mirare şi smerenie. Am primit ceva acolo, ceva nematerial, reflectat în lumea materială. Începând cu simplitatea şi greutatea vieţii oamenilor de acolo, dusă cu o seninătate incredibil – și asta-mi aduce aminte de ce spunea un părinte, că greul vieţii dă greutatea ei. Apoi frumuseţea locurilor, poate pare banal când spun asta, dar am mai auzit vorbindu-se de natură înduhovnicită. Aşa era şi acolo. Pur şi simplu locurile şi natura aveau o armonie şi frumuseţe aparte care te mişca şi te îndemna la contemplaţie. Apoi a fost mănăstirea, căldura maicilor, ritmul vieţii de acolo, slujbele, predicile, spovedania, discuţiile, tăcerile, rugăciunile, binecuvântările şi îmbrăţişările date din toată inima şi…chiar şi mâncarea :) E un loc cu mult har, altfel nu ştiu cum să-i spun.

IMG_6412

Aşa că, bineînţeles, voiam să mă întorc la Ţeţu. Şi la mănăstire, dar şi la starea de atunci (nu sunt vânător de stări de bne şi trăiri grozave, ştiu că nu asta e ideea). Aşa că încă din toamna anului trecut m-am gândit cum o să merg din nou la tabăra foto la anul (adică în 2015).

Dar ştiţi cum e cu planurile omnului. Îmi vine şi mie să râd. Eu mi-am păstrat frumos toată luna august liberă de orice planuri în caz că se va anunţa tabăra de fotografie. Doar că tabăra s-a ţinut anul acesta mai târziu, în septembrie, când deja promisesem că fac poze şi merg la o nunta. Na, acum descâlceşte-le, Claudia. M-am tot gândit şi m-am zbătut în mintea mea, pe de o parte era dorinţa de a merge în tabăra foto, un lucru pe care mi l-am dorit şi la care am visat tot anul, iar pe de altă parte era promisiunea pe care o făcusem să fac fotografii la nunta. Încercam ideea unui compromis, câteva zile doar acolo, apoi nunta. Sau chiar să le explic la oamenii aceia că vezi ce important e pentru mine să merg în tabără şi să renunţ la nuntă. Până la urmă am decis. Şi ce am învăţat este că deciziile bune sunt însoţite de o mare linişte interioară şi eliberare. De fapt, orice decizie este mai bună decât nehotărârea şi îndoiala. Am decis să nu merg în tabără, nici să nu aplic măcar. Mi-am dat seama, am primit gând bun, că poate cu un an înainte era important să mă zbat pentru asta şi să merg în tabără, iar acum să învăţ să renunţ. Uneori renunţarea – dacă o faci cu discernământ – e calea spre adevărata libertate. Oricum, depăşisem vârsta limită pentru tabără şi dacă m-ar fi acceptat s-ar fi făcut o excepţie pentru mine şi aş fi luat locul altcuiva care poate nu a mai fost niciodată acolo. Apoi, ar fi trebuit să îmi încalc promisiunea de a face poze la nunta aceea. Şi aşa, după ce tot anul m-am gândit cum să ajung din nou în tabăra aceea foto, acum am renunţat de bună voie şi eram liniştită. Cine să mai înţeleagă?

IMG_6447

Doar că s-a deschis altă uşă. Cu două săptămâni înainte de tabăra foto Liga Studenţilor organiza tot la Mănăstirea Ţeţu o tabără de fete cu tema “Familia”. Eram liberă atunci, aşa că am zis, mă duc acolo. Nici nu am vrut să-mi iau aparatul foto. Doar în ultimul moment l-am pus în geantă. Eu eram tot fixată pe fotografie, pe tabăra foto. Cred că atunci când suntem prea fixaţi în planurile noastre, pur şi simplu nu putem vedea încotro să mergem şi ratăm lucruri mult mai importante. Cred că de multe ori viaţa ne oferă daruri la care nici nu visăm, doar dacă suntem deschişi ca să le primim, nu să ne încăpăţânăm să primim ce vrem noi. Sper că acum am înţeles. Şi  mi-am primit darul, zilele petrecute la Ţeţu. Şi apoi, nici nu a fost întâmplător că am ajuns la o tabără tocmai cu tema familia.

IMG_6500

Fotografia era şi de data aceasta doar “momeala”. Ca de obicei, pentru mine fotografia a fost şi este un instrument care a avut rolul de a mă duce în diverse situaţii în care să învăţ ceva, să lucrez  la mine, să întâlnesc anumiţi oameni, să primesc ceva sau să dau ceva. Cred că am mai scris mai de mult ce spunea un fotograf, că ar trebui să te apropii de fotografie ca un film gol, să te impregnezi tu însuţi de ce fotografiezi, să te laşi modelat, inscripţionat, developat. Căci doar aşa poţi fotografia cu adevărat, doar aşa poţi vedea, ştergându-te pe tine de fapt. Ca şi parabola vasului, care doar dacă e gol poate fi umplut. Şi asta simt eu, că tot ce fotografiez lasă o amprentă nu doar pe senzorul digital al aparatului, ci şi pe senzorul sufletului meu, că asta mă umple, mă scrie şi rescrie.

IMG_6515

Aşa au fost şi cele câteva zile petrecute la Mănăstirea Ţeţu anul acesta. Tabăra a fost foarte faină, am fost la câteva conferinţe, ţinute de călugării de acolo, deschişi cu tinerii, cu umor, cu idei foarte faine şi cu o bucurie care se revărsa asupra tuturor. Chiar n-am mai simţit de mult că mintea mea era bucuroasă că îi e dat să rumege aşa idei deosebite.

Şi totuşi, am făcut şi fotografii.

Am împlinit 3 ani

Ce faci, te face

(Părintele Teofil Părăian)

IMG_4142 copy

În 28 februarie 2015 site-ul acesta a împlinit trei ani. Sunt trei ani de când scriu, trei ani de când am luat fotografia în serios, trei ani de când m-am întors în România. Am învăţat foarte multe în aceşti trei ani şi pot zice că în paralel cu site-ul, cu ce am scris şi fotografiat, şi eu m-am schimbat şi redefinit. Într-adevăr, ce faci, te face. Tot ce faci, ce decizii iei, ce lucrezi, cum te raportezi la asta, cum trăieşti, cum interacţionezi cu ceilalţi, cum şi pe cine iubeşti, cum îţi petreci timpul liber, ce reacţii ai la întâmplările vieţii de zi cu zi, ce şi cum vorbeşti, ce gândeşti, totul, nu contează că e văzut sau nu de alţii, te defineşte, te construieşte, te “face” cine eşti.

Dar s-o iau de la început.

La început nu a prea fost lumină

Îmi aduc aminte cum am început în 2012. Deabia mă întorsesem în România după trei ani şi jumătate de locuit în Belgia şi habar nu aveam ce o sa fac aici, doar ideea că o să fiu fotografă. Lucru la care nu aveam nici o experienţă, decât că de mulţi ani îmi plăcea să fotografiez. Dar una e să faci asta din când în când, când ai chef sau pentru propria plăcere, şi alta să faci din hobby-ul sau pasiunea ta o meserie. Aşa că atunci când m-am aruncat cu capul înainte în ideea aceasta de a fi fotografă nu ştiam ce mă aşteaptă. Au ieşit la iveală toate fricile mele, toată neîncrederea în sine, mă gândeam că nu sunt destul de bună, că nu o să reuşesc, uneori nu ieşeam cu zilele din casă, munceam haotic nu ştiu câte ore pe zi, petreceam zile şi nopţi pe internet citind despre fotografie şi uitându-mă la fotografiile altora şi comparându-mă, bineînţeles, în defavoarea mea. Încercam să învăţ stilul altora pentru a avea “succes”. Azi eram bucuroasă că am câştigat un concurs, mâine mă simţeam distrusă că am primit doar două like-uri la o poză care mie mi se părea genială. Aveam liste lungi cu ce trebuie să fac, până la ce dată, la ce concursuri sau workshopuri de fotografie trebuie să particip. Citeam cărţi de marketing despre business-ul fotografiei şi nu mă atrăgeau de loc. Nu-mi venea să dau like-uri ca să primesc înapoi, să comentez la alte site-uri, să fac networking, să mă promovez, să respect reguli de blogging şi de scris, nu era pentru mine. Era un stres continuu (auto-indus, bineînţeles, dar atunci nu aveam detaşarea să văd asta) care nu mă mai lăsa să mă bucur de fotografie şi îmi înăbuşa creativitatea. Stresul şi supra-activitatea uneori ne dau impresia că facem ceva important, dar nu e aşa.

Money, money, money

Şi apoi era presiunea banilor. Pentru că aşa am fost învăţată, ca mulţi dintre noi probabil, să cred că doar doar dacă ce fac (muncesc) aduce bani, atunci are utilitate, sens. Ştiu că astea sunt modelele pe care le vedem în jur, aşa suntem “programaţi”. Iar reversul e foarte dur. Ajungi să crezi că dacă nu reuşeşti să “faci” bani (destui bani sau mulţi bani) atunci ceea ce faci e inutil, şi de acolo e doar un pas la a te simţi tu inutil sau fără rost. Dar asta e cea mai mare iluzie, care ne ţine captivi şi ancoraţi în partea materială a existenţei. Asta ne face să ne învârtim de multe ori ca şoarecii în carusel, alergând după mai mulţi bani, ca să ne satisfacem mai multe nevoi, care de fapt nu sunt nevoi reale, ci dorinţe a căror îndeplinire credem că ne va face fericiţi, dar care de fapt ne complică viaţa şi ne agită mintea şi sufletul, e o fericire care se evaporă instant şi ne lasă flămânzi după alte şi alte lucruri. Cu cât ai mai multe dorinţe, cu atât eşti mai nemulţumit.

Renunţarea şi reîntoarcerea

Cred că după vre-un an jumate am renunţat, mi-am zis că presiunea de a fi fotografă şi de a avea o afacere pe cont propriu (vorba vine, nu am avut niciodată una, cu adevărat) e prea mare şi mai bine îmi iau un job “normal”, ceea ce oricum auzeam destul de des în jurul meu. Părea că nu “reuşisem” cu fotografia, că a fost un eşec, pe care l-am resimţit cu toată fiinţa mea, cu toată gama de stări şi trăiri.

Doar că nu mi-am luat un job “normal”. Am lucrat pentru scurt timp într-un bar, apoi într-o librărie, spre dezamăgirea şi dezaprobarea familiei mele, care ziceau că pot “mai mult”. Dar pentru prima dată în viaţa mea simţeam că am un job care mă reprezintă, care chiar se potriveşte cu cine sunt eu. Cv-ul meu care arată ca o pătură multicoloră, de la toate joburile foarte diferite pe care le-am încercat, e martor că am căutat mult ca să ajung aici. Celelalte joburi nu mi-au displăcut şi cred că le-am făcut bine, dar deabia acum mi-am dat seama că nu-mi folosisem nici măcar jumătate din potenţialul meu. Am văzut că atunci când lucrez ceva care mă reprezintă, care se potriveşte cu cine sunt, unde pot să-mi folosesc calităţile şi abilităţile mele, practic scote la iveală un potenţial nebănuit şi nelucrat. Ken Robinson spune că atunci te afli în “elementul” tău, adică atunci când ceea ce îţi place să faci (pasiunea) se întâlneşte cu ceea la ce eşti bun să faci (abilităţile). Într-un fel, atunci afli cine eşti cu adevărat (adică e o parte importantă din cine eşti). iar asta îţi dă o energie şi putere extraordinare.

Apoi încet încet m-am reîntors la fotografie şi scris, cumva am fost trasă înapoi. Oamenii mă căutau să le fac poze, îmi propuneau proiecte, apoi am simţit eu că era o parte din mine şi erau idei care se cereau exprimate fotografic şi în scris, partea asta a mea creativă îşi cerea drepturile.

Oricum, îmi dau seama tot mai mult că absolut tot ce ni se întâmplă are rolul de a ne învăţa ceva. Şi nu mă refer doar la întâmplările mari, si chiar la întâmplările mărunte de fiecare zi, acestea sunt practica de fiecare zi, dacă suntem atenţi. Spunea un părinte că în fiecare moment al vieţii noastre suntem suma experienţelor pe care le-am trăit până atunci. Aşa că dacă vrem să îmbătrânim frumos trebuie să trăim frumos, zi de zi, nu mai târziu sau când o să fim nu ştiu cum sau o să avem nu ştiu ce. Aici şi acum. Ca să trăim fără regrete cred că trebuie să ne facem tot ce facem cu tot sufletul, fără jumătăţi de măsură. Nu “succesul” este scopul, ci această dăruire totală în faţa vieţii. Cel puţin eu asta am înţeles până acum.

Despre frică şi curaj

Îmi aduc aminte că la prima nuntă la care am făcut poze îmi tremurau picioarele şi mâinile şi mi-era rău, credeam că o să vomit. De teamă. Nu mă simţeam pregătită, mi-era teamă că o să o dau în bară şi că oamenii nu o să fie mulţumiţi. A fost ok, clienţii au fost foarte mulţumiţi. Dar cine să audă? :) Recunosc că de câteva ori au venit clienţi la mine şi eu i-am refuzat, gândindu-mă că nu o să fac faţă la proiectul respectiv.

De atunci am parcurs un drum lung, chiar dacă sunt doar trei ani. Şi acum mi-e teamă uneori când merg să fac fotografii, dar cred că e o teamă bună, care-mi arată că iau lucrurile în serios şi totodată că e posibil să greşesc, dar trebuie să-mi asum şi asta. Poate că sună a clişeu, dar cred că foarte important să ne înfruntăm temerile, făcând exact lucrul de care ne este teamă. Şi atunci când ne înfruntăm frica şi suntem curajoşi într-un domeniu al vieţii, asta se reflectă şi în restul vieţii noastre şi de multe ori în vieţile celorlalţi. CItisem undeva “you have to be brave with your life, so other people can be brave with theirs”.

A avea curaj şi a înfrunta o frică uneori înseamnă să-ţi laşi jobul, alteori înseamnă să spui da sau să spui nu şi chiar asta să vrei să spui. Uneori înseamnă să spui te iubesc fără să ştii ce ţi se va răspunde înapoi, alteori înseamnă să îţi urmezi un vis. Uneori înseamnă să pleci singur în lumea largă, alteori înseamnă să te deschizi într-o relaţie sau dimpotrivă, să stai singur. Uneori înseamnă să-ţi înfrunţi părinţii, alteori înseamnă să-i îmbrăţisezi şi iubeşti aşa cum sunt. Curajul este de mai multe feluri şi cred că trebuie exersat cât mai mult.

Despre maturitate şi cine eşti cu adevărat

Atunci când vrei să trăieşti altfel (adică să schimbi ce lucrai, cum trăiai, cum relaţionai, cum mâncai, pentru că totul se leagă), am observat că trebuie să înfrunţi multe piedici. Unele interioare – propriile frici, condiţionări, limitări, tipare mentale, altele exterioare – nevoia de suport, dezaprobarea sau răceala familiei, a prietenilor, presiunea (invizibilă, dar foarte puternică) a societăţii şi “normalităţii”. Nimeni nu e interesat să ieşi din “ring”. Practic când faci schimbări, e un salt în gol, “a leap of faith” si trebuie să-l faci singur. Şi e foarte greu. Trebuie să înfrunţi riscul de nu-i  mulţumi pe cei apropiaţi, de a-i supăra. De fapt nici tu însuţi nu eşti mulţumit. Temporar treci prin multă nesiguranţă, frică, amorţeală, deconectare de sine sau chiar depresii (doar că atunci nu ştii că e temporar). Dar altfel nu se poate. Nu se poate să fie uşor. Durerea face parte din acest proces şi nu trebuie să te sperie. De multe ori dăm înapoi din faţa greului sau a durerii şi ne gândim că nu aceea trebuie să fie calea, că doar trebuie să fim happy tot timpul. Dar tocmai greutatea ne şlefuieşte şi ne întăreşte. În încercări dăm adevărata măsură a fiinţei şi caracterului nostru. O viaţă uşoară şi comodă nu ne face să creştem.

Iar momentul în care te rupi de modelele părinţilor, familiei, societăţii, sau chiar a modelului vieţii tale dinainte este primul pas spre adevărata maturitate, care nu are legătură cu vârsta. Atunci afli cine eşti cu adevărat. Atunci eşti cu adevărat liber. Accentul cade pe decizia şi responsabilitatea ta, ci nu pe a societăţii, familiei, conjuncturii. E un moment de cotitură când începem să ne asumăm propriile vieţi şi decizii. Libertatea nu înseamnă să poţi spune da la orice ai chef, ci să spui da şi nu cu discernământ. Cred că acum mai mult ca oricând, ne sunt deschise atâtea posibilităţi, oferte, idei, “distracţii” şi am vrea să le încercăm pe toate. Dar dacă mergi pe toate drumurile nu ajungi niciunde. “Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos” spune Apostolul Pavel.

