Category Archives: Poveste

Despre inima

Inima – cuvântul anului 2016 pentru mine. Un cuvânt care mi-a surâs cu blândețea și căldura sa, dar care m-a și pârjolit și mi-a pus la încercare ceea ce credeam eu că sunt limitele mele interioare. Un cuvânt care mi se părea că mi se potrivește, că-l „posed” într-un fel, dar care mi-a arătat că am atâtea de învățat încă despre a trăi din inimă și despre a-mi deschide inima, mai ales.

Să pun inimă în munca mea, în vorbire, în scris, în gânduri, în relațiile cu oamenii din jurul meu, în căsnicia mea, în relația mea cu Dumnezeu. Asta voiam eu, asta însemna pentru mine această temă a a anului. Autenticitate. Trăire în profunzime, să mă investesc cu totul în ce trăiesc. O temă mare, poate prea mare pentru  mine, o temă de o viață.

O să spun sincer de la început, nu știu dacă am înțeles bine tot ce am scris aici și ce am înțeles nu știu dacă reușesc să trăiesc în totalitate. Am scris mult, poate că e cel mai lung text pe care l-am scris până acum, așa că nu știu dacă va ajunge cineva până la final :) Dar am scris mult ca pentru a săpa în jurul unor idei mari și importante, ca pentru a mai da un strat la o parte și astfel a înțelege mai bine, căci și asta face scrisul.

Inima și paradoxurile

Tot învârtindu-mă în jurul acestei teme a inimii, am descoperit mai multe paradoxuri.

Un prim paradox, cel puțin din câte am înțeles eu, e că nu poți alege să pui inimă. Adică nu poți alege în ce să pui inimă. Exact cum nu poți alege pe cine iubești. Însă poți alege cum iubești, cum îți manifești iubirea. Nu poți alege ce îți place să faci, în schimb poți alege ce faci.

De fapt, cred că ține de a te cunoaște pe tine însuți cât mai bine. Pentru că atunci poți vedea cu claritate încotro te direcționează inima. Am observat că de multe ori noi ne silim inima să meargă într-o direcție, o investim în ceva, într-o activitate, într-o cale, într-o relație, într-o dorință, într-un obiect chiar, dar nu îi ascultăm vocea subtilă care ne spune dacă direcția aceea este cea bună pentru noi. Pentru că ea tot timpul ne spune adevărul. Sau pur și simplu plutim, oarecum în derivă, încercând una și așta, sperând că aceea este direcția bună.

Să dau un exemplu, ca să se înțeleagă mai bine. Acum mai mulți ani am ales să trăiesc și să muncesc în străinătate și mi se părea că aceea este direcța în care trebuie să merg. Am încercat să construiesc și să pun inimă în viața mea de acolo și nu era o viață rea, dimpotrivă, la fel ca și jobul bun și de viitor (chiar și era așa, dar nu pentru mine).  Apropo de ce ziceam mai sus, că nu poți alege în ce pui inimă, ei bine, eu mă încăpățânam să-mi pun inima acolo. Am investit mult timp și energie. Dar dacă este să fiu sinceră cu mine, am simțit întotdeauna o voce mică (sau uneori chiar un strigăt) care-mi spunea că locul meu nu e acolo. Mă simțeam de parcă merg împotriva curentului, deși aparent o duceam bine, aveam o viață foarte bună. Dar nu puteam să ascult. Era prea mult zgomot, prea mult bruiaj în mine. Însă poate a fost necesar și acel timp pentru (auto)cunoaștere.

Cum asculți vocea inimii

Noi ne exercităm de multe ori voința asupra inimii, în loc să ne ascultăm inima și apoi să ne punem voința la treabă în direcția aceea. Și aici nu mă refer la vechea idee a luptei dintre rațiune și simțire. Inima nu e partea emoțională. Poate că asta e greșeala pe care o facem, să credem că ce simțim, emoțiile sunt vocea inimii și să ne ghidăm după ele, o companie bună, care ne indică multe, dar o cârmă proastă. Dar e destul de greu de făcut asta, pentru că, pe de o parte trebuie să-ți cureți inima de…reziduri (patimi, dependențe, condiționări, judecăți, fugi, frică, deșertăciuni, dorințe, plăceri, iubiri care nu sunt iubiri, etc.) și apoi trebuie să-ți ascuți urechea interioară pentru a putea asculta ce spune inima (adică a face liniște în tine, ceea ce iarăși este foarte greu).