Despre fotografie şi scris ca instrumente

Atunci când am pornit site-ul acesta mă gândeam că o să scriu articole despre fotografie şi o să fie dedicat unui “business”. Dar a ajuns altceva. Eu credeam că merg să fotografiez, dar de fapt a fost doar un pretext pentru a întâlni oameni, care unii mi-au devenit prieteni sau mi-au influenţat viaţa într-un fel sau altul, a fost o ocazie de a mă implica în proiecte sociale sau activităţi ale ong-urilor şi a vedea astfel o altă faţă a Timişoarei, vie, care se mişcă şi se schimbă, cu oameni entuziaşti, care dedică timpul şi energia lor pentru a face ceva bun, a schimba ceva, oricât de mic, în mediul în care trăiesc. Oameni care nu trăiau vorbind despre ştiri şi cum i-a călcat pe bătătură un şofer nervos sau un funcţionar, nu erau sictiriţi de cât de naşpa e în România, ci încercau să facă ceva. E o lume pe care nu am cunoscut-o înainte şi din care am vrut şi eu să fac parte. Fotografia a fost un instrument de conexiune, de exprimare, de auto-cunoaştere. Eu nici acum nu mă consider fotografă, ci…nu ştiu ce :) un om care caută şi uneori mai şi găseşte.

Iar cu scrisul e şi mai ciudat. Nu ştiu nici acum ce m-a îndemnat acum trei ani să public primul articol sau să-mi fac un blog, era cât se poate de departe de ideile şi personalitatea mea introvertită. În orice caz, am căutat să fiu cât de sinceră pot cu motivul pentru care scriu şi pot zice cu siguranţă că nu căutam şi nu caut o defulare online, nu caut nici atenţie sau popularitate, nici nu vreau să dau lecţii sau să vorbesc cu cineva, Dar ce pot spune este că de cele mai multe ori e ceva peste mine, care parcă nu are legătură cu mine (deşi scriu despre mine şi experienţele mele), Pur şi simplu curge din mine. Sunt în “flux”, adică uit de mine când scriu, la fel ca atunci când fotografiez. Şi cumva lansez gândurile şi pozele astea în necunoscut şi mă gândesc că folosesc cuiva…poate. Sunt şi eu un instrument.

Iar dacă mă gândesc la direcţii viitoare, cred că voi începe să scriu mai puţin despre mine.

Ce am învăţat

Cred că cel mai important este să fac fotografii în care pun suflet, să scriu şi să trăiesc adevărul (meu), să fac lucruri în care cred, să trăiesc astfel încât să-mi placă de mine până în colţurile cele mai ascunse ale fiinţei, adică să trăiesc în pace cu mine. E alinierea aceea dintre minte, cuvânt şi faptă. Să nu existe disonanţe: una să gândesc, să n-am curaj să spun aia, sau pe faţă să spun altceva şi să nu acţionez niciodată. Nu. Şi poate cel mai important, asta aşa în general, să mă concentrez pe partea spirituală, să-mi ţin sufletul aproape de Dumnezeu, şi atunci totul va fi ok, atunci nu mă va bate vântul în toate direcţile. (e şi citatul acesta care îmi place foarte mult). E cel mai solid punct de reper, singurul care nu se schimbă, şi atunci încercările le voi lua altfel, atunci pot privi ce mi se întâmplă din altă perspectivă şi pot mulţumi pentru absolut tot ce mi se dă să trăiesc în fiecare zi.

Dacă ar fi să-mi spun ceva mie de acum trei ani, ar fi: să faci tot ce poţi mai bine în momentul prezent, să înveţi neîncetat, să practici cât poţi de mult, să faci economii înainte de a-ţi lăsa jobul :) , să nu amâni, să nu uiţi să dăruieşti din ceea ce faci, nu fă ceva în primul rând pentru bani, să mergi înainte şi să fotografiezi (sau orice decizi să faci) chiar dacă ţi-e frică de mori şi ţi se pare că nu eşti pregătit, să nu te laşi influenţat de părerea sau aprecierea altora, nu deznădăjdui niciodată, nu urmări succesul, ci doar să fii tu însuţi. Regretele nu provin din neatingerea succesului ci din faptul că nu am încercat sau nu am dat tot ce puteam (adică nu am făcut tot ce ţinea de mine). Practic, să îţi pui sufletul în ceea ce faci, să dai tot şi apoi să fii detaşat de rezultate. Şi atunci, paradoxal, vin şi rezultatele. Nu contează dacă faci un job din pasiunea sau hobby-ul tău, dacă faci bani din asta sau nu, doar exprimă-te dacă simţi asta. Creativitatea nu înseamnă doar artă. Scrie, găteşte, coase, predă, desenează, dansează, cântă, fă voluntariat, porneşte o afacere sau asociaţie, meştereşte, fă-ţi haine, ia-ţi şosete colorate, joacă-te, mergi desculţ, vorbeşte cu necunoscuţii, înscrie-te la un curs pe care voiai de mult să-l faci, fă sport, repară, plantează, fă prăjituri. Cred că toţi avem foarte multă creativitate în noi, e o parte a noastră, o latură a fiinţei noastre, care cumva ţine de suflet, de partea nematerială a existenţei. Şi care, de cele mai multe ori e ignorată, pentru că nu are utilitate (vezi ce ziceam mai sus despre bani).

Vorbă lungă, dar cam atât a fost.

După cum ziceam, am împlinit trei ani, deci sunt la grădiniţă, şi lecţiile mele sunt de grădiniţă şi mai am multe de învăţat. Deabia aştept.

IMG_4616 copyiar când îi greu, nu uita să te opreşti şi să miroşi trandafirii :))

Cel mai fain loc de pe Pământ

…este Herculane. (pentru mine)

eu - inima - Herculane

Mi-am dat seama de asta când eram departe. Probabil că nu se poate altfel, trebuie să ne îndepărtăm de un lucru (chiar până la punctul de a-l pierde) pentru a-l putea vedea mai bine. Doar când suntem departe de un loc, de o ţară, de un om, de o familie (de noi înşine, de fapt) înţelegem că depărtarea în termeni fizici nu are nici o însemnătate, căci sufletul este cel care ne spune şi de la mii de kilometri de ce şi de cine suntem apropiaţi. Adică cine suntem cu adevărat. Doar că vocea asta a sufletului este foarte firavă, de multe ori înăbuşită şi nu este întodeauna uşor de ascultat, pentru că în majoritatea cazurilor te face să renunţi la confort, la cunoscut, te face să înfrunţi demoni din interior şi să treci prin chestii pe care ai prefera bine mersi să le ocoleşti.

Acum vreo patru ani locuiam în Belgia şi eram, cum s-ar zice, realizată. haha. Aveam un job confortabil şi bine plătit (nu zic asta ca să mă laud, ci doar ca o constatare, ca şi cum ar fi fost cald afară), îmi permiteam să îmi cumpăr ce îmi doream, orice mic sau mare răsfăţ şi aş fi putut să călătoresc oriunde în lume. Şi totuşi, printre bilete de avion şi planuri de vacanţă spre locuri îndepărtate mă trezeam că îmi dădea târcoale un gând: cât mi-aş dori să fiu la Herculane! Da, Herculane acela în ruine, cu munţii pe care i-am colindat ani de-a rândul cu oameni care sunt şi nu mai sunt. Atunci vocea aceea firavă a sufletului îmi zicea că nu sunt în locul potrivit. Dar, după cum ziceam, nu e uşor să asculţi vocea aceea. Pentru că puterea inerţiei e mare şi puterea modelelor din jur e şi mai mare, care-ţi spun că fericirea e confortul şi distracţia şi zâmbetul cu orice preţ, şi îndepliniera tuturor dorinţelor, care normal că implică acel “să îţi permiţi”. Iar eu îmi permiteam. De ce aş renunţa la asta pentru…Herculane?!

Şi apoi, mi se întâmpla să merg cu trenul prin Belgia sau Germania sau pe undeva prin Europa “civilizată” (după cum o numim noi în România) şi să mă uit la peisajul acela perfect, curat, alineat, parcelat, perfect îngrijit, cu iarba care parcă creştea la aceeaşi înălţime, şi tânjeam să văd un câmp lăsat în voia lui, un câmp cu buruieni, mă înţelegeţi? O pădure nealiniată. Un câine vagabond pe care să-l mângâi pe stradă. O casă care se cojeşte, cu o babă în poartă. Poate că nu-s eu făcută pentru “civilizaţie”. Sau poate că rădăcinile acelea merg mult mai adânc decât credeam eu.

Mi-am dat seama că toate au un preţ. Nu ştiam cum să explic de ce nu-mi placea “dincolo”, ziceam că e vremea, că oamenii sunt reci…dar nu e asta. Sunt rădăcinile acelea. Sau şi mai mult, drumul meu în viaţă nu trebuia să rămână definitiv acolo. Acum, că m-am întors în România mi-e foarte clar asta. Poate că dacă nu plecam şi nu aş fi fost departe, nu aş fi înţeles asta.

Şi toate gândurile-rândurile acestea au fost declanşate de o excursie la Herculane, care a rămas acelaşi loc de suflet pentru mine. Într-adevăr, cel mai fain loc de pe Pământ.

Mai jos sunt câteva imagini din ultima excursie la Herculane, prin satul Scărişoara şi Crovuri

IMG_3894 copyIMG_3890IMG_3881IMG_3870IMG_3863

IMG_3699

IMG_3702

IMG_3713IMG_3761IMG_3753IMG_3738

IMG_3895 copy

Şi un album cu fotografii realizate în decursul a mai mulţi ani la Herculane  aici

Articole pe aceeaşi temă:

Herculane: Disco days are over

Lecţia: cal, vacă, floare, copac, munte, cer, biserică, acasă

Fiecare are paradisul sau

Fiecare are paradisul său. Se gaseşte chiar lângă noi (sau în noi?), doar că nu-l putem vedea prea bine întotdeauna.

Rândurile acestea mi le-a scris un prieten de curând drept comentariu la pozele de mai jos.

IMG_1263 copyŞi m-a făcut să mă gândesc, din nou, că nu trebuie să mergi prea departe pentru a descoperi frumuseţe sau a te bucura de o zi cu soare (sau chiar şi cu ploaie). Nu trebuie să cauţi ceva extraordinar, spectaculos, îndepărtat pentru a fi mişcat sau fericit. Tot ce ne dorim şi ce e bine pentru noi, pentru evoluţia noastră (chiar dacă noi nu ştim asta sau credem că e altceva care ne-ar face fericiţi) e chiar sub nasul nostru. Poate că de multe ori suntem şi noi ca acel om din povestea lui Kafka – “În faţa legii”, care a aşteptat toată viaţa în faţa uşii dincolo de care era (credea el) tot ce-şi dorise vreodată, însă nu a îndrăznit să intre de teama paznicului. Şi apoi, situaţia nici nu era aşa de rea, probabil îi era bine şi comod să stea pe un scăunel şi să aştepte să i se dea permisiunea sau să fie condiţiile favorabile pentru a ajunge unde îşi dorea. Sau era mai uşor să dea vina pe paznic sau pe constrângerile exterioare pentru că nu a ajuns unde îşi dorea.

IMG_1284 copy

You must own Your shadows, as well as the light

Locul în care am fost, muntele Semenic, este aproape de Timişoara şi destul de banal ca peisaj (deşi poate pentru mulţi şi a a junge aici este ceva ce nu-şi pot permite, fie fizic sau material). Este un platou golaş, pe la 1400 m, fără ceva care să-ţi atragă atenţia în mod special, doar câte un copac contorsionat sau un pâlc de copaci viscoliţi şi copleşiţi de zăpadă, răsfiraţi pe ici, pe colo. Mai este şi teleschiul şi pârtiile de schi, pilonii de telecomunicaţii, schitul, un hotel decrepit de pe vremuri, unul mai nou trântit aiurea în peisaj şi câteva gherete improvizate de lemn care vând şaorma şi vin fiert. Şi plin plin de maşini care se bat pentru un loc de parcare cât mai aproape de pârtie. Şi totuşi, am petrecut acolo împreună cu câţiva prieteni o zi minunată, umblând fără un traseu bine stabilit, timp de vreo patru ore prin zapada neatinsă, ca printr-un deşert alb, sub soarele orbitor care ne-a dat cu împrumut culoare de oameni sănătoşi pentru a o duce la oraş.

La fel şi pentru fotografie. Nu trebuie să cauţi locuri depărtate şi spectaculoase pentru a face fotografii bune, adică care să spună ceva. Regulile spun că soarele de la ora prânzului şi cerul senin clar sunt killer pentru poze. La fel şi zăpada fără contrast sau ceva, un munte, o pădure, etc care să-i dea formă. Însă nu e chiar aşa. M-am aplecat asupra cristalelor de zăpadă, a umbrelor, a copacilor, a soarelui. Adică, în sens mai larg, trebuie să lucrăm cât mai bine cu ce avem, sau şi mai larg, să scoatem “roade” cât mai bune în situaţia dată, nu într-una ideală. Asta îmi aduce aminte de ce spunea Steinhardt, foarte frumos în Jurnalul fericirii (pornind de fapt de la un text al lui Chesterton): “De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister”

Ca de obicei, dacă privim cu atenţie lumea din imediata apropiere, putem descoperi multă frumuseţe, chiar şi în aşa-zisa banalitate cotidiană. Poate chiar acel paradis de care zicea amicul meu. Trebuie doar să ne curăţăm privirea, de fapt ochiul minţii.

Şi încă ceva, aşa, poate ca un gând ce s-a “copt” în ultima vreme, fiecare din noi suntem exact unde trebuie să fim în momentul prezent (şi asta nu doar când ne place şi ne simţim bine unde suntem).

Untitled-1 copy

IMG_1279 copy

IMG_1254 copy

IMG_1269 copy

IMG_1272 copy

IMG_1251

Doar o frunza

Aş fi putut trece pe lângă ea fără să o văd. Era doar o frunză pe asfalt. Ceva banal. Doar că e iarnă şi în copaci nu mai sunt frunze, cu atât mai puţin frunze verzi. Da, ştiu, aş fi putut găsi o explicaţie raţională, că a căzut dintr-un buchet de flori sau dintr-un ghiveci purtat de un trecător.  În plus era seara, strada era slab luminată, aş fi putut să calc pe ea sau pe lângă ea fără să o observ. Sau aş fi putut ca în seara aceea să merg pe trotuarul de pe partea cealaltă. Dar coincidenţe nu există. Aşa că m-am oprit, am ridicat-o şi… am zambit. M-a invadat bucuria aceea pe care o cunosc tot mai bine, din momentele când se întâmplă miracolele (pe care uneori le numim coincidenţe pentru că nu le putem explica). Iar acesta a fost unul dintre acele mici miracole care se întâmplă zilnic. Cei cinici sau bine ancoraţi în realitate vor zice că exagerez sau că bat câmpii cu miracolele mele înfrunzite.

Dar eu cred miracolele acestea există în jurul nostru, în fiecare clipă, pentru fiecare dintre noi, doar că nu le putem vedea. Pentru că privirea noastră e prea obturată de cele lumeşti. De multe ori, hai să recunoaştem, mergem pe stradă sau în maşină atât de cufundaţi în gânduri, în griji, în dorinţe, în nemulţumire şi îndreptăţire, în trecut, în liste de lucruri de făcut, de cumpărat şi de rezolvat, în conversaţii şi scenarii mentale încât nu vedem nimic în jur. E cel mai greu să fii atent şi prezent în orice faci. Dar atenţia se exersează şi se cultivă. Şi poate ajunge la contemplaţie. Pentru mine şi fotografia a avut un rol în ascuţirea atenţiei, sau poate că a fotografia fost doar o continuare firească a ceea ce făceam şi fără aparatul foto, adică să contemplez frumuseţea lumii. Cel mai mult o văd în natură, dar şi în oraş, doar că trebuie şi mai multă atenţie :)

Cred că acest dar al atenţiei ne poate schimba viaţa. Poate că în zilele noastre bune suntem mai înclinaţi spre a vedea aceste mici miracole. Însă marea provocare, şi aceasta se câştigă în timp şi cu antrenament, este să le vedem în zilele noastre “proaste”, sau şi poate şi mai rău decât zilele proaste sunt zilele în care nu se întâmplă nimic, zilele aşa zise obisnuite, repetitive, banale, mai ales atunci. Adică, putem zice, e doar o frunză. Sau putem zice şi simţi WOW! Adică să alegem să vedem miracolul şi în ceva atât de minor (vorba vine) ca o frunză. Să alegem să nu trecem pe lângă aceste miracole sau să le luăm ca pe ceva banal, obişnuit, să ne lăsăm sufletul mişacat de ele. Iar atunci orice zi, oricat de cotropită de rutină, de probleme poate deveni unică şi putem simţi şi bucurie în mijlocul durerii sau tristeţii, şi ne simţim vii.