Acum dacă mă uit înapoi, cred că acest cuvânt al anului – inimă – a venit la momentul potrivit (ca de altfel, fiecare cuvânt dinainte). Au fost câțiva ani lungi de curățenie generală a vieții și a ființei mele pentru a ajunge să-mi pot asculta inima. Eram în sfârșit pe drumul bun, drumul cu inimă. Asta nu e o laudă, ci doar o constatare de început de drum. Acum probabil că va intra tot mai mult în practică voința, pentru a mă menține pe drumul acesta. Și a continua să-mi „ascut urechea” pentru a putea asculta vocea inimii.

Inima închisă sau deschisă?

Nu încetează să mă surprindă și să mă uimească câte mai tot descopăr în mine. Așa am descoperit anul acesta că am inima închisă. Parțial. Dar „parțial” e ca și o ușă semi-deschisă cu lanțul pus.

Dacă te-aș întreba: ai inima închisă sau deschisă ce ai spune? Deschisă, nu? Și eu aș fi zis asta despre mine. Dar ca de fiecare dată, cuvântul anului mi-a arătat mai degrabă ce nu am sau ce trebuie lucrat în mine, mai degrabă decât să mă descrie.

Închiderea asta e aproape o chestie palpabilă. O simt. Dar o dată ce am văzut asta la mine, am început să văd și să o simt mai ales și la alții.

De ce ne închidem inimile? Ce întrebare?! Păi avem un milion, ce mai, un miliard de motive ca să le închidem dacă ne uităm în jur. Sau chiar la viețile noastre. Fiecare din noi am fost răniți, am fost trădați, ne-am trădat noi înșine, am mințit, n-am avut curaj, avem răni din iubiri și răni din copilărie, am trecut prin pierderi și greutăți. Și atunci ne deprimăm, judecăm, ne protejăm, rănim și noi pe alții și ne rănim singuri. Și toate astea se inscripționează în inimă și inima se încarcă cu „moloz”. Sau numai dacă te uiți în jur, pare că lumea a înnebunit, uită-te căte probleme, câtă durere, câte războaie, corupție, poluare, dezinformare, confuzie de valori, ură, indiferență, materialism. Lumea toată e rănită. Sau nici măcar nu trebuie să fie ceva așa mare și serios, ci simpla rutină, alergătură, nimicurile la care le dăm mare importanță, împrăștierea în cotidian ne secătuiesc inima.

Și încetul cu încetul, pe măsură ce trec anii, ne tot închidem inimile. Ca să ne protejăm. E normal, când doare, te strângi în tine, te aperi. Dar paradoxal, dacă te protejezi prea mult, fie în confortul singurătății, al rutinei, al îndreptățirii, al alegerilor sigure, al lui „ăsta sunt eu, atâta pot” sau dimpotrivă, a ripostărilor aspre, inima se ofilește, se împietrește, se plictisește….moare. Pare că râdem, pare că trăim, dar ceva ceva lipsește, trăim cu suprafața ființei. Sau doar eu simt asta?

Cum ne păstrăm inimile vii?

Prin iubire. Dar ce înseamnă asta? E un cuvânt atât de folosit în zilele noastre, atât în limbajul (parcă tot mai lemnos) al dezvoltării personale, cât și în mediul publicitar, mediatic sau de comunicare pe internet,  împreună cu inimile-inimioarele-emoticoanele (ce ne sărăcesc tot mai mult limbajul), încât pare un cuvânt golit de conținut. Și parcă, în mod real, lumea conține tot mai puțină inimă și iubire.

Ca de obicei, răspunsurile sunt chiar lângă noi. Metafora aceea care-mi placea atât de mult, a comorii din propria curte, pe care o descoperim după ce am umblat prin toată lumea după ea, cred că se aplică și aici. E adevărat că toate marile taine se ascund sub înfățișarea lucrurilor obișnuite. Dar despre cum exersăm iubirea în mod concret puțin mai încolo. (Asta mi-a inspirat și cuvântul anului 2017).

Unde este inima ta?

Andrei Pleșu are un text „Sus inima!” (în cartea „Despre frumusețea uitată a vieții”) în care vorbește, pe de o parte de sensul psihologic, moral al îndemnului – de încurajare, de îmbărbătare, de demnitate, de a nu te da bătut – iar pe de altă parte face referire la un fragment din Sfânta Liturghie când credincioșilor li se spune „Sus să avem inimile”. El argumentează că aceasta este nu doar o îmbărbătare, ci o adevărată „metodologie”, căci inima este în toate religiile un instrument al cunoașterii. Este și o atitudine de viață, un mod de a privi lucrurile dintr-o perspectivă mai înaltă, mai sus decât propriile euri și de a te desprinde de cotidian, de agitația și mizeria lumii, concretizată de el în peisajul politic și mediatic din țară, îmbibat de mizeriile și grosolăniile electorale, scadaluri, injurii, obscenități, atmosfera de știri de ora cinci. Articolul se încheie cu concluzia-îndemn „Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte”.

Așa cred și eu, că trebuie să avem inimile „sus”, orice am face. Poate că pare o aroganță din partea mea să-mi dau și eu cu părerea alături de domnul Pleșu sau alți mari gânditori despre acest subiect greu, dar de fapt cheia acestui îndemn nu am inventat-o eu, ci am găsit-o în alte scrieri sau cuvântări (și încă încerc să o înțeleg pe deplin și mai ales să o trăiesc). Astfel, cheia îndemnului „Sus să avem inimile”, este în răspunsul care se dă în cadrul Liturghiei: „Avem către Domnul”. Nu poți avea inima sus pur și simplu, la înălțime, detașat, pozitiv, în aer. Fără Dumnezeu, îndemnul acesta nu are sens.

Mai este un text foarte adânc în Biblie care spune probabil același lucru în alt fel: „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”. De curând am ascultat o predică foarte frumoasă a părintelui Jinga în care spunea (redau cu cuvintele mele) că inimile noastre au rămas sus, în Rai și ne cheamă de acolo, iar noi avem această nostalgie a acelui cer pierdut, dar nu trebuie să rămânem cu nostalgia ci să ne lipim inimile de cele de sus, să facem urcarea aceasta, să cercetăm permanent dacă avem inimile unde trebuie pentru că doar atunci dobândim o comoară care nu se poate lua de la noi. Iar dacă ne investim inima în „comorile” de aici de pe pământ, totul se risipește, totul e vânare de vânt. Toți am simțit asta, lucruri care păreau stabile și durează o veșnicie în câțiva ani s-au risipit, s-au schimbat și nu a mai rămas nimic.

Și totuși…

Sus sau jos?

Și aici am ajuns la alt paradox. Pentru că de multe ori chiar e important să pui inima în cele „de jos”, vorba vine. Cum e de exemplu, munca mea. Sau familia mea. Chiar este esențial să te pui pe tine acolo pentru a realiza o relație, o conexiune, pentru a putea transmite ce este de  preț în tine, pentru a putea crea ceva de valoare, pentru a iubi. Este o altă contradicție, aparent, că cele lumești sunt trecătoare și puțin importante, și totuși sunt foarte importante, pentru că constituie cadrul în care ne lucrăm viața, ființa, virtuțile în mod concret. Și atunci cum poți avea inima și sus și jos, ca să zic așa?

Și așa, într-o dimineață m-a trăznit pur și simplu gândul acesta. Știți sigur, cum e când vă vine un gând din acela ca și cum ai aprinde un bec și se face – pentru o secundă, e drept – lumină în minte.

Pe orizontală inima este finită, dar pe verticală este infinită.