Eu cred că o dată ce pornim pe calea de a trăi conştient, de a ne curăţa privirea şi mintea şi sufletul, în jurul nostru vom vedea tot mai multă frumuseţe şi miracole. Frumuseţea atrage frumuseţe. Şi apoi, frumuseţea şi aceste miracole sunt hrana sufletului. Pentru că de multe ori trec zile şi zile în care suntem atât de ancoraţi în partea materială a existenţei, de parcă doar aceea ar exista şi ar conta, încât nu mai luăm contact cu sufletul nostru. Rolul acestor miracole tocmai acesta este, de ne rupe din cercul strâmt al preocupărilor noastre, ne îndreaptă atenţia spre ceva mai mare decât noi, nu mai avem în centrul atenţiei propria persoană, ne îndreptăm atenţia spre lumea nematerială, care e la fel de reală ca şi cea materială, doar că noi credem, şi probabil că aceasta e modelul modernităţii, că ce nu vedem nu există.

Am luat frunza acasă şi am fotografiat-o. Au trecut câteva zile şi nu s-a uscat încă. Şi atunci m-am gândit să scriu despre ea, ca pretext pentru a lansa o invitaţie (şi pentru mine), un îndemn poate e prea mult spus, spre atenţie.

Ah, am uitat să vă zic adevăratul miracol, frunza avea o formă perfectă de inimă. Era un mesaj de iubire (cum am mai primit de atâtea ori). Pe care îl dau mai departe.

IMG_0883 copy

 

Orasul si eu in reconstructie

You cannot get better and look good at the same time. (Julia Cameron)

colaj copy

Nu puteai să-l ignori. Era peste tot şi îl vedeam zi de zi. Oraşul – şantier. Noroiul, praful, şanţurile, puşcăriaşii care lucrau şi cereau cu insistenţă o ţigară sau se luau de fete, zgomotul picamerelor şi excavatoarelor, lipsa trotuarelor. Am suferit şi m-am plâns şi eu, ca multă lume, că ne-a fost luată Piaţa Unirii,  că nu mai era locul unde ne puteam întâlni seara pe bănci la o poveste, că nu mai era fântâna unde ne opream în timpul zilei pentru un scurt popas cu bicicleta. Am comentat şi eu, ca multă lume, că e groaznic, că nu mai suport să fie tot oraşul un şantier şi am spus şi eu, neconvingător, că va fi fain când se va termina.

Dar într-o zi mă uitam pe geam din librăria unde lucrez, la puşcăriaşii care stăteau în noroi până la mijloc şi săpau şanţuri pe strada Mercy, pe o ploaie teribilă care-ţi pătrundea până la oase şi-i compătimeam pentru ce viaţa au. Însă când am ieşit în stradă, i-am auzit ca ei glumeau, râdeau, săpau şi îţi mai aruncau câte o replică în băşcălie sau o înjurătură sub ochi poliţiştilor cu bastoane care-i supravegheau.  Probabil că pentru ei era o o bucurie, sau în orice caz, o alternativă mult mai bună la statul după gratii, să stea afară, chiar în ploaie, şi să sape şanţuri, dar să fie în aer liber, să facă ceva util, să mai primească o ţigară, să mai glumească cu trecătorii.

Mi-am dat seama, de parcă uitasem, că totul depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile.

IMG_0114 copy

Şi atunci mi-am adus aminte de ce citisem cândva: “You cannot get better and look good at the same time”. Iar asta se aplică şi oraşului, şi mie. Adică nu se poate să avem pretenţia de a ne îmbunătăţi şi de a ne simţi şi arăta bine pe parcursul acestui proces. Procesele de schimbare radicală nu se fac peste noapte şi mai întâi presupun să dărâmi, uneori din temelii, înainte de a reconstrui. Un timp trăieşti printre dărâmăturile vechiului, până a apărea noul. Şi nu e întotdeauna plăcut sau frumos. Şi eu, eram, ca oraşul, în reconstrucţie. Se lucra intens pe multe şantiere. Iar uneori nu mai vedeam capătul, nu înţelegeam de ce lucrurile nu mai pot fi “ca înainte”. De ce nu pot avea din nou Piaţa Unirii (a oraşului, şi a mea, interioară) – locul meu familiar – aşa cum era înainte? Pentru ce am pornit tot procesul acesta? Oare va fi mai bine? Cred ca de multe ori trebuie să fac un exerciţiu de imaginaţie şi de credinţă pentru cum va arăta oraşul (şi eu) după reconstrucţie. Să am încredere că va fi bine. Să încerc să văd frumuseţea în tot acest proces de şantier. Să văd din când în când câte un progres, o mică stradă finalizată, o floare răsărită printre dărăpănături, toamna asta minunată care îşi trimite frumuseţea peste noi, dacă o putem vedea, fără să ţină seama de moloz si santier. E marele suflu al naturii, al universului, de vreţi, pentru care un şantier e ceva minor, o secundă. Poate că asta trebuie să-mi aduc aminte de multe ori, să reîncadrez, să am o perspectivă mai largă.

IMG_0111 copy

IMG_0105 copy

Iar când am gândit aşa, oraşul acesta şantier mi-a devenit drag.

Mă uit la Domul care este pentru mulţi un reper – vizual, spiritual, artistic, social, istoric – şi mă gândesc că şi acesta a fost la început un morman de pietre şi pământ. Oare pot, putem vedea dincolo de pietre şi pământ o construcţie aşa de frumoasă? Oare pot vedea dincolo de molozul meu interior (uneori foarte vizibil) omul frumos care sunt cu adevărat? Oare pot avea răbdarea şi încrederea şi voinţa de a trece prin acest proces greu şi dureros, în care parcă uneori nu mai văd capătul şi în decursul căruia ştiu că de multe ori nu voi “arăta bine”, pentru a ajunge…undeva, cineva care îmi pot doar imagina şi spera? Practic să fac acest salt în gol, a leap of faith… Şi oare pot vedea în ceilalţi, dincolo de molozul lor, o construcţie frumoasă?

Voi ce ziceţi?

IMG_0104 copy

IMG_0113 copy

IMG_0115 copy

IMG_0101 copy

Despre fata ascunsa a lui a darui

“Dacă eu nu sunt pentru mine,
atunci cine să fie?
Şi dacă sunt numai pentru mine,
ce sunt eu?
Şi dacă nu acum, atunci când?”

inima a darui copy

 

Îmi doresc să dăruiesc şi să mă dăruiesc. Cred că are de-a face cu ceva de care mă apropii cu smerenie, dar şi cu îndrăzneală, fără cuvinte, cu ardoare, cu semne de întrebare, cu îndoieli şi lacrimi uneori, dar cu o neîncetată căutare marcată de sclipiri de înţelegere şi bucurie fără margini. Adică sensul vieţii. Pe bune? Chiar despre asta vrei să vorbeşti? Cine eşti tu şi ce ştii despre asta? Uneori când vine vorba de lucruri importante parcă sunt tentată să adaug o mică glumă lângă, ca pentru a înlătura orice bănuiala că m-aş lua prea în serios, eu şi gândurile mele. Dar poate că nu trebuie să fac asta.

Andrei Pleşu spunea într-un text foarte frumos referitor la sensul vieţii că nu există un răspuns definitiv şi nici un răspuns – reţetă, valabil pentru toţi. Şi că întârzierea răspunsului nu e ceva rău, dimpotrivă. Iar răspunsul trebuie neapărat să vină însoţit de corolarul bucuriei. Oricât aş vrea să găsesc un răspuns care să mă liniştească, de fapt cred că e mai important să ştiu că există, şi e important să mă întreb. Nu pot să dau răspunsuri pentru ceilalţi, dar pot să dau răspunsuri pentru mine şi să continui să mă întreb, cu mintea limpede şi cu ochii deschişi. Şi după cum spuneam la început, o bucată de răspuns din marele puzzle al sensului are de-a face – pentru mine cel puţin – cu ceilalţi. Cu dăruirea. Cu a simţi că viaţa mea serveşte celorlalţi. Cu a ajuta. Nu ştiu cum şi în ce formă şi nu trebuie să fie ceva măreţ. Iar altă (mare) bucată din puzzle are de-a face cu sufletul meu şi cu căutarea lui Dumnezeu. Dar despre asta e mult mai greu să vorbesc sau poate că nici nu am competenţa. Aşa că o să vorbesc despre a dărui, despre ce am descoperit în mine şi în alţii

A dărui, a (te) dărui, a ajuta, a face binele, toate sunt bune şi frumoase, şi ca toate lucrurile bune şi frumoase, au în miezul lor şi o contradicţie, sunt nuanţele subtile, gândurile care stau în spatele gândurilor care ne alimentează faptele, până a ajunge complet curate. Astfel, există un fel de a dărui care vrea să lege, să-l facă mic şi slab şi dependent pe cel care primeşte. Există un fel de a dărui care e menit doar de a satisface propriile nevoi, nu pe ale celuilalt. Există un fel de a dărui care cere ceva înapoi, chiar dacă nu e exprimată, aşteptarea aceea există. Îţi dau inima mea = dă-mi inima ta. A (te) dărui, a ajuta pentru a căpăta atenţie, afecţiune, iubire înapoi. A dărui cu adevărat presupune să nu aştepţi nimic înapoi, nici recunoştinţă, nici mulţumiri, nici atenţia celuilalt. Asta e acea dură şi grea lepădare de sine. Dar paradoxal, asta înseamnă să fii foarte stăpân pe tine. Nu poţi renunţa la ceva ce nu ai. Mai întâi trebuie să te câştigi pe tine pentru a putea renunţa la tine. Poate că aceste idei sună un pic abstract, dar eu le-am extras din viaţa mea, şi văd cât de greu este de fapt să fii stăpân pe tine, adică ce înseamnă asta? Să acţionezi tot timpul în conformitate cu adevărul din tine, fără frică, fără dorinţa de a mulţumi, fără a fi sclavul nevoilor şi condiţionărilor, să stai pe propriile picioare, material, emoţional, spiritual, să fii ferm, dar blând, să nu te laşi dus de val, fie că valul înseamnă presiunea societăţii, a familiei, sau a propriilor emoţii sau dureri. Când ştii cine eşti, şi eşti liber, poţi renunţa la tine (la ego), dăruind şi dăruindu-te, fără să te pierzi în celălalt.

Unul dintre cele mai comune, dar şi cele mai importante feluri de a (te) dărui este prin familie şi copii (şi pentru că este aşa de important, aici se comit şi cele mai mari erori în numele dăruirii). Dar dacă nu am familie şi copii, atunci ce se întâmplă? Care este sensul lui a dărui pentru mine? E o întrebare care strigă după un răspuns şi nu vreau să-l evit sau să trăiesc doar pentru mine şi propria fericire, cum te îndeamna modelele facile şi individualiste din zilele noastre.

Mi-am dat seama că de multe ori a dărui sau a ajuta sau a vrea să faci binele înseamnă a te concentra mult, prea mult asupra vieţii altcuiva, în detrimentul propriei vieţi. Pentru că e mult mai uşor să te învârţi în jurul altcuiva (fie că e el un copil, un iubit, soţ, prieten, cauza umanitara etc) decât să vezi ce este sau nu este în viaţa ta. Ce gol încerci să umpli de te face să fii concentrat spre exterior, asupra altcuiva. Sub masca dăruirii şi ajutorului, a grijii şi uneori a iubirii şi a sacrificiului de sine se ascunde uneori fuga de propria viaţa, de problemele nerezolvate, întrebările fără răspuns, dureri şi frustrări îngropate. E de fapt o fugă de asumarea responsabilităţii pentru propria viaţa, de a o trai implinit si liber. Poate că de multe ori căutăm iubirea cuiva cu disperare, ne sufocăm proprii copii cu aşa-zisă iubire sau ne agatam de copii si familie pentru a umple un gol de sens, stăm lângă cineva care ne face rău în ideea de a ajuta (sau de dragul iubirii), toate mai degrabă decât de a deschide ochii şi a vedea ce e cu propria noastră viaţă şi ce putem face cu ea şi cu noi înşine. Sunt nuanţe foarte subtile, dar eu cred că toţi le simţim când le întâlnim la alţii, dar poate de multe ori suntem orbi când ele se întâmplă în propriile noastre vieţi. Cel puţin la mine aşa se întâmplă. Uneori :) Şi uneori, cel mai mare ajutor pe care-l putem da celorlalţi este – în mod paradoxal – să fim în pace cu propria viaţă şi cu noi înşine. Adică să ne concentrăm asupra propriei vieţi, a propriilor răni şi probleme, să ne curăţăm în interior, să ajungem la lumina şi bucuria din noi, iar atunci, fără a face nimic, doar prin simpla prezenţă îî putem ajuta pe ceilalţi. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar mie mi se pare foarte greu să faci asta, e o muncă colosală.

Apoi, a-l ajuta pe celălalt presupune a-l vedea cu adevărat. Asta înseamnă iarăşi a te pune deoparte pe tine însuţi şi ce vrei tu, pentru a vedea de ce are nevoie cu adevărat celălalt. Nu-l ajuţi pe celălalt cu ce crezi tu că ar trebui, ci cu ce are el nevoie. Uneori, are nevoie doar să fie lăsat în pace. Dar trebuie să înţelegem şi să acceptăm asta. Cred ca cel mai mare dar pe care-l poţi face cuiva este să-l ajuţi să-şi descopere propria forţă în interior, să-l ajuţi să vadă binele şi lumina din el. Să fie liber. Adica sa il iubesti si sa stii să ii dai drumul – o mare lectie pe care inca o invat. Eu cam aşa aş vrea să trăiesc. The hard way :) Şi nu-mi iese întotdeauna. De fapt, imi iese doar cand intervine cealalta bucata din puzzle, de care vorbeam la inceput

Aşa că am învăţat să mă întreb: care e gândul din spatele gândului? Sunt acţiunile şi gândurile mele curate? De ce ajut sau dăruiesc? Ce vreau să obţin când scriu sau când iubesc?

Dar cred şi sper ca la un moment dat nu o să mai trebuiască să îmi pun întrebările acestea, nu o să mai disec lucrurile şi atunci voi şti că a dărui este curat, vine doar din pura dorinţă de a (mă) dărui.

Până atunci, mai scriu, mă mai întreb, mai disec, şi aştept şi de la voi idei, gânduri, raspunsuri sau întrebări.

PS: Şi un citat care mi-a plăcut foarte mutl şi care se potriveşte cu ce am scris:

– BUCURĂ-TE DE TOT. NU AVEA NEVOIE DE NIMIC.
– Inclusiv de oameni?
– În special de oameni. A avea nevoie de cineva este cel mai rapid mod de a omorî o relaţie.
– Dar tuturor ne place să simţim că cineva are nevoie de noi.
– Atunci opriţi-vă de a mai simţi astfel. Să vă facă plăcere, în schimb, să simţiţi că nu e nevoie de voi – pentru că cel mai mare dar pe care-l puteţi face cuiva este forţa şi tăria de a nu avea nevoie de voi în nici o privinţă

Neale Donal Walsch

A, şi încă ceva: Fotografia de mai sus, care mi-a stat în minte ceva vreme până să o realizez şi până să scriu şi textul, face parte din proiectul 35 Ways of seeing myself, pe care l-am început şi speram să-l termin la 35 de ani, cu 35 de ipostaze ale descoperirii de sine, însă nu l-am terminat, e destul de greu de exprimat în imagini şi se pare că nu pot să-l grăbesc cum am eu chef. Imaginile pe care le-am realizat până acum sunt aici

Fotografiind cele vazute si nevazute

_MG_8518 copy

În ultimul an am fotografiat mai rar, însă de câte ori am făcut-o, am avut certitudinea că de fapt fotografia era doar un pretext pentru a vedea şi a înţelege alte lucruri…nevăzute, nemateriale.

Un fotograf (din păcate nu îi mai ţin minte numele) spunea că atunci când fotografiezi trebuie să fii tu însuţi, ca fotograf, ca un film gol, folosit pentru prima dată. Mi-a plăcut ideea aceasta şi m-am regăsit în ea. Atunci când mă “golesc”, când uit de sine, sunt şi total deschisă, receptivă, ca un film, ca un senzor al aparatului foto şi pot fi impregnată, imprimată, umplută de tot de văd şi trăiesc şi întâlnesc. În timp ce aparatul foto înregistrează cele din lumea vizibilă, parcă sufletul meu înregistrează cele nevăzute, care rămân în mine ca nişte seminţe ale căror muguri timizi îi simt crescând în taină, încet, încet. E ca şi parabola golului – tocmai golul din interiorul unui vas dă utilitatea vasului. La fel şi noi, mă gândesc, tocmai atunci când ne golim (acea lepădare de sine), în mod paradoxal, ne umplem: vasul fiinţei noastre este umplut de frumuseţe, de spirit, de lumină… La fel cum senzorul aparatului foto e sensibil la lumină, sufletul nostru e şi el sensibil la frumuseţe. De fapt, tânjeşte după frumuseţe. Uneori când fotografiez, mi se pare că totul este atât de frumos, încât îmi dau lacrimile. Poate că frumuseţea e doar ce putem vedea noi, e un limbaj care vorbeşte sufletului despre alte lucruri nevăzute, de nepus în cuvinte.

ct_01 copy

_MG_8544 copy

ct_06 copy

Cred că nu degeaba am primit darul acesta al fotografiei, nu degeaba l-am descoperit mai târziu, a venit în viaţa mea pentru a mă învăţa ceva. Pentru a mă face să…”văd”. E doar un instrument. Mi-a luat ceva ca să-mi dau seama de asta.

Dar nu aveam intenţia să filozofez atâta aici. Voiam să povestesc despre tabara de fotografie la care am fost luna aceasta, tabară numită “Sihăstria ţăranilor din Ardeal”, unde ne-am întâlnit câţiva oameni pasionaţi de fotografie din toată ţara pentru a documenta fotografic viaţa ţăranilor din Ardeal, mai exact din zona mănăstirii Ţeţu, unde am fost găzduiţi.

Şi ce am văzut acolo? Am asistat la o zi tipică de muncă în stâne şi gospodării, am întâlnit oameni care munceau enorm de mult, ziua lor începea la patru dimineaţa şi se sfârşea seara la zece, când, după cum zicea doamna Rodica, a cărei stână am vizitat-o, deabia mai apuci să-ţi faci o cruce şi să spui noapte bună. Însă ce am văzut acolo e că fiecare lucru, de la mulsul oilor şi vacilor, la smântânirea laptelui, la bătutul untului, la făcutul brânzei de diverse tipuri, la pregătirea mâncării pentru animale, la gătit, la muncile din casă, totul era făcut cu infinită răbdare, cu concentrare, fără grabă, fără a se plânge de munca multă şi repetitivă sau a-şi deplânge soarta, fără a vrea să fie în altă parte. Ci totul era făcut ascultând ritmul, limbajul, semnele animalelor, naturii, anotimpurilor, pământului. După cum zicea doamna Rodica în grai local “Fiecare lucru are călcătura lui”.

_MG_8591 copy

11_Apoi da de mancare la vitei

ct_92 copy

ct_56

ct_19 copy

Dar nu e vorba doar de felul în care munceau, ci de un întreg mod de a se raporta la viaţă, care-i făcea pe oameni luminoşi, bucuroşi, liniştiţi cu sine şi cu lumea, cu un sentiment profund al rostului lor pe pământ. Cu toate că oamenii aceştia probabil că nu aveau timp prea mult să reflecteze, însă ştiau şi trăiau ceva ce de multe ori noi, la oraş doar căutăm, căutăm în cărţi, căutăm în afara noastră, în consum, în călătorii, în diversitatea distracţiilor şi activităţilor (cum citisem undeva: căutăm în diversitate, în loc să căutăm în profunzime). Am văut că oamenii de acolo ştiau ce înseamnă să fii prezent, să faci fiecare acţiune pe deplin concentrat, golindu-ţi mintea. Şi apropo de muncă, îmi aduc aminte ce spuneau părintele Iustin şi părintele Pantelimon (acesta din urmă care a fost şi el alături de noi, ca fotograf şi îndrumător), mai de mult, la o conferinţă la Timişoara, că de multe ori la oraş s-a pierdut sensul muncii, munca  a devenit o corvoadă, a devenit ceva utilitarist, doar un mod de a obţine bani şi de a-ţi câştiga timpul liber. Omul se duce în silă la muncă şi nu-i mai vede sensul. Iar munca făcută astfel este o risipă de timp şi energie. Mi-a plăcut ideea )cel puţin aşa cum am reţinut-o eu, trecută prin filtrul înţelegerii mele) că atunci când lucrezi, de fapt te lucrezi pe tine, îţi lucrezi capacitatea de a fi răbdător, de a fi punctual, de a interacţiona cu oamenii, de a fi înţelegător şi bun coleg, de a-ţi face treaba bine, de a căuta tot timpul spre a face ceva oricât de mic pentru celălalt şi atâtea atele. Iar atunci când e privită aşa, munca nu mai e o corvoadă, nu mai e obositoare, ci se umple de sens.

ct_95

ct_65

ct_11 copy

ct_78 copyct_82 copy

 

IMG_8101 copy

Acelaşi lucru am văzut şi la mănăstirea Ţeţ, unde am stat pe durata taberei. Poate că viaţa la mănăstire se presupune a fi în primul rând rugăciune, însă este şi multă muncă. Şi nu mă refer la munca cu sine, ci muncă la bucătărie, la curăţenie, la animale, la grădină, la aprovizionare, şi mai erau şi musafirii pe deasupra, adică noi, care am fost atât de răsfăţaţi cu tot felul de bunătăţi. Şi la fel, toată această muncă făcută cu rădbare, cu acceptare, chiar cu bucurie. Cât am stat acolo am simţit multă căldură din partea maicilor, mereu o vorbă bună, un zâmbet sincer, o strîngere de mână, o dorinţă de a face ceva pentru celălalt. Iaraşi acea uitare de sine. Şi mai presus de astea, era o îndreptare spre Dumnezeu, spre partea spirituală, spre acea parte nevăzută, nematerială, de care vorbeam mai devreme, de care era impregnată toată existenţa acolo. Cel puţin aşa am simţit-o eu, cu toată fiinţa mea.

Îmi aduc aminte ce spunea una dintre maicile de acolo, cu care am povestit puţin pe drumul spre o stână. Spunea cu o mare seninătate şi certitudine că şi -a găsit locul acolo, nu are nevoie să plece în altă parte sau să caute. Ci a găsit. Pentru mine cel puţin (dar ştiu că şi pentru mulţi alţii ca mine, care mai caută), acest răspuns e cutremurător. Cum ar fi să nu mai avem nevoie de toate surogatele de răspuns, de diversiunile căutării. Asta-mi aduce aminte de nişte rânduri pe care le-am citit de curând şi care m-au făcut să-mi pun multe întrebări “Să te bucuri de tot, să nu ai nevoie de nimic”.

Nu vreau să idealizez acest mod de viaţă sau pe aceşti oameni. Sunt sigură că şi oamenii aceştia au tarele şi imperfecţiunile lor, luptele şi problemele lor. Şi nu, nu cred că toţi ar trebui să ne mutăm la stână sau la mănăstire. Cred că fiecare avem rolul nostru, acolo unde ne ducem viaţa. Însă ceva din lumea aceea tot putem învăţa şi prelua în vieţile noastre, oriunde s-ar desfăşura ele. Cred că asta am înţeles cât am stat acolo, că reperele care dau sens vieţii noastre sunt aceleaşi, oriunde am trăi. Cât am stat în tabără mi-am reamintit de ele, asta am “fotografiat”. Sper să le păstrez cu mine, în mine.

Toată galeria de fotografii aici

Am scris despre toate acestea şi pentru mine, pentru a înţelege mai bine şi a-mi reaminti ce am învăţat, dar e totodată şi o invitaţie pentru voi de a privi spre această lume, de a merge în locuri unde se trăieşte altfel, de a vedea poate ce am văzut şi eu și altele, de a trage propriile concluzii şi învăţăminte. Şi ca de obicei, dacă doriţi, aştept să-mi scrieţi despre asta :)

_MG_8622 copy_MG_8528 copy

ct_00 copy

_MG_8505 copy

PS: Şi în final, două citate din cărţile pe care le-am citit recent, şi care mi-au plăcut mult şi se potrivesc cu ce am scris aici: despre suflet şi despre fotografie ca instrument.

Greu da’ fain

IMG_7918

De obicei când merg la munte sunt mai meditativă, liniştită, am timp să stau şi să contemplu natura şi să mă las pătrunsă de frumuseţe. Însă însă de data asta – cu toate că natura a fost incredibil de sălbatică şi spectaculoasă (vă arăt imediat) –  nu am avut prea multe prilejuri de reflecţie în timpul turei, pentru că a fost o tură grea, lungă de aproape 13 ore, cu diferenţe mari de nivel, urcuşuri şi coborâşuri ce nu se mai terminau, în plus dormisem puţin noaptea dinainte pentru că fusesem pe drum, a fost fizic epuizant (pentru mine, cel puţin). Am simţit de multe ori că nu mă mai ţin picioarele, genunchii, plămânii, inima, dar şi mintea mea protesta la greu. Îmi venea să mă îmbufnez, să strig, să mă întorc, să să mă pun jos şi să zic nu mai pot, să protestez că unde-i plăcerea în toată treaba asta cu urcatul pe munte. Nu am făcut-o, nici nu am zis-o, ci am mers mai departe. Seara târziu, când am ajuns la cabană şi am vorbit cu ceilalţi, am văzut că aproape toţi ne simţiserăm aşa la un moment dat.

Mi-am dat seama că aşa cum corpul se călea şi elimina toxine în timp ce era supus la efort fizic, aşa şi mintea elimina toxinele ei. Şi incredibil cât de curată, “curăţată” m-am simţit după aceea! Am simţit-o toată săptămâna după ce m-am întors acasă, şi ceva din starea aceea (sau lecţia aceea) a rămas încă cu mine, în mine. Am putut să văd încă o dată că barierele sunt doar în mintea mea. Poate că mai aveam nevoie să experimentez o dată adevărul că noi putem face şi duce mult mai mult decât credem. Şi de asta ne dăm seama doar atunci când suntem testaţi. Viaţa ne dă “lucrări de control” şi atunci vedem câtă tărie avem în interior. Dacă spunem “E greu”, “Nu pot”, “Nu sunt pregătit”, “Nu am reuşit asta niciodată” (fie că este vorba de a urca un munte, a schimba un job, a părăsi o ţară (sau a o regăsi, sic :) a-ţi urma o pasiune, a face ceva după care sufletul tău tânjeşte, a avea o relaţie, a creşte un copil, a vorbi în public, a-ţi exprima sentimentele adevărate, a te schimba după ce toată viaţa ai fost într-un fel, practic orice implică un efort fizic sau psihic), apăi greu o să fie. Cred că problema e tocmai faptul că ne aşteptăm să fie uşor. Şi când vine greul, încercăm să-l ocolim sau ne oprim în faţa lui. Doar că “frumosul” este de partea cealaltă a “greului”. Nu degeaba toţi eroii din poveşti trebuiau să treacă prin probe iniţiatice.

Şi apoi, cred că mai e capcana lui “Nu sunt pregătită”, adică că o să fac asta când sunt pregătită, când am timp, bani, echipament, un gagiu, dispoziţie bună, încredere, susţinere din partea cuiva sau mai ştiu eu ce. Poate că de multe ori credem că trebuie mai întâi să fim pregătiţi şi apoi să acţionăm. Dar de fapt e exact invers. Trebuie să acţionăm în ciuda faptului că nu ne simţim pregătiţi. Iar prin acţiune, o sa vină şi sentimentul de a fi pregătit (whatever that means). De exemplu, mulţi ani mi-am dorit să merg la munte cu un grup ca cel cu care am mers acum de la Prietenii Naturii, însă ce mă împiedica era că (gândeam eu) nu am condiţia fizică necesară (spre deosebire de toţi ceilalţi care sunt super profi), că e prea greu şi nu o să fac faţă sau că sunt prea timidă şi introvertită ca să relaţionez cu oameni necunoscuţi. Ce de-a prostii, nu? Doar că până nu le aducem la lumină şi le confruntăm cu realitatea, făcând tocmai lucrurile de care ne e frică sau despre care credeam că sunt grele, gândurile astea ne ţin captivi într-o viaţă de care nu suntem tocmai mulţumiţi. Poate aţi observat şi voi, că de multe ori când ne dorim foarte mult ceva (şi aici nu mă refer la lucruri materiale, ci mai degrabă la a face sau a fi ceva), simţim şi o atracţie şi o rezistenţă foarte mare. Dar rezistenţa se înfrânge doar prin acţiune.

Dar am văzut acum, încă o dată, că atunci când fac ceva dificil, în interiorul meu se schimbă ceva, mai cade o barieră, un zid, mă mai curăţ de ceva mizerie interioară (neîncredere, frică, neputinţă, gânduri repetitive legate de trecut). Iar asta se reflectă şi în alte aspecte ale vieţii mele. Simt că mă mai deschid puţin, mă mai întăresc puţin, mă mai luminez, mai cresc, şi îmi vine să fac lucruri şi mai grele (adică pe care mintea mea le consideră grele).

De multe ori, am impresia că scriu din nou şi din nou despre aceleaşi lucruri. Dar acum mi-a trecut prin minte că de fapt în ultima vreme ceea ce fac este să repet, efectiv să repet o lecţie până o învăţ şi poate o sa merg mai departe apoi (nu ştiu ce va urma, dar sunt curioasă). Am impresia că în interiorul meu se erodează un sine vechi şi se naşte unul nou. Scrisul acesta repetat e ca o apă care erodează si sapă şi modelează şi limpezeşte. Dar nu fac asta doar în scris. E o practică de zi cu zi la nivel de gând, cuvânt şi faptă. Că tot citisem în ultimul timp despre imensa putere creatoare, dar şi distructivă şi auto-distructivă şi auto-limitativă, a gândului. Cred că încep şi eu să înţeleg pe propria piele ce înseamnă ce tot citeam în cărţi, să-ţi aliniezi viaţa, adică ce gândeşti, ce spui şi ce faci să fie la unison. Practic aşa îţi poţi crea o noua viaţă. Şi să nu mai existe discrepanţe între sinele prezentat în public şi sinele adevărat. E una dintre cele mai faine experienţe din viaţă, dar şi cele mai grele. După cum ziceam, greu, da’ fain.

Încă mă întreb de ce şi dacă foloseşte să scriu despre experienţele astea personale, despre căutările şi descoperirile mele, pentru că sincer, nu o fac din nevoia de a împărtăşi sau mă destăinui, ci….într-un fel ciudat, intuitiv, simplu, simt că asta trebuie să fac. Cumva şi asta e parte din lecţia mea (de învăţat, dar şi de predat, că fiecare o avem). După cum ziceam, sunt curioasă ce va urma. Dar şi detaşată, ceea ce e ceva nou pentru mine. Mă gândesc că atunci e posibil să nu mai scriu şi asta nu mă mai sperie (să renunţ la ceva ce cred că mă defineşte). Dar până atunci mai scriu.

Ce lipseste

Articol publicat la liternet

IMG_6756

Ştiţi filmuleţul The missing piece? Aţi simţit şi voi că lipseşte ceva, dar nu prea ştiaţi ce?

Ani de-a rândul am căutat şi eu acea bucăţică lipsă. Am căutat-o în oameni, am căutat-o călătorind, am căutat-o în senzaţii tari sau rutină liniştitoare, am căutat-o plecând în tot felul de locuri, am căutat-o încercând tot felul de reţete sau modele care nu mi s-au potrivit, am căutat-o în disciplină, în muncă, în schimbări repetate, am căutat-o făcând tot felul de lucruri “interesante”, dar poate am căutat-o mai ales în oameni. Nu am găsit-o. Şi sentimentul că nu sunt întreagă m-a urmărit ani de zile.