Pe verticală este iubirea, iar capacitatea de iubire este infinită pentru că vine de la Dumnezeu. Însă dacă îți răspândești prea mult inima pe orizontală, în cele lumești, inima se epuizează, nu mai rămâne loc, suflu pentru saltul pe verticală. Deci trebuie să îți iei „suflu” de pe verticală și să-l „investești” apoi pe orizontală, în mod concret, în toate aspectele vieții tale.

Problema este că de multe ori noi ne investim inima în lucruri atât de neimportante. Este și vorba aceea „mi-a rămas inima” pentru a spune că ai văzut ceva ce ți-a plăcut și ai tânjit așa tare după acel lucru încât parcă ai lăsat o bucată din tine lipită de acel lucru. Spunea Părintele Paisie Aghioritul, mucalit și cu simțul umorului, că noi femeile avem o capacitate incredibilă pentru iubire, avem o inimă foarte mare, dar o răspândim în mărunțișuri. Adică, să zicem că avem nevoie de o farfurie, e normal. Dar apoi căutăm în nu știu câte magazine, pentru că vrem o farfurie cu flori albastre, dar nu foarte mari, dar să fie și într-o formă mai ovală, și să fie o nuanță care să se potrivească cu setul de căni, care nu se mai potrivesc cu fața de masă și atunci căutăm și o altă față de masă. Și uite așa pierdem nu știu câtă energie pentru asta. De câte ori nu ne-a rămas inima, la propriu, la o pereche de pantofi sau o rochie? Nu-i așa? :)

Și atunci cum să te mai gândești măcar la cele de sus dacă inima ți-a rămas la lucrurile din lume (chiar dacă sunt lucruri bune). Poate că cei care încercați să vă rugați știți ce greu e, cum fuge mintea în toate direcțiile (la job, la discuții, la oameni, la supărări, la un lucru de rezolvat, de cumpărat și tot așa).

Cu inima la muncă

Dar aș vrea să revin la muncă, pentru că asta a fost unul din domeniile vieții mele care a suferit o transformare radicală în ultimii ani, în care am ajuns să pun multă inimă anul trecut și probabil voi mai pune în continuare  (am mai scris despre asta aici). Și cred că este important pentru mine și poate pentru oricine care se apropie de cea ce se numește probabil vocație, să se raporteze corect la muncă.

A-ți găsi vocația este pe de o parte o mare binecuvântare, îți dă o energie incredibilă de a munci pentru că simți că munca are sens și te pui pe tine acolo și poți dărui ceva din tine celorlalți și vezi că asta are impact. Este o mare împlinire. Pe de altă parte, are și multe pericole, ca niște mlaștini în care poți să cazi și să te pierzi: ca munca excesivă (workoholism), epuizarea, mândria (crezi că tu faci atâtea chestii deosebite, ești mai special decât alții), febra atenției primite sau ignorării, egocentrismul, lipsa interesului sau a energiei, pur și simplu, pentru alte aspecte ale vieții tale, starea de „blank” după un „high” al procesului creativ, o identificare prea mare cu ceea ce faci (care, așa ca o scurtă paranteză, îți poate fi luat într-o secundă, apropo de vânarea de vânt)…și multe altele (o să detaliez despre asta într-un alt articol dedicat vocației pe care-l am…aș vrea să zic în pregătire, dar e doar în minte).

Așa că dacă nu ai un reper solid referitor la muncă, nu numai când e vorba de vocație, te poți pierde foarte ușor.

Iar reperul e tot… „sus”.

Munca este doar un instrument, un cadru pentru a te lucra pe tine. Atât am înțeles și eu, că munca nu este doar un mod de a câștiga bani pentru a face ce îți place sau a-ți susține existența. Munca trebuie să devină o lucrare spirituală, o idee foarte frumoasă și exprimată mult mai bine decât o pot face eu în cuvintele Părintelui Pantelimon (în capitolul „Rugăciunea mâinilor – munca”, din cartea despre Mănăstirea Oașa – de citit!):