Însă, ca şi în acest filmuleţ, simt că acea bucăţică lipsă, acea aşa-zisă imperfecţiune, care de multe ori doare, mă face să privesc lumea cu smerenie şi înţelegere, mă face să fiu atentă la tot şi toţi, nu doar la ce m-ar putea întregi. Accept că sunt incompletă, dar e frumos aşa. Încă mai caut, dar măcar acum ştiu unde caut, în interior, ci nu în exterior. Mă mai lovesc de câte un zid, mă mai luminează un fluture, mai vorbesc cu o floare, mă mai rostogolesc înainte şi cad în vreo groapă, dar cu toată căutarea asta, şi aparenta lipsă, de curând m-a izbit un sentiment, ca o revelaţie. A fost după ce m-am întors dintr-o excursie de două zile la Herculane, unul din locurile mele de suflet, alături de oameni de suflet. Apoi m-am întors la apartamentul meu luminos şi colorat, cu flori şi pisică, la jobul pe care stiu ca o sa-l schimb la un moment dat, la oraşul in recosntructie, la bicicletă, la fotografii (care m-au uimit şi pe mine, chiar eu le făcusem, aşa de frumos fusese acolo?), la aprecierea sinceră din partea unor oameni pe care încă mi-e greu să o primesc (de ce?), la prieteni, la cărţi, la scris, şi chiar la solitudinea mea…şi mi-am dat seama că în urmă cu câţiva ani îi invidiam pe oamenii care erau cum sunt eu acum, care trăiau cum trăiesc eu acum. Ceea ce în urmă cu câţiva ani îmi părea că ar fi o parte din bucăţica mea lipsă, acum aveam sau eram, doar că nu mi-am dat seama. Înaintasem ceva pe drum. Adică nu e mare lucru, bucăţica lipsă eram chiar eu. Viaţa mea acum reflectă cine sunt eu cu adevărat. Poate pare puţin lucru, dar pentru mine e mare. Ce lipsea era să fie eu însumi, să trăiesc asta, cu toate imperfecţiunile sau bucăţelele mele lipsă.  Ce lipsea era: să spun adevărul tot timpul, să simt recunoştinţă pentru tot ce am, să nu mă cramponez de ce vreau şi de ce nu am, să fotografiez şi să scriu, adică să-mi asum darurile, să cred în Dumnezeu, să cred în mine, să stau cu durerea mea până mă limpezesc, să spun te iubesc fără să aştept să mi se răspundă la fel înapoi, să iert, să simt că am sens, să simt, să fiu cu totul deschisă către oameni, să învăţ să mă bucur de fiecare zi. După cum vedeţi, nu e nimic în exterior. Şi căutarea continuă…

Cred că dacă nu am avea o bucăţică lipsă, am fi cu adevărat incompleţi.

Am primit flori

Articol aparut la liternet

IMG_5321

 

Poate că pare adolescentin, dar îmi place mult să primesc flori. Bineînţeles, de la băieţi :) Ei, nu numai. De fapt, îmi place să am flori în casă. Mă bucur de câte ori le văd (şi pisica se bucură, dar în alt fel, adică ronţăindu-le, dar ce să facem, le împărţim cum putem)

Aşa că acum câteva zile când am ieşit de dimineaţa deabia trezită să iau pâine de la buticul din colţ, nu mă gândeam că o să mă întorc acasă cu flori şi cu inima mişcată.

Vă avertizez, nu e o întâmplare ca în filmele romantice, ci mai degrabă un scurt metraj de la bloc (care pentru mulţi va părea sentimental), în care personajele sunt eu şi un om al străzii cu care mi s-a intersectat privirea pe când treceam pe lângă tomberoanele de gunoi de la colţul blocului meu, unde el căuta rămăşiţe de mâncare. Aş putea scrie pagini despre ce am văzut în acea fracţiune de secundă în ochii lui, câtă tristeţe şi lipsă de speranţă şi singurătate şi lucruri de care probabil eu habar nu am şi nici nu o să am vreodată (şi cât de recunoscătoare sunt pentru asta!). Oricum, acea scurta privire m-a scuturat puţin, ca şi cum s-ar fi intersectat două universuri paralele. Acea privire mută m-a făcut să-i cumpăr şi lui o pâine şi să mă întorc acasă şi să-i mai fac un pachet de mâncare. Un gest foarte foarte mic, de altfel, despre care în mod normal nici nu aş fi povestit. Doar că… atunci când i-am dat mâncarea, mi-a spus politicos sa aştept puţin şi a scos dintr-una din multele plase murdare pe care le căra…trei trandafiri. Atât de frumoşi, ca şi gestul în sine, încât mi-au dat lacrimile. (mi-a trecut atunci prin minte, oare el mai oferise vreodată flori unei fete?) Mi-a spus că îi culesese dintr-o grădină ca să-i vândă şi să-şi ia de mâncare. Dar cum mâncarea a venit la el, s-a gândit să mi-i ofere mie. V-am spus că îmi place să primesc flori de la băieţi. Ei bine, le-am primit. Un pic altfel decât îmi doream, poate, dar cu mult mai frumos, aşa cum are obiceiul Viaţa să ne surprindă şi să ne ofere atâtea daruri. Şi eu credeam că eu sunt cea care are ceva de oferit acelui om…

Mini proiect: incojurul lumii mele in 7 zile

Aş vrea să vă spun că acest proiect a apărut într-un moment sclipitor de inspiraţie, că a avut o idee bine definită în spate, dar adevărul e că totul a pornit de la o cădere, de la frică, de la îndoială. Îndoială legată de fotografie, dar şi mai adânc, de ce fac în viaţă, de sensul meu, de mine.

Nu e prima dată când am momente din acestea. Şi sunt sigură că nu sunt singura. Ce am învăţat din căderile mele este că, pe de o parte, trebuie să trec prin ele, să le trăiesc, să simt tot ce e de simţit, oricât de dureros sau neplăcut ar fi şi oricât aş vrea să scap cât mai repede de: tristeţe, lipsă de sens, gol,  singurătate, îndoială, frică, invidie, furie, să nu fug sau să încerc să trişez, să sar peste trăirile mele, să le bag sub preş sau să caut un substitut care să mă facă să mă simt mai bine temporar (cum ar fi shopping, facebook, călătorit, alţi oameni, internetul, să fiu ocupată, saving the world şi atâtea altele). Pe de altă parte, ce am mai învăţat este că niciodată nu voi primi ajutor din exterior, nu se va întâmpla ceva bun, dacă nu fac eu în primul rând efortul, lupta, de a mă ridica singură din interior. Nu merge să stau în deznădejde şi teamă, în “bula” mea, după ziduri de protecţie şi să aştept să fiu salvată. Adică trebuie să acţionez. Să acţionez ca şi cum. Ca şi cum nu mi-ar fi frică, ca şi cum aş avea încredere. Sau ca şi cum aş crede înainte de a primi dovezi, de exemplu. Iar când fac un pas în acest sens, oricât de mic, e incredibil cum încep să se întâmple lucruri bune, încep să vină spre mine oameni, oportunităţi, blocajul e depăşit, viaţa curge. În spatele fricii sunt emoţii care se revarsă, e entuziasm care se cere exprimat şi împărtăşit, e bucurie care aştepta să iasă la suprafaţă, e regăsită conexiunea cu mine şi cu ceilalţi. Toate erau chiar acolo în momentele cele mai negre, doar că nu aveam acces la ele. Şi tot uit asta…Evoluţia noastră ca oameni nu este un proces liniar, are suişuri şi coborâşuri. De fapt căderile m-au învăţat cel mai mult. Nu există evoluţie fără căderi.

Aşa a fost şi acest mini-proiect de 7 zile prin care voiam să explorez lumea mea. Un pas mic, o încercare de a face ceva, de a mă ridica. Nu ştiam ce voi fotografia, însă am luat aparatul cu mine în fiecare zi şi am lăsat fotografiile să vină la mine.

Luni: pisica

01 luni

Locuiesc cu o pisică care…este exact opusul meu, dar care imi este foarte draga. Îmi testează limitele şi răbdarea zi de zi, însă m-a învăţat multe lecţii. Nu am învăţat-o eu pe ea să fie cuminte şi să mă asculte, însă mă învaţă ea să mai şi zgârii din când în când şi să mă manifest aşa cum sunt. Însă probabil cea mai importantă lecţie este că nu trebuie să fii supus pentru a fi iubit. Nu trebuie să fii ascultător, să faci pe plac, să renunţi la cine eşti pentru a fi iubit. Dimpotrivă, iubirea adevărată presupune a fi liber.

Marţi: Hai Hui

02 marti

Poate că nimic nu e mai ucigător pentru spiritul omului decât rutina şi obişnuinţa. Le simt şi eu, iar în unele zile pur şi simplu nu am chef să ies de la lucru şi să merg acasa sau să fac “treburi” sau alte chestii de pe o listă cu multe liniuţe. Aşa că îmi iau bicicleta sau maşina şi ies…hai hui :) Asta am făcut marţi. Adică nu ies prea departe, doar ies din oraş un pic, să văd cerul neîngrădit de blocuri, să respir spaţii întinse, să simt vântul şi culorile câmpului, să văd cum dispare soarele după linia curbă a orizontului, să privesc norii. Pretextul e să fotografiez, dar nu e asta cel mai important.

Miercuri: Atenţia

03 miercuri

A fi atentă, a privi cu atenţie lumea din jurul meu: acesta e poate unul din lucrurile care îmi colorează şi îmi înfrumuseţează şi îmi schimbă cel mai mult zilele, oricum ar fi ele. Chiar şi o zi cu ploaie şi frig, cum a fost această miercuri nu e o zi pierdută, în care să te bosumfli şi zgribuleşti. Până şi o simplă tufă plouată, dacă te apropii de ea cu atenţie, îţi revelează mici minuni, ca aceasta.

Joi: Eu

04 joi

Unul din subiectele cel mai greu de fotografiat, şi până la urmă de văzut, de înţeles, de acceptat sunt chiar eu. Unori îmi dau seama că felul în care mă văd eu (în mintea mea) nu are legătură cu realitatea, însă îmi determină realitatea în mod profund.  In mod ciudat, atunci cand ma fotografiez, parca ma vad mai bine

Vineri: Activităţi zilnice, mici plăceri

05 vineri

Două dintre lucrurile pe care le fac aproape în fiecare zi sunt scrisul şi a sta în aer liber. În timpul sătămânii normal că nu reuşesc să ies în natura “adevărată”, dar chiar şi o ieşire de jumătate de oră în parc, sau să merg pe jos, oricum ar fi vremea, mă umple de energie. Mai văd un copac, mai ascult o pasăre, iar acum că e soare am parte şi de această mică plăcere, una din senzaţiile mele preferate, de a fi cu picioarele goale în iarbă. Iar despre scris nu cred că mai trebuie să…scriu :)

Sâmbătă: Părinţii

06 sambata

În mod normal sâmbăta şi duminica sunt pentru relaxare, însă în acest proiect, tocmai pe ultimele zile am ales (au venit la mine, de fapt) şi subiectele cele mai greu de fotografiat şi de abordat. În această poză mă ţin de mână cu mama mea. Normal că fiecare vede într-o poză ce vrea, însă titlul (interpretarea) pe care i-am dat-o eu este: Iubeşte-ţi părinţii aşa cum sunt.

De multe ori, irascibilitatea, acuzaţiile, ţinerea de minte a răului, înstrăinarea, lipsa conversaţiilor adevărate sau a comunicării, dar şi a afecţiunii sunt norma după care funcţionează atâtea familii. De multe ori, să fim sinceri, nu vorbim cu adevărat cu părinţii noştri. Dar ce am învăţat eu, după ce mi-am pierdut tatăl, este că una dintre cele mai importante misiuni în viaţa asta (dacă vrem să creştem cu adevărat) este de vindeca şi reface relaţia cu părinţii, aşa cum se poate (nu la modul ideal) şi a-i iubi aşa cum sunt.

Duminică: Ceilalţi

07 duminica

Duminică mi-am dat seama că încă nu “ieşisem” din lumea mea, pe care am cutrierat-o în cele şase zile dinainte. Aşa că în ultima zi a proiectului am ales poate sarcina cea mai dificilă: să agăţ un tip :)))) Glumesc. Nu vreau sa ma iau şi să mă luaţi aşa în serios :) E vorba de fapt despre a aborda o persoană necunoscută şi a-i cere să o fotografiez. Oamenii mă văd în general foarte sociabilă, însă nu-mi este uşor să mă conectez cu alţi oameni. Aşa că duminică am vrut să încerc să depăşesc nişte bariere sociale şi personale (timiditate, politeţe, ziduri de protecţie, a sta în zona de confort, izolarea care dă iluzia de siguranţă, etc.) care mă împiedică de multe ori să mă deschid si să mă conectez cu alţi oameni.

Şi aşa micul meu proiect a ajuns la final. Încă mă întreb de ce mi-a venit chiar ideea asta de proiect, însă cred că cel mai mare curaj, pentru mine cel puţin, este să spun adevărul despre cine sunt, ce simt, ce gândesc.

Aşa că după ce v-am povestit atâta de lumea mea, sper să vă inspire să exploraţi lumea voastră cu atenţie şi cu o privire proaspătă şi curioasă şi să faceţi propriile proiecte, nu neapărat fotografice şi să le împărtăşiţi cu ceilalţi. Povestea (adevărul) fiecăruia contează.

Ordinary day, perfect day

“Zi normală, dă-mi voie să fiu conştient de comoara pe care mi-o dăruieşti. Nu mă lăsa să trec peste tine în căutarea unui mâine perfect şi rar. Într-o zi îmi voi înfige unghiile în pământ sau îmi voi îngropa faţa în pernă sau mă voi întinde la maxim şi-mi voi ridica mâinile spre cer dorindu-mi, mai mult decât orice pe lumea asta, întoarcerea ta.” (R. Sharma)

IMG_4878 copy

Aveam un dor de ducă teribil. Voiam neapărat să plec undeva la munte, să fiu în natură în  weekend. Dar nu mi s-a arătat. Poate şi pentru a vedea încă o dată că libertatea nu este a face ce vreau eu şi a pleca unde şi când vreau eu, ci este inima curăţată de dorinţe din astea de copil răsfăţat  (vreau! vreau! vreau!) şi mintea curăţată de gânduri de nemulţumire (eu de ce nu pot avea/face/fi…). Doar atunci mă simt cu adevărat liberă şi nu mai contează unde sunt şi ce fac. Dar cu toate teoriile astea la care sunt asa de buna în ultima vreme, încă mă trezesc tânjind uneori după… te miri ce.

Cred că e normal să te simţi bucuros şi liber şi plin de viaţă când călătoreşti sau când vezi sau faci chestii senzaţionale (deşi uneori, dacă îţi lipseşte ceva în interior, nici măcar atunci), dar poate că adevărata provocare este să te simţi aşa în zilele şi locurile şi activităţile obişnuite. Cu greu am înțeles că trebuie să învăț să stau, să stau cu mine însumi, la fel de bine cum am învățat să las totul în urmă și să plec. Îmi aduc aminte de ce spunea Steinhardt, că grele în puşcărie nu erau zilele când aveau procese, interogatorii, chiar tortură, ci zilele obişnuite, orele, multele ore, în care nu se întâmpla nimic, în care erau siliţi să stea în celule, în locuri urâte, dezumanizante, era timpul acela gol în care rămâneai faţă în faţă doar cu tine fără să poţi scăpa nicunde.

Şi, fără a compara nici pe departe vieţile noastre cu ce a trăit Steinhardt, mă gândesc deseori oare cum putem să ne simţim cu adevărat vii, adică cu bucurie şi entuziasm şi sens (please, no more fake smiles), că suntem mai mult decât suma lucrurilor pe care le facem (pentru că suntem!) în fiecare zi, în zilele obişnuite, când pare să ne doboare alergătura, treburile, lucrul, casa, familia, responsabilităţile. Cum ne păstrăm spiritul viu în măcinarea pietrelor de moară ale rutinei şi obişnuinţei?

La asta mă gândeam când am încercat să fotografiez pădurea. Ha?! ce legătură are una cu alta?! Păi, în primul rând, cu toate că nu am fost la munte în weekend, totuşi am fost în natură, chiar dacă doar pentru câteva ore, la pădurea de lângă oraş cu bicicleta. Am fost acolo de multe ori şi e un loc cât se poate de obişnuit (deşi poate că o pădure nu e niciodată ceva obişnuit). Era frumos afară şi era plin de flori de primăvară, îmi bătea vântul prin păr, şi după atâta iarnă, era grozav să umblu în picioarele goale prin iarbă şi să mă ardă soarele prin tricou. Şi totuşi, când încercam să fotografiez pădurea, să redau frumosul din ea, nu ieşea nimic, poate pentru ca o priveam cu ochii obisnuintei. Exact ca o zi obişnuită, dacă o privesc repede, doar la suprafaţă. Mulţi copaci, vlăstari crescuţi haotic, covor de flori colorate dar nimic care să facă subiect de fotografie, în plus erau gunoaie care îţi zgâriau ochii, adolescenţi zgomotoşi şi vitezomani pe biciclete, muzică tare din maşinile parcate la marginea pădurii, multe lucruri care îmi distrageau atenţia sau mă deranjau. Însă, o dată ce m-a oprit, m-am îndepărtat de la drumul bătut, am pătruns mai adânc în pădure, am stat în linişte (liniştea mea şi liniştea pădurii) şi m-am uitat cu atenţie în jur, am început să văd că frumuseţea se revela. Şi aveam ce fotografia. Până când nu am stat şi am privit în linişte şi cu atenţie, nu am văzut copacul de pădure, nu am văzut floarea de mulţimea de flori.

Şi poate că aşa trebuie să privesc şi zilele obişnuite, ca pe această pădure, să găsesc momente în care să mă conectez la liniştea din mine, să fiu atentă să văd vlăstarul înverzit care izbucneste din pamant cu toata forta vietii şi e unic, să văd o frunză din mulţimea de frunze, să văd minunile ascunse în hăţişul fiecărei zile. Şi bineînţeles, să accept că nu poate fi totul doar o minune.

IMG_4881 copy

IMG_4887 copy

IMG_4883 copy

IMG_4890 copy

 PS: Iar pentru cei interesati de fotografie, as vrea sa recomand un articol foarte fain: Instrumente la indemana oricui, al lui Dorin Bofan, unul din fotografii mei preferati, care si scrie bine, articol care atinge un punct cu care sunt intru totul de acord, ca pentru a face fotografii bune nu este necesar un aparat/ obiectiv foarte scump, o super prelucrare in Photoshop, respectarea regulilor invatate despre compozitie, estetica etc (acestea sunt doar instrumente subordonate scopului fotografiei) ci de mesajul pe care-l transmite, conceptul, emotia, o viziune proprie si putine fotografii reusesc sa faca asta.

Tabara de la Orsova si darurile fotografiei

IMG_9872 copy

In 2011 când m-am întors in România în plin necunoscut, si imaginându-mi un nou început, mă gandeam ca o sa fac un business din fotografie, că asta va fi marea mea schimbare de carieră, adică că voi avea o carieră, că până acum nu avusesem decât joburi disparate. Dar gândeam şi un pic la modul mai visător, cum imi place mie :) follow your dreams, do what you love şi alte sloganuri din acestea. Ironia la o parte, e foarte fain să-ţi urmezi visele, nimic de zis, doar să îţi dai seama care-ţi sunt de fapt visele, să asculţi mai atent inima, nu să faci imediat planuri de afaceri (deşi poate aşa trebuia să fie, să trec şi prin asta, ca să înţeleg ceva).

Aşa că atunci m-am pus şi am studiat cărţi de marketing si business legate de fotografie, am colindat pe forumuri şi bloguri, am dat like-uri sperând să primesc şi eu inapoi, am comentat la poze si bloguri (cum zic reţetele de promovare), am participat la concursuri cu sfintenie, am fost la workshopuri, am scris cu cuvinte cheie (haha), am petrecut (pierdut) ore intregi pe facebook, uitându-mă la pozele altora, comparându-mă, gândindu-mă că eu de ce nu pot face aşa poze bune (populare), încercând să învăţ stilul şi tehnicile altora, dar nu aveam (încă) un stil al meu. Sincer, devenise un stres pentru mine, nu mă mai bucuram de fotografie, de ce fotografiez, nu mai vedeam minunea lumii, vedeam doar că nu am…succes !?! Dar oare ce o fi aia? Adică nu făceam bani (destui ca să trăiesc din asta) din fotografie. Cred că asta e cel mai greu în ziua de azi (şi poate dintotdeauna), că succesul se măsoară în bani (şi like-uri). Şi de multe ori cădem în plasa de a ne măsura şi valoarea personală sau a ce facem tot în funcţie de câştiguri sau popularitate. Dacă nu reuşeşti să vinzi ceva, să faci bani, înseamnă că nu ai succes, sau o concluzie şi mai grea, că nu eşti bun la ce faci (ok, uneori e adevărat, şi asta te poate motiva, dar nu întodeauna e adevărat)… şi de acolo e la un pas să crezi că nu eşti bun, că nu ai valoare. Poate de aceea aşa de puţini oameni încearcă să-şi urmeze visele, sau să facă o afacere din ce le place să facă, pentru că atunci când vine vorba de lucrurile importante pentru noi suntem mega sensibili dacă eşuăm (sau aşa simţim, iar ce simtim e doar o interpretare a realitatii), dacă suntem criticaţi sau ignoraţi. Poate de aceea de multe ori ne urâm joburile, dar când ne dăm demisia, după un timp ne simţim fără rost. Poate de aceea este atât de greu când ieşi la pensie şi nu te mai poţi defini prin ce făceai. Poate e mai uşor să ai un job care nu-ţi place sau ţi-e indiferent decât să te simţi aşa vulnerabil lansând în lume un proiect personal, care chiar contează pentru tine, în care ţi-ai pus sufletul, prin care, în mod simbolic, te-ai expus pe tine “dezbrăcat” în lume.

Îmi vine în minte exemplul celebru al lui Van Gogh care nu a vândut nici o lucrare toată viaţa, dar a continuat să picteze aşa cum simţea până la sfârşit. Normal că nu e fiecare din noi un un Van Gogh, dar ceva tot avem de învăţat.

Dar de fapt nu are nici o importanţă dacă faci bani sau nu din pasiunea ta. Dacă faci, foarte bine, dacă nu, iaraşi bine. Singurul lucru care contează este să fii autentic, să te exprimi, să creezi, să acţionezi. Să-ţi laşi creativitatea să se reverse. Să faci ceva pentru că în asta crezi, nu pentru a avea succes. Succesul e ceva secundar. Pasiunile au rolul de a ne menţine spiritul viu, de a ne face ochii să sclipească, de a ne hrăni cu o hrană de care avem nevoie ca de hrana fizică. Dar pe de altă parte, nu cred că trebuie să ne definim prin ele. Să avem puţină smerenie. E adevărat – cum spune părintele Părăian – că “Ce faci, te face”, şi e foarte important să acţionezi întru bine şi adevăr, dar ce faci îţi poate fi luat într-o secundă, şi apoi rămâne ce eşti, dincolo de acţiunile şi pasiunile tale.

Dar unde voiam să ajung, este că fiind prea preocupată să am succes, de fapt nu am văzut câte daruri mi-a oferit fotografia. Pur şi simplu m-a scos din “carapacea” mea, a fost modul meu de a mă exprima drept cine sunt, de a mă conecta la lume într-un mod autentic, prin care pot şi dărui ceva, apoi e darul minunat de a atinge vieţile altor oameni pe care de multe ori nici nu-i cunoşti (bineînţeles, toţi atingem vieţile celorlalţi oameni intr-o mai mica sau mai mare masura). Cred că atunci când am încetat să mă mai judec prin prisma succesului, am început de fapt să simt că am ceva de spus, de arătat, am început să fiu mai atentă ce şi de ce fotografiez, ce vreau să transmit, am început să mă bucur cu adevărat de darurile fotografiei,

Printre care a fost şi această tabără foto de la Orşova, drept premiu pentru concursul Fotogeografica din 2012. Şi ca o mică notă, la acest concurs mă uitasem ani de zile, urmărisem participanţii şi premiile şi mă gândisem că ce fain ar fi dacă vreodată aş avea poze destul de ok pentru a le trimite măcar spre participare. Well, în 2012 mi-am luat inima în dinţi şi am participat, era şi ultimul an când puteam participa, datorită limitei de vârstă şi…am câştigat (premiul 3 la secţiunea Fotoreportaj, cu o serie de fotografii din Munţii Retezat). Oa, nu mi-a venit să cred. Şi ăsta e doar unul dintre darurile pe care le-am primit, şi de care poate nu m-am bucurat pe deplin sau nu le-am primit cu recunoştinţă şi acceptare şi drag în mine, pentru că mă judecam după nu ştiu ce standarde de reuşită.

Tabăra de la Orşova a fost poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, în satul Scărişoara, la Crucea Albă, Cheile Tâsnei, pe clisura Dunării, Ciucaru Mare, în Cheile Nerei, la Mănăstirea Călugăra, pe câmpuri şi dealuri, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, ne-am ajutat, am vorbit filozofii, şi s-a creat între noi o solidaritate şi familiaritate tare faine, deşi ne întâlnisem pentru prima oară atunci şi am avut sentimentul acela de libertate şi bucurie şi aventură de road trip :) , am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am dormit pe iarbă, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) Şi dacă nu era fotografia nu ne-am fi întâlnit, nu am fi fost în această tabără.

Iată şi pozele, din care unele vor fi incluse în cartea de fotografie despre Banat:

no images were found

Retrospectiva 2013

Anul 2013 poate părea un an sărac, cel puţin în evenimente exterioare: am călătorit foarte puţin, am ieşit rar, m-am întâlnit cu mai puţini oameni, am scris mai puţin şi am fotografiat mai puţin. Însă poate a fost cel mai bogat an din viaţa mea, în interior, si unul dintre cei mai grei ani si plini de transformari interioare. Despre ce am învăţat în 2013 am vorbit în articolul anterior, aşa că acum fac o retrospectivă fotografică a anului. Cu toate că am fotografiat puţin anul acesta, am simţit o legătură mai profundă cu ce am fotografiat. De fapt, multe ori am simţit că actul de a fotografia este secundar, ci doar faptul de a putea vedea şi a mă minuna, de a fi martor al frumuseţii unui răsărit cu ceaţă peste dealuri, a unei păduri toamna, a unei picături de rouă, a liniştei apei şi copacilor, a unor oameni deosebiţi, a fost suficient. Deci în 2013 am devenit un fotograf fără aparat :) Şi am încercat să susţin şi eu, doar prin fotografie şi scris, e drept, câţiva oameni şi proiecte frumoase.

1 ianuarie 2013 m- aprins pe câmp fotografiind apusul, şi adunând (fără să-mi propun) încă o fotografie pentru seria foto Doi , care văd că tot creşte.

two

În februarie am fotografiat la Muzeul de Artă din Timişoara pe pe prichindeii super simpatici participanţi la proiectul Eu, Mo’zArtino

mozartino copy

Tot în februarie am fotografiat concertele caritabile ale Asociaţiei Timişoara Gospel Project în medii mai puţin obişnuite, la Satul de copii Rudolf Walter, la Spitalul judeţean şi la Colegiul Ion Vidu (mai multe fotografii aici). De fapt anul acesta am fost fotograful lor şi i-am însoţit la toate concertele lor, şi la Azilul de noapte din Timişoara, la Centrul medical Cristian Şerban din Buziaş, şi la filarmonică. Şi m-au mişcat de fiecare dată cu bucuria şi entuziasmul lor. Şi ce m-a surprins, că m-am trezit şi eu, printre două poze, schimbat obiective şi alergat în găsirea unei poziţii bune de pozat, fredonând, bătând ritmul din picior sau char cu ochii în lacrimi de emoţia transmisă de cântece, şi aşa mi-am adus aminte cât de mult îmi place şi mie să… cânt. De explorat pe viitor :)

IMG_0658 copy

IMG_0667 copy

Tot în februarie, se pare că luna cea mai plină fotografic, am fost la un workshop de fotografie la Gura Humorului – Nord Foto Weekend şi m-am îndrăgpstit de zona aceea (vezi Galeria foto). Mi-am notat: de explorat mai mult pe viitor

 

IMG_8867 copy

IMG_8872 copy

În aprilie se pare că nu am fotografiat nimic, iar în mai am fost într-unul din locurile mele preferate: Munţii Ţarcu, şi cu ocazia aceasta am inaugurat o serie de articole Made in Romania

tarcu_070

tarcu_036

 Tot în mai am fost în tabăra foto de la Orşova (un premiu pentru concursul Fotogeografica 2012), poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, satul Scărişoara, clisura Dunării, Ciucaru Mare, Cheile Nerei, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) M-am simţit bucuroasă şi liberă, sentimente rare. Scopul taberei foto era realizarea unei cărţi cu fotografii din Banat, care probabil va ieşi la anul.

IMG_9977 copy

 

IMG_9633

 În iunie am fotografiat… oameni faini. De fapt, cred că ăsta e unul dintre marile daruri pe care fotografia mi le-a făcut, că m-a făcut să îmi extind lumea, limitele, să mă exprim, să trec de timiditatea mea, să intru în contact cu oameni deosebiţi, pe care altfel nu i-as fi cunsocut, şi care probabil erau…cum mi-ar fi plăcut şi mie să fiu :) Oameni care aveau entuziasm, curaj, demarau proiecte în care credeau cu tărie, nu se gândeau în primul rând la bani, ci dădeau tot ce aveau mai bun în ei, nu se dădeau bătuţi în faţa greutăţilor, îşi înfruntau fricile şi aveau curajul să recunoască că le era frică, că aveau emoţii, nu era nici o ruşine, oameni care aveau credinţă, speranţă, încredere, care prin ce făceau atingeau vieţile celorlalţi şi nu trăiau doar pentru ei, oameni care ştiau cine sunt, nu se conformau şi nu aveau nevoie de simbolurile “reuşitei” sociale. Dacă ei ar citi asta, probabil ar zice că-i idealizez :)
Printre aceşti oameni:

Emil Kindlein, aici în Sinagoga din cetate, lansând primul lui microfon de argint, lucrat manual de el, proces în care şi-a pierdut un deget şi după previziuni sumbre că nu va mai putea cânta la chitară, totuşi a revenit. Respect! De fapt pe Emil l-am mai fotografiat şi am mai scris despre proiectele lui: În căutarea timpului pierdut şi Unde sunt zăpezile de altă dată

eksm_010

 Beck Corlan care crede că noi am fost aduşi pe lume să facem lucruri extraordinare, oricât ne-ar fi de greu, care emană atâta bucurie şi pasiune când cântă, la care – lucru pe care-l întâlneşti rar – ce este în interior, este şi în exterior, adică convingerile ei cele mai importante sunt exprimate în cântec, în vorbă, în tot ce face, o lecţie de autenticitate

colaj beck

Iuliana Nălăţan, aici la lansarea cărţii ei, India Darshan şi dansând un dans tradiţional indian Odissi.

iulia_33

triptic iuliana copy

Dominic Samuel Fritz, iniţiatorul proiectului Timisoara Gospel Project (am mai scris despre el şi proiectul său aici: DIncolo de bariere)

 

tgp_264 copy

tgp_063 copy

În iunie am fost voluntară la organizarea Street Delivery şi am făcut şi poze, şi nu bănuiam că nici două luni mai târziu voi lucra la Cărtureşti. Deh, aşa se leagă lucrurile :)

IMG_1168 copy

IMG_1107 copy

 

IMG_1143

IMG_1048 copy

În iulie am fost într-o excursie de o zi la Muntele Mic şi la Trei Ape, şi cu toate că am stat doar câteva ore acolo, m-a umplut de energie şi de linişte, ca de fiecare dată când merg în natură:

IMG_1369 copy

IMG_1525 copy

În august am dormit sub stele la Herculane şi am fost pentru prima dată într-o excursie cu barca pe Dunăre, în peştera Ponicova şi pe lângă mănăstirea Mraconia

_MG_0295 copy

colaj capitan_pestera Ponicova

IMG_1547 web

În august am prins un apus minunat în lanul de floarea soarelui

IMG_1627 web

În octombrie am descoperit Munţii Poiana Ruscă şi pădurea toamna, o minune:

IMG_3462

IMG_3433

IMG_3452

În noiembrie am fost la o tură foto cu grupul Întâlniri foto Timisoara în satul Peştera şi am colindat prin satele din jur, Măgura, Şirnea şi spre Piatra Craiului. Şi aici am prins poate cel mai frumos răsărit văzut vreodată, într-o vale cu ceaţă, peste care răsărea soarele şi scotea încet încet din ceaţă în lumină câte o casă, un copac, un vârf de deal, superb!