„Rezultatul muncii sunt în primul rând eu; eu sunt primul, dar și ultimul produs al muncii, fiindcă eu plec din lumea aceasta doar cu ceea ce am devenit, fără să iau nimic din ce am lucrat. În tot ceea ce fac, eu pun suflet, pun ceva dinlăuntrul meu; dar și reciproc, se imprimă și munca mea, și rezultatul ei, și modul în care lucrez, în mine. Munca nu poate fi privită doar ca un timp dedicat producției. Ar fi prea simplist, frustrant și steril să fie așa. De fapt munca e abia cadrul, suportul material, văzut, al unor lucrări de importanță crucială. […] Și nu în ultimul rând mă deschid comuniunii cu toți cei care vor beneficia de rezultatul muncii. Dacă pun suflet în ceea ce fac, însuflețesc lucrul meu, iar ceilalți vor putea descoperi o fărâmă de suflet prezentă în acel lucru.  […] Fără această dimensiune spirituală, munca este golită de orice sens și se transformă într-o povară, într-o pedeapsă și un blestem. Ca și principiu activ, munca, împotrivindu-se pasivității, este însăși condiția înaintării spirituale…”.

Am întâlnit aceeași idee, detaliată foarte frumos în capitolul „Asceza vieții de zi cu zi” (de data asta ar fi prea lung să citez, dar vă îndemn să citiți cartea „Un singur trup – aventura mistică a cuplului” de Michel Philippe Laroche). Autorul spune că noi de multe ori facem o distincție, o separație între viața spirituală și viața socială, între viața spirituală și viața în familie, între muncă și rugăciune. Dar toată viața omului este doar spirituală și orice face influențează și determină viața spirituală. Deci implicit munca. El vorbește despre sacralizarea activităților de zi cu zi și dă ca exemplu pe o femeie care spune „Eu Îl aflu pe Hristos de câte ori spăl vasele”. Pentru acea femeie, Hristos e cu siguranță prezent în toate actele vieții sale cotidiene, câtă vreme ea le trăiește în rugăciune și, ca rugăciune, chiar în adevărata comuniune cu Dumnezeu”. Sau „Pentru creștinul care lucrează într-un birou, într-o societate, într-o uzină, adevăratul șef nu este directorul său ci Hristos însuși”. Și aceasta este cheia în care să ne raportăm la orice fel de muncă.

Se și spune în Biblie, ca de obicei, o „rețetă” foarte bună „Să lucrezi ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni”, dar greu de făcut, ca tot ce e scris acolo.

Dacă munca nu este spiritualizată, dacă nu avem inima sus când o realizăm, atunci ne răspândește și ne epuizează. Ca tot ce facem, de altfel. Și asta am simțit eu anul trecut. Ca să revin la ideea cu orizontala și verticala inimii, am simțit că mi-am răspândit inima pe orizontală și nu mi-a mai rămas loc, stare, energie în inimă, chiar și la modul fizic, pentru verticală, adică pentru ce este cel mai important de fapt. Credința mea a șchiopătat în anul ce a trecut. Nu  mi-am putut aduna și ridica mintea și inima spre Dumnezeu.

Am mai spus asta, și în continuare cred că este adevărat, că oricâtă împlinire și fericire ai avea din alte planuri ale existenței tale, din muncă, din familie, din călătorii, din lucruri frumoase obținute, din premii, din hobby-uri, din prietenii, dacă relația cu Dumnezeu nu e ok, nimic nu e cu adevărat ok. Inima noastră tânjește după Dumnezeu, tânjește să urce pe verticala iubirii, iar noi o ținem cu lanțuri legată jos sau o cheltuim bucăți bucăți pentru nimicuri.

Inima și minunile

Sunt multe consecințe sau feluri în care se reflectă în viețile noastre faptul că nu avem inimile sus sau că avem inimile semi-deschise-închise. Dar aș vrea să vorbesc despre unul dintre acestea: capacitatea noastră de a percepe minunile. Pentru că viața noastră, a fiecăruia dintre noi e plină de minuni, zilnic. Doar că nu le putem percepe. Poate le vedem cu ochii, dar nu le înțelegem cu inima, le luăm de bune, nu putem să fim mișcați de ele.