IMG_3925 copy

IMG_3945 copy

IMG_3861prin plan copy

În decembrie am fost la Mănăstirea Oaşa (am scris despre asta aici)

IMG_4239 copy

Tot în anul acesta m-am mutat la casa mea, şi pentru prima dată în viaţă m-am simţit acasă, din toate punctele de vedere, am început să am sentimentul de linişte interioară, că sunt în locul potrivit, că am jobul potrivit, că ştiu cine sunt, că ştiu ce îmi place şi ce nu şi exprim asta, că am un sens, că trăiesc mai autentic. Eu credeam că marele curaj a fost să plec în străinătate, în locuri unde nu ştiam pe nimeni şi să o iau de la zero, să călătoresc singură, să fac chestii extreme, dar de fapt un curaj şi efort şi mai mare a fost necesar pentru a mă muta în oraşul meu natal, la 10 minute de locul unde am locuit toată viaţa şi să-mi iau viaţa în mâini, să mă definesc fără ajutorul lucrurilor “cool” pe care le făceam, ci aparent într-o viaţă banală. Şi pe măsură ce mi-am construit şi amenajat spaţiul exterior, am vrut să-l păstrez simplu şi curat, cu lumină şi culoare (iar cu ocazia aceasta am aruncat sau dat o groază de lucruri  – haine, cărţi, obiecte, despre care simţeam că nu-mi mai folosesc, de fapt că pot trăi liniştită şi fără ele; la fel am făcut şi cu oamenii, am redus mult socializarea, întânirile din obligaţie sau obişnuinţă sau doar pentru că nu ştaim ce să fac cu timpul meu), şi astfel am simţit că-mi amenjajez şi curăţ şi aşez pe baze noi şi spaţiul interior.

home sweet home copy

IMG_1349 copy

Apoi, o dată cu mutarea, în viaţa mea a intrat şi un pisic, cu care mi-a trebuit ceva timp să mă obişnuiesc, mi-a provocat tot felul de reacţii, dar am învăţat multe de la el şi… m-a schimbat (am scris despre asta aici). Poate cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o a fost că oamenii dificili (şi pisicile dificile :) de fapt nu sunt dificili de loc, ceea ce nu suportăm sunt de fapt reacţiile noastre la ei, şi dacă stăm să analizăm mai profund, descoperim că ce ne enervează la ei este de fapt ce ne enervează la noi. Aşa că oamenii (da, şi pisicile!) care ne provoacă furie, durere, vinovăţie, neputinţă, iritare, de fapt nu au făcut decât să scoată la iveală ce era în noi deja, ei sunt doar declanşatorul, nu cauza, ei ne apasă “butoanele”, ne ating punctele sensibile şi rănile, şi astfel vedem ce trebuie rezolvat în noi, vindecat, reevaluat, curăţat. De fapt toţi aceşti oameni şi şi situaţii sunt o binecuvântare, căci ne fac să devenim mai conştienţi şi să evoluăm. Ideea asta am regăsit-o în multe cărţi, dar doar acum am înţeles-o pe deplin, pe pe pielea mea şi cu exemple din viaţa mea. Şi poate că pisicul m-a mai învăţat să nu mă mai iau atâta de în serios, să nu mai fiu atâta de deranjată când lucrurile nu stau aşa cum vreau eu sau când el nu e “cuminte” (adică nu se poartă cum aş vrea eu), să am răbdare cu relaţiile (chiar şi cu o pisică) şi cu reacţiile şi sentimentele mele, să nu mă mai las dusă de ele, să respect şi accept pe celălat aşa cum este.

IMG_0877

Tot în 2013, pe la jumătatea anului am avut o “cumpănă” în viaţă, o cotitură, am căzut cu bicicleta, şi acum dacă mă uit în urmă a fost un accident foarte ciudat, parcă aş fi fost împinsă (deşi nu m-a atins nimic şi nici nu eram pe un drum accidentat) am dat cu capul de beton şi am rămas acolo ceva timp, şi aş fi putut foarte bine să nu mă mai ridic. Dar am avut noroc totuşi (în fine, noroc. am fost protejată!). De parcă aş fi avut nevoie să dau cu capul şi la propriu pentru a mă trezi. Am scris despre asta aici şi am mai făcut cu ocazia acesta o poză pentru proiectul meu 35 Ways of seeing myself

Reborn

…şi asta:

IMG_9082 copy

 Iar în încheierea anului, chiar în 31 decembrie, am fotografiat la doi paşi de blocul meu. Nu ştiu cine a scris acest “Te iubesc” pe asfalt şi pentru cine, dacă erau adolescenţi, sau dimpotrivă, la vârsta a treia şi într-un final el sau ea s-a hotărât să-i mărturisească iubirea, dacă a fost doar un joc, dacă a avut un răspuns, dacă a fost recirpoc sau nu. Dar sincer pentru mine nici nu a contat, tot ce ştiu e că în dimineaţa în care am trecut pe acolo cu gândul la treburi, cumpărături, probleme, dileme etc. şi am văzut aceste cuvinte scrise pe asfalt, am avut sentimentul că universul mi-a transmis un mesaj de iubire. Necondiţionată! Căci – după cum spuneam, cuvântul meu pe 2013 a fost love – cred că asta e marea şi greaua lecţie a lui 2013, să învăţ să iubesc necondiţionat. Iar eu aş fi putut să trec pe acolo şi să nici nu văd (cum poate de atâtea ori am făcut cu alte mesaje mai subtile). Aşa că m-am oprit, am zâmbit, mi s-a umplut inima de lumină şi…am mulţumit. Mulţumesc, 2013!

IMG_4341 copy

 

La Manastirea Oasa

IMG_4239 copy

Mai pe la începutul acestui an am fost la o conferinţă ţinută de Părintele Pantelimon şi Părintele Iustin de la Mănăstirea Oaşa (am mai scris despre asta aici). Era prima dată în viaţa mea când mergeam la o astfel de conferinţă şi trebuie să spun că a atins ceva în  mine, ceva ce nici nu ştiam că este acolo. Dar poate primul impact puternic a fost filmul prezentat în deschiderea conferinţei cu fotografii de la Mănăstirea Oaşa, realizate chiar de părintele Pantelimon, care a făcut facultatea de arte în viaţa dinaintea mănăstirii. M-am uitat atunci total absorbită şi fără să mai ştiu nimic în jur la fotografiile minunate, cu mănăstirea, cu munţii, pădurile şi cerul din jur, cu oamenii cu priviri luminoase şi sau arzătoare de…spirit, de duh, de adevăr (poate sună abstract, dar altfel nu ştiu cum să o spun, însă era atât de evident!), oameni trăind simplu, muncind, rugându-se, cu disciplină şi asprime, dar radiind atâta bucurie şi lumină cum rar am văzut în rest. Era o lume total necunoscută mie până în acel moment. Şi atunci mi-am zis că trebuie neapărat să ajung la mănăstirea Oaşa. Ceea ce s-a şi întâmplat spre finalul acestui an. Şi deşi am stat foarte puţin acolo, doar o noapte şi o zi, am trăit multe şi…da, am fost fericită, într-un mod cu totul nou. Întâmplarea a făcut ca la câteva ziel după ce am ajuns la mănăstire să fie din nou în Timişoara o conferinţă cu părinţii Iustin şi Pantelimon. Şi atunci am stat trei ore în picioare, într-o sală ticsită şi nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Aş vrea să scriu doar câteva idei care mi-au rămas de la conferinţă, care m-au făcut să mă gândesc şi după aceea mult timp la ele şi mi se par nişte principii de viaţă simple, poate aspre, dar care te duc la bucurie adevărată. Citez din memorie, deci poate citatele nu sunt exacte şi sunt trecute prin filtrul meu, dar aş vrea totuşi să le scriu:

– A vedea răul din noi, a ni-l asuma şi a-l depăşi este cea mai mare şi mai importantă lucrare din viaţa omului. Să-ţi vezi răul din tine nu e puţin lucru, asta înseamnă că de fapt s-a făcut lumină în tine, căci dacă era întuneric nu vedeai nimic. De fapt cu cât se face mai multă lumină în tine, cu atât devii mai conştient de răul din tine (dar şi de bine)

– De multe ori oamenii deznădăjduiesc pentru că văd că e atâta rău în ei, şi e prea greu să se lupte cu patimile, şi atunci se lasă pradă deznădejdii. Însă atitudinea trebuie să fie una de hărnicie, adică da, e mult de lucru, e drum lung, e mult de luptat, dar zi de zi lucrez, mă lupt, nu mă las, sunt “harnic” (dar în alt sens, harnic la munca interioară, ce frumos!). Deznădejdea e un semn de mândrie (că lucrurile sau eu nu sunt aşa cum aş vrea, dar nici nu fac un efort pentru asta). Iar lupta până la urmă nu e dusă pentru a ajunge la un confort psihic, ci lupta e sursă de energie duhovnicească (altă idee atât de puternică, care m-a pus pe gânduri)

– De multe ori ne concentrăm pe a vedea doar răul, greşelile, neputinţele celorlalţi, vedem paiul din ochiul celuilalt, dar nu vedem bârna din ochiul nostru. O atitudine care de fapt îi face rău celuilalt, pentru că atunci când ne concentrăm asupra răului din el, de fapt îi potenţăm sau îi scoatem la iveală răul. În schimb dacă ne schimbăm noi atitudinea şi încercăm să vedem dincolo de acel “pai” care ne stă în ochi, încercând a-l privi şi primi pe celălalt curat în inima noastră, practic îi oferim o “oglindă” în care să se vadă curăţit, încurajăm să iasă la iveală, să se mainfeste binele din acea persoană. Dar asta înseamnă că mai îtâi trebuie să ne curăţim noi în interior. ca întodeauna, în loc să vrem săl schimbăm pe celălalt, să ne schimbăm mai întâi pe noi înşine. Lucrarea acolo începe. De fapt, atunci când ceva ne deranjează, ne înfurie la celălalt, e ceva ce ne deranjează în noi. Ce e înăuntru e şi în afară. Nemulţumirile şi urâtul din interior se proiectează şi în afară. Şi drept concluzie, cuvintele lui Nae Ionescu “Vezi ce eşti, nu vezi ce este”.

– Şi apropo de viaţa prin celălalt şi una dintre poruncile fundamentale, a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, ce înseamnă asta de fapt? A-l aduce pe celălalt în tine,  a-l percepe ca pe tine, ca pe un alt tu, iar atunci nu mai poţi fi rău sau judecător cu el. Poate că pare simplu şi banal, dar din porunca aceasta de mult eori ne oprim la a-ţi iubi aproapele şi uităm de multe ori partea cu “ca pe tine însuţi”, ceea ce duce la sacrificii prost înţelese “spre binele celuilalt”, şi la pretenţii pentru acest sacrificiu. Dar doar măsura în care te iubeşti /te accepţi/te asumi pe tine este măsura cu care îl poţi iubi pe celălalt. Sau de multe ori ne oprim doar la a ne iubi pe noi în sensul urmăririi doar a propriilor plăceri, sau a trăi doar pentru noi, fără a vrea să facem măcar un mic gest de a renunţa la confortul şi plăcerea proprie pentru celălat. Căci paradoxal, a te iubi pe tine înseamnă şi a renunţa la tine.

Atât deocamdată. Şi câteva fotografii de la Mănăstirea Oaşa, unde am făcut şi o drumeţie pe munţii din jur, pe o zi de iarnă din aceea limpede, cu cer albastru intens, cu ger şi soare, care făcea ca zăpada să sclipească şi totul în jur să fie de un alb strălucitor.

IMG_4250 copy

IMG_4215 copy 4 web

IMG_4240

IMG_4257 copy

IMG_4234 copy

IMG_4228 copy2

IMG_4203 copy

IMG_4200 copy

IMG_4199 copy

IMG_4209 copy

IMG_4233 copy

Lectii de la o pisica

IMG_0877

 

JOS DE PE MASA!!!!

Spun eu cu glas autoritar. Miaună suparat şi sare pe podea. Asta se repetă de vreo zece ori în fiecare zi, cel puţin când reuşesc eu să-l vad că face asta. Cerşeşte de mâncare cu o faţă atât de tristă, cu ochii mari, în lacrimi, şi un mieunat atât de sfâşietor de parca n-ar fi mâncat cu zilele (şantaj emoţional pe faţă). Si mi-a făcut praf sandalele. Si umblă pe tastatură si bea din cana mea de apă. Si se tavaleste si se agata de cablurile de la calculator. Si a vomitat pe covorul din sufragerie. Si nu ma lasa sa dorm noaptea, miaună, topaie si are chef de joaca. Si apoi da, cel mai grav, am uitat sa spun ca-mi roade si zgârie cărţile din bibliotecă (ah, cărţile mele iubite!). Si eu il cert si ma supar si el nimic. Si apoi vine ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si mi se aseaza in brate si se rasfata si toarce si vrea sa fie mangaiat. Adevarul e ca oricate nebunii ar face si oricat m-ar supăra uneori, imi cam place de el. De fapt, il invidiez putin. Ok, putin mai mult. Eu, care toata viata am fost copilul cuminte şi ascultător, tocilară cu note mari, bursieră la o facultate care nu m-a interesat dar am facut-o ca… trebuia (?!?!)), care se gandeste cum sa faca să nu supere pe nimeni, am primit în dar o pisica rebelă si neascultatoare. Plus eu mai singuratică am o pisică super afectuoasă, care îmi caută mai tot timpul compania. Hehe, să mai zici că ceva din ce ni se întâmplă e întâmplător. Şi măcar atât am văzut până acum, că apar în vieţile noastre oameni importanţi (sau chiar şi o mâţă :) care ne supără, ne enervează, ne rănesc, ne scutură, de fapt de trezesc, ne învaţă ceva, dacă vrem să vedem dincolo de sentimentele noastre rănite, neplăcerea sau furia noastră.

Poate că acum ajung şi eu să înţeleg ce a înţeles şi Veronika (din cartea “Veronika se hotărăşte să moară” de Coelho) – deabia când a ajuns în situaţia limită, la azilul de nebuni şi cu ameninţarea morţii plutind asupra ei (nu ştiu de ce doar în situaţii limită ne reevaluăm vieţile, ne vedem cu adevărat şi nu mai mergem înainte din interţie) – că avusese parte de iubire şi afecţiune în viaţa ei, dar ce lipsea pentru ca acestea să se transforme într-o binecuvântare era să fi fost un pic mai nebună. Adică cum, nebună? Ei, nu bolnavă sau aiurită sau cum se cred unii, cu o aură specială. Şi nici o nebunie – rebeliune (pe care o trăim făcând lucruri extreme, beţii ale simţurilor şi “having fun” ) care nu are nimic de a face cu libertatea şi oricum, hai să recunoaştem, nu prea sunt “fun”. Ci să fie ea însăşi, dar mai întâi să descopere cine era ea cu adevărat. Să nu se piardă în ceilalţi, pentru ceilalţi. Din datorie, din iubire (cică), sacrificiu (prost înţeles), din frică (de respingere). Play it safe. Play it nice. Dar asta înseamnă moarte interioară, o viaţă fără bucurie, amorţeala sufletului (comfortably numb, cum ziceau Pink Floyd). Când vrei să amorţeşti frica şi suferinţa, de fapt amorţeşti şi bucuria şi lumina. Şi de aceea se hotărâse ea să moară. De fapt Veronika cea falsă trebuia să moară. Dar cine era Veronika cea adevărată?

De fapt, ea descoperă că a fi nebună însemna a fi conştientă şi a fi liberă. Şi libertatea implică multă responsabilitate.  Nu mai poţi da vina pe nimeni pentru cum e viaţa ta sau tu. A avea curaj să te asumi. A trăi fără frica de a supăra pe cineva, de a le pierde iubirea, a oamenilor importanţi din viaţa ta, căci întotdeauna despre ei este vorba (părinţi, prieteni, iubiţi). Nu trebuie să renunţi la cine eşti pentru a fi iubit. Nu trebuie să încerci să faci pe plac, dar asta nu înseamnă să fii centrul universului şi să nu mai ştii de ceilalţi. Paradoxal, doar atunci când eşti cine eşti cu adevărat, când cad măştile, atunci îi poţi vedea cu adevărat şi pe ceilalţi, atunci te poţi conecta cu adevărat la ei, atunci poţi iubi cu adevărat, atunci te poţi dărui. Altfel, e un teatru de măşti, în care ne întrebăm de ce oare nu simţim bucuria pe care ar trebui să o simţim.