O să dau un exemplu recent. La biserica noastră din Fabric, care de mulți ani este cu pereții goi, de beton, au început lucrările de pictură. M-am cățărat pe niște schele la vreo 30 de metri în turla bisericii și când am ajuns sus de tot, unde pictau meșterii, am rămas așa…fără cuvinte. Pictorii făcuseră pe cupolă schița chipului lui Hristos, pe care apoi a fost aplicată culoare și cu fiecare zi prindea viață, parcă. Când am urcat acolo și am privit chipul acela care se năștea, care mă privea de așa aproape, am știut că este o minune. Dar nu am simțit… Altfel probabil m-ar fi transformat pe loc. Inima asta a mea…

Și ca o paranteză, oare este întâmplător că în pictură Evanghelia pe care o ține în mână Hristos este decorată cu două inimi?

Dar poate nu trebuie să fac ceva extraordinar ca să văd o minune în fiecare zi, ci ajunge să mă uit la crăciunița mea din fereastră care înflorește ca nebuna, de parcă nu știe cum o cheamă și că vremea ei și a Crăciunului a trecut de mult. („Tu care ești mare în micuța floare, ca și în luminătorii cerului”).

De multe ori fotografia (de care tot spun că e doar un instrument) mă ajută să văd aceste minuni. Și este un mare dar.

Fiți copii (cu inima)

Și iată că ajung și la final, cu o întrebare care m-a frământat de la început: Cum ne păstrăm inimile vii? Cum învățăm să ne deschidem sau să ne redeshidem inimile?

Spuneam mai devreme că răspunsurile se găsesc în lucrurile obișnuite. Iar un răspuns pe care l-am găsit anul acesta și care m-a surprins și m-a scuturat un pic, a fost: copiii și căsătoria. Ca toate lucrurile mari și importante din viețile noastre, sunt și foarte personale, iar atunci când merg bine, rămân nemărturisite, în taina sufletelor sau a comuniunii lor. Dar bineînțeles că pot merge și foarte rău (nu intru în detalii de ce) și atunci observăm și… respingem. De multe ori noi nu vedem decât exteriorul, coaja lor, care uneori nu este prea frumoasă sau este banală sau chiar respingătoare, pentru că răul se vede mai pregnant decât binele.

Nu doar munca ne oferă un cadru în care să ne lucrăm pe noi, ci și copiii și familia. Bineînțeles, nu sunt singurele căi. Dar ei sunt cadrul zilnic în care să ne exersăm iubirea în mod concret, ceas de ceas, nu așa filozofic și teoretic sau în acte mărețe ocazionale și vizibile.

Nu e nevoie, cred, să spun, că eu nu privisem până atunci copiii așa. Nici căsătoria. Mi se păreau o bătaie de cap, o pierdere de sine, o cale banală, pe puțin, dacă nu o corvoadă. Mă iertați. Într-un fel asta e doar coaja exterioară, care se vede de multe ori. E drept că este și o mare muncă cu copiii, ca și în doi, dar se pare că nimic din ce merită nu putem obține fără muncă și fără un pic de jertfă de sine.

Iar iubirea pe care o exersăm în familie, dacă reușim să o privim astfel, în mod normal ar trebui să ajungem să o extindem către toți oamenii, să ne deschidem inima atât de mult. Dar asta nu se poate fără acel suflu de sus, fără credință. (Și oare întâmplător lucrurile care sunt reperele cele mai solide, care ne oferă o cale atât de frumoasă pentru inimile noastre sunt cele mai lovite în societatea de azi: familia și credința?)

Prin fotografie, spre înțelegere

Dar revenind la copii, sincer, și asta am înțeles tot datorită fotografiei.

Poate nu întâmplător, pe lângă toate proiectele mele fotografice, ceea ce munceam (iarăși munca asta) era să fac fotografii la botezuri, sesiuni foto cu copii și familii. Și așa am văzut cum oamenii, nu doar părinții, dar și bunicii, mătușile, verișorii prindeau viață în preajma noului născut. Li se luminau ochii, zâmbetul, erau vii. Parcă și ei primiseră o viață nouă.