Asta înţelesese Veronika, că părinţii sau bărbaţii ar fi iubit-o oricum, dar doar dacă era ea însăşi (adică nebună, adică liberă :) această iubire s-ar fi transformat într-o binecuvântare, în bucurie, în ceva real şi adevărat şi frumos, care o împlineşte şi îi împlineşte şi pe ceilalţi. Până când nu vezi cine eşti şi exprimi asta, degeaba faci chestii care crezi că sunt faine, că ţi le doreşti, sau ce vezi în jurul tău, că vei simţi în străfundul sufletului tău că ceva nu e în ordine, vei simţi un gol teribil. Dar e foarte ciudat, atunci când ne apropiem de miezul fiinţei noastre, când vedem ce e important pentru noi şi încercăm să exprimăm şi să trăim asta, e şi atracţie foarte puternică, dar şi respingere foarte puternică. E o frică teribilă. Frica aceasta pare un gardian, cum era paznicul care stătea la poarta Legii, în povestirea lui Kafka (omul tot întreabă an de an dacă poate să intre, gardianul zice nu, şi omul se aşează în faţa uşii şi tot aşteptă să i se dea permisiunea, nu îndrăzneşte să încerce să treacă de gardian, deşi stia că după uşa aceea e poate tot ce şi-a dorit în viaţă. Şi doar la finalul vieţii află că uşa era deschisă şi paznicul nu l-ar fi împiedicat să intre. Dar trebuia să-şi asume riscul şi să încerce să deschidă uşa!). Sau poate că frica este şi un mesager care ne spune că suntem pe calea cea bună şi ne apropiem de ceva important pentru noi.

cat story web

Până şi mâţa asta ştie că o iubesc chiar dacă îmi roade preţioasele mele de cărţi. Până la urmă, nu iubim pe cineva  doar când e drăguţ şi ne stă docil în braţe şi toarce. Iubirea e testată atunci când face ceva ce nu ne convine, când nu se poartă cum am vrea noi sau cum credem noi că merităm. Îmi place ce spunea părintele Teofil Părăian, că dacă nu iubeşti pe cineva cu defectele lui, apăi nu-l iubeşti nici cu calităţile de fapt. Şi cum provocarea este de a rămâne acolo, de a rămâne deschis şi a continua să-l vezi  şi să-l înţelegi pe celalalt, să nu vezi doar dorinţele tale şi supărarea ta. Căci şi dacă supărarea şi tânjirea şi reproşul este doar în gând, apropierea nu este posibilă, iubirea nu este adevărată. Şi mai e ceva, că atunci când spunem “te iubesc” de multe ori de fapt spunem, cerem “iubeşte-mă tu, dar aşa cum aş vrea eu!” Fii tu cuminte şi drăguţ şi pe placul meu, că eu uite ce mult te iubesc. iar de nu…vai ş-amar”. Era şi un banc (bineînţeles, cu rolurile clasice masculin şi feminin). Că femeia îi spune bărbatului: “Te iubesc”. Iar el: “Nu mă ameninţa!” :)))

Şi mâţa mai ştie că uneori trebuie să mă zgârie ca să înţeleg că nu-i place ceva. Şi că tot ce rămâne neexprimat (mai ales furia reprimată) de dragul păstrării aparenţelor “drăguţe”, al politeţii şi sacrificiului pentru aproapele, ne zgârie şi ne dărâmă pe noi pe interior. Nu trebuie să fii agresiv sau violent pentru a te exprima, dar trebuie să găseşti o cale înţeleaptă să exprimi se simţi cu adevărat (şi bineînţeles, să dai strat după strat la o parte până ajungi la adevărul sentimentelor tale, şi nu e aşa simplu pe cum pare).

Şi mai e o lecţie cu mâţa. Că nu trebuie să te arunci cu capul înainte într-o relaţie şi să judeci totul din prima şi să forţezi lucrurile. Da, da, încă vorbeam de mâţă :) Cred că după primele zile petrecute la mine acasă nu prea i-a plăcut. I-a venit să plece. Să sară pe fereastră. Şi mie la fel. Mi-a venit să o dau înapoi. Era prea mult pentru mine. Mă simţeam şi vinovată că nu-i ofer o casă bună, că nu se simte bine la mine. Şi auzisem că cică e fain să ai o pisică iar mie nu mi se părea de loc aşa, părea că nu ne înţelegem deloc. Dar din nou şi din nou văd câtă răbdare trebuie să ai cu toate lucrurile şi oamenii şi întâmplările din viaţă, cum nu trebuie să te arunci să judeci ceva, să iei decizii imediat, când eşti copleşit de sentimente, fie ele bune sau rele. Oricât de romantic ar părea dragostea la prima vedere, sau furia, dispreţul, neplăcerea sau îndreptăţirea (a crede că eşti îndreptăţit, că ai dreptate, că uite ce nedrept şi ce nashpa ce mi se întâmplă şi ce răi sunt oamenii cu mine) la prima vedere, trebuie răbdare să săpăm sub aparenţa şi imediatul lor, să nu ne lăsăm duşi de ele. Căci întotdeauna lucrurile nu sunt ce par la prima vedere. Nici iubirea. Nici suferinţa. Mai ales suferinţa. Iar acum când mâţa îmi toarce în braţe şi “vorbim” şi pur şi simplu îmi transmite atâta calm de mă adoarme pe canapea după-amiaza, când văd că are atâtea şi atâtea expresii, mă bucur să o găsesc acasa (chiar şi când îmi roade cărţile, păcatul suprem) şi îmi vine să şi râd de reacţiile mele din primele zile.

Şi deocamdată atât de la pisică. Şi de la mine.

Aştept să-mi scrieţi şi voi, despre pisici, iubire, a fi tu însuţi şi alte subiecte serioase sau neserioase :)

 

Povesti care continua (altfel)

borcan  web

 

Ca şi cum viaţa mea ar fi fost un borcan, cu multe chestii adunate înăuntru, strat cu strat, an cu an, generaţie cu generaţie, dar care avea capac si apă limpede la suprafaţă şi etichetă pusă regulamentar pe care scria Claudia Tănăsescu, numa bine ca să ştie toată lumea cine locuieşte acolo. Mai puţin eu, care stăteam acolo după geamul borcanului privind lumea şi interacţionând conform etichetei şi gândindu-mă că aşa trebuie să fie. Dar ce se întâmplă dacă vine cineva sau ceva care dă brânci borcanului? Ce se întâmplă când borcanul e scuturat bine, interiorul se tulbură, capacul sare şi tot ce era în borcan aparent la locul lui se împrăştie, se revarsă, dă pe afară. Ce se întâmplă dacă nu-mi mai place scrisul caligrafic de pe etichetă, scris literă cu literă în atâţia ani, poate cu mâna condusă de alţii. Rup eticheta şi lumea nu mă mai recunoaşte, cel puţin lumea căreia îi plăcea scrisul caligrafic.

Mai că se sparge şi borcanul. La propriu. Adică o căzătură cu bicicleta, dat cu capul de asfalt si rămas acolo câteva lungi secunde sau minute, cu asfaltul arzând fierbinte sub mine, oameni adunaţi în jurul meu ale căror voci le auzeam de departe, cu privirea înceţoşată, ambulanţă şi aşteptare la urgenţe, pierdut cunoştinţa, timp în care mi-a trecut, cum se zice, toată viaţa prin faţă. Şi am avut sentimentul de urgenţă, că nu degeaba eram la urgenţe, cu oameni care mai de care mai suferizi (eu eram unul din cazurile fericite!), cufundaţi fiecare în suferinţa lui proprie, fără să vadă nimic în jur, căci aşa suntem (sau credem că suntem) singuri, în suferinţa noastră, şi asta e o moarte, în care nu-i mai vezi şi simţi şi ai compasiune şi înţelegere pentru ceilalţi.

Da, am avut sentimentul de urgenţă, că am foarte putin timp la dispoziţie şi toate lucrurile nerezolvate au strigat în mine. Am avut şi sentimentul de fragilitate, că viaţa este atât de fragilă şi atât de valoroasă şi fiecare zi este un dar pe care de multe ori îl irosesc. Îl irosesc cu lucruri care contează atât de puţin, nemulţumiri, frică, negativitate, deznădejde (asta e cea mai rea), agitaţie, amorţeală, politeţe, socializare, măşti, încercarea de a face pe plac, neîncredere, susceptibilitate etc etc. Zile petrecute alergând orbeşte sau aşteptând…ceva, nu ştiu ce. Văd asta şi în jurul meu, oamenii sunt nefericiţi şi nici măcar nu ştiu de ce, toată lumea caută, aşteaptă, proiectează, e multă suferinţă şi nemulţumire, căutare de soluţii, care de care mai greşite, care nu ne vindecă de loc, ci doar adaugă la nelinişte, tot timpul e altceva, cum zicea şi Liiceanu, morcovul existenţial, obiective pe care ni le punem în faţă cum se pune morcovul în faţa măgarului pentru a-l urni din loc, şi alergăm după ele poate poate ne va distrage atenţia sau ne va vindeca de veşnica nelinişte şi tânjire care clocoteşte sub stratul aparenţelor, glasul acela al sufletului sufocat de nimicuri, de condiţionări, de îngrădiri şi care vrea sa fie viu şi adevărat şi liber, să se manifeste şi nu dă doi bani pe toate ideile prefabricate de cum ar trebui să fim (nici măcar despre cum ar trebui să fim liberi) şi ce credem noi că e bine pentru noi.

Dar oare de ce avem nevoie să dăm cu capul (uneori şi la propriu) pentru a ne reevalua viaţa, pentru a vedea cu claritate supărătoare cum suntem, pentru ca strigătul acela din interior să se audă limpede ca un dangăt de clopot ce ne cheamă să ne trezim. Momentele astea sunt o binecuvantare. Dar nu sunt plăcute. Damn! Am face orice să uităm ce am văzut în noi, să revenim cumva la ce ştiam înainte (un rău, dar măcar un rău cunoscut) decât haosul acesta sau să punem ceva repede în loc sau să acoperim cu ceva golul acesta înfricoşător.

Dar mergând pe drumul acesta al “trezirii”, privind cu onestitate în mine, am aflat de fapt atâtea despre tarele, suferinţele, neputinţele, dar şi vindecarea şi bucuriile comune ale oamenilor. Şi aşa pot să înţeleg mai bine, să ascult mai bine, poate să ajut mai bine (sper). De multe ori mă întreb de ce să scriu despre lucrurile astea, ce relevanţă poate avea pentru alţii, care este limita împărtăşirii experienţelor personale, când dă în ridicol, patetic sau vulgar? Este ok să deschizi ceea ce Gabriel Liiceanu numea “uşa interzisă” (în cartea cu acelaşi nume), uşa aceea, ca din palatul din poveste (doar că palatul e în interiorul nostru), cu o mie de camere în care prâslea putea să intre în toate, mai puţin în ulima, sub ameninţarea unei primejdii mari. Dar cheia îi era dată, doar de el depindea dacă decide să intre. E uşa de la camera aceea întunecoasă unde rareori pătrundem, de frica monştrilor ce locuiesc acolo: frici, lucruri nerezolvate, de care ne e ruşine, dorinţe obscure, traume, tristeţi, răutăţi. E ok să le scoatem la lumină şi cum să facem asta? Oare ceiallţi se sperie sau pot învăţa ceva şi ei despre monştrii lor? Poate de aceea scriu…

Poate nu ştiu multe lucruri, dar ştiu câte ceva despre efortul pe care trebuie să-l faci zi de zi pentru a-ţi păstra sufletul viu şi inima deschisă, şi a te bucura de frumosul şi binele din jur, deşi totul în lume pare să vrea să te tragă în direcţia opusă, a amorţirii sufletului, a acrelii, a violenţei (chiar şi doar verbale), a lipsei bunăvoinţei, a vederii doar a răului; despre cum credinţele de viaţă negative îţi răpesc bucuria de a fi şi cât de greu este să le schimbi; despre a trebui să fii adult pentru părinţii tăi si a tanji ca ei sa inteleaga si sa fie adulti si ei; despre cum atunci când oamenii (pe care-i numim dificili) ne provoacă reacţii puternice, ne enervează, ne supără, este sigur că au atins puncte sensibile şi nerezolvate din noi şi nu trebuie să dăm vina pe ei şi să răspundem cu agresivitate ci să “lucrăm” la noi înşine; cum suferinţa este necesară pentru a trece la altă etapă în viaţă; despre a-i folosi pe ceilalţi ca bandaj pentru rănile noastre şi cârje pentru neputinţele noastre şi a numi asta iubire; despre folosirea sexualităţii şi a relaţiilor fără fond ca un surogat pentru iubire, o căutare frustrantă şi neîmplinitoare, care doar alimentează sentimentul singurătăţii şi neiubirii; despre cum atunci când eşti nemulţumit de tine, totul din jur te nemulţumeşte; despre bucuria care izvorăşte din a uita de tine şi a face ceva pentru alţii, oricât de mic ar fi acel lucru, a nu trăi doar pentru tine (desi aceasta poate deveni si o capcana, o fuga de propria viata); despre darul minunat (şi uneori greu de primit) de a avea oameni care îţi spun adevărul despre tine, îţi ţin oglinda adevărului; despre faptul ca suferinta si trecerea fac parte din viata si trebuie sa le ducem fara a ne plange; despre a faptul că cu cât tânjeşti mai tare după ceva (cineva), cu atât se îndepărtează de tine; despre a învăţa să nu te victimizezi pentru a atrage atenţia sau a-i controla pe ceilalţi; despre a avea încrederea (nebună, iraţională) că poţi trăi altfel, deşi de multe ori ai făcut exact aceleaşi greşeli, te-ai comportat în exact acelaşi mod care a adus doar durere şi neîmplinire, şi ce luptă grea este asta; despre a te lupta şi cu problemele nerezolvate ale părinţilor tăi; despre cât de mult ajută o rugaciune şi despre faptul că nu depinde totul doar de eforturile tale proprii; despre cum există ceva în noi care ne atrage mereu aceleaşi situaţii şi aceleaşi oameni şi până nu înţelegem ce este acel lucru şi cum să rezolvăm acea problemă, vom fi prinşi în acest cerc; despre a înţelege şi a crede că dacă cineva nu te iubeşte (cum ai vrea tu) nu înseamă că eşti de neiubit şi mai ales nu înseamnă că trebuie să tot aşepţi şi să plângi, şi să acuzi şi să disperi şi să speri ca iubirea va veni, concetrează-te mai bine asupra vieţii tale, lucrurile astea vin de la sine când eşti liber şi în pace cu drumul tău şi când dorinţa de iubire nu este un strigăt disperat, de a umple un gol sau a vindeca ceva, ci este o chemare a unui întreg spre alt întreg (altă luptă foarte grea); despre a avea curajul să îţi înfrunţi singurătatea şi a da ochii cu tine însuţi, pentru că doar în singurătate este posibil aceasta; despre faptul că oricât de greu ar fi şi oricât ne-ar trage înapoi ce ni se întâmplă sau ni s-a întâmplat în viaţă, pur şi simplu nu avem voie să ne lăsăm, atât cât suntem sănătoşi cu mintea şi cu trupul, trebuie să ne luptăm în fiecare zi.  Da, ar mai fi multe de zis (de fapt le-am scris aşa ca mici gânduri zilnice pentru proiectul 365 meditatii zilnice pe care l-am întrerupt un timp, dar sper să-l finalizez).

Deci asta s-a întâmplat. Prin oameni şi evenimente, mi s-a dat un brânci, aşa am simţit. Borcanul s-a răsturnat şi nu mi-a plăcut ce am văzut. Dar am început să văd şi lucruri care îmi plac, de care nu ştiam. Am început să reaşez lucrurile şi să reumplu cu apă proaspătă borcanul şi scriu literă cu literă noul nume. De fapt, reînvăţ alfabetul. Sunt la bastonaşe :) Începătoare. Din nou. Nu e uşor. Cu A de la Acceptare, cu C de la Curaj şi Credinţă şi Compasiune, cu S de la Speranţă, cu Î de la Încredere (în sine, în ceilalţi), cu L de la Luptă, cu B de la Bucurie, cu R de la Răbdare şi Recunoştinţă, şi mai ales  cu I de la Iubire şi Iertare (şi astea sunt şi cele mai grele). A da, şi era să uit, cu P de la pisică :) Dar despre pisica si lectiile pe care le învâţ de la ea şi cum se continuă povestea… in articolul urmator.

Tu ce crezi? Dacă te-ai regăsit în ce am scris sau vrei să împărtăşeşti şi cu mine lecţiile sau părerile tale, îmi poţi scrie, fie la comentarii mai jos sau pe email. Mulţumesc :)

 PS: Am citit în dicţionarul de simboluri că “Apa reprezintă infinitatea posibilităţilor, toate semnele unei dezvoltări viitoare, dar şi toate ameninţările de resorbţie. A te cufunda in apă şi a ieşi din ea în seamnă a te întoarce la origini, a-ţi regăsi obârşia într-un imens rezervor de potenţial, trăgând de acolo forţe noi; este o fază trecătoare de regresie şi dezintegrarede care depinde o fază progresivă de reintegrare şi regenerescenţă”. Nu ştiam asta când am făcut poza şi am scris despre borcanul cu apă, dar se pare că nu a fost întâmplător.

PS2: Sunt multe cărţi care m-au însoţit şi luminat pe drumul acesta, dar poate citatul care mi-a rămas cel mai mult în suflet în ultima vreme este:

“De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister” (Nicoale Steinhardt – Jurnalul fericrii)

Mai multe pe celălalt blog al meu cu citate din cărţi.