Și apoi, vara trecută am ținut un curs de fotografie la o școală de vară pentru copii. Aveau vârste între 6 și 12 ani. Era prima dată când interacționam mai mult cu copii direct, dincolo de întâlnirile ocazionale cu copiii prietenilor. Și atunci i-am simțit, erau așa de bucuroși, încrezători în ei, plini de energie, creativi, liberi să se manifeste, tot ce făceau era grozav. Și noi am fost așa și am uitat… E drept că am văzut și cum, pe măsură ce vârstele lor erau mai mari, mulți începeau să piardă asta. Oare de ce? Ce ni se întâmplă?

Și totuși, atunci am avut o mică revelație, că ei sunt cheia, ei ne aduc aminte nouă, adulților, să fim copii. Sunt șansa noastră se ne redeschidem inimile. Ei ne înmoaie duritatea și seriozitatea inimii de adult, ne fac să dăm lanțul de siguranță jos și să deschidem mai tare ușa inimii. Și în credință e nevoie tot de o inimă de copil. Și în iubire, o inimă curată. Și ca să vezi minuni. Și ca să fii creativ. Și ca să te joci. Și ca să nu știi și să înveți.

Așa că acesta este cuvântul și tema anului 2017 pentru mine: copil.

Va urma.

 

Când nu poți fotografia din cauza fotografiei

img_6972wDupă ce anul acesta am trecut marea barieră (pentru mine) de a le vorbi și altora despre fotografie și toate resursele mele creative, fizice, mentale, psihice s-au concentrat pe a crea și a ține cursurile foto, îmi era dor să fotografiez, așa, pur și simplu, fără scop, fără program, fără să urmăresc un anume subiect. Era să folosesc un clișeu, să fotografiez doar de plăcere. Dar cred că toți cei care fac asta (nu doar fotografie, ci și scrisul (mai ales!) și orice act creativ) știu că nu e chiar o plăcere. Este o cufundare, o căutare, o frustrare sau o secătuire de multe ori, o ardere, o încordare, o uitare de sine. Nu este o plăcere, dar este o bucurie, de alt fel.

Așa că acum câteva zile, profitând de un drum până în zona Muzeului Satului, am luat aparatul cu mine și am intrat în Pădurea Verde. Vreo jumătate de oră, poate un pic mai mult. În primele momente m-am învârtit stingheră, am mers încoace și încolo pe o potecă, dându-mă la o parte din calea bicicliștilor, a copiilor cercetași care alergau și strigau, a altor oameni care se plimbau, povestind. Am făcut câteva clișee, m-am jucat cu expunerea lungă, nu eram mulțumită. Tot căutam un subiect bun de fotografiat. Printre milioanele de subiecte dintr-o pădure. Ca o paranteză, când stau și mă gândesc că fiecare frunză e diferită, fiecare copac, fiecare fir de iarbă, însuși acest fapt mi se pare un miracol și nu încetează să mă uimească. Ca în zicala aceea, că nu vezi pădurea de copaci, cam așa, deși aveam în jur milioane de subiecte de fotografiat, era greu să le…văd.

img_6965

Așa e când cauți să vezi cu mintea. Când cauți să faci fotografii bune, grozave sau și mai rău, „senzaționale” :) . Mintea mea era ca pădurea, un hățiș cu milioane de bucurieni, de copaci, de frunze, fără noimă, ca niște gânduri împrăștiate. Soarele apunea și lumina era tot mai puțină, mai rece. Dar cred că întotdeauna este așa, am nevoie de ceva timp și de o anumită stare ca să intru în subiect, să-l simt, să mă armonizez cu el, iar acum trebuia să mă acordez cu pădurea pentru a o putea fotografia.

Ca un film gol

Da, cred că atunci când fotografiezi este important să te acordezi la subiect, cu mintea, cu sufletul. Să uiți de tine și de intențiile de a face fotografii bune. Altfel nu vezi subiectul, ci te vezi pe tine, ego-ul tău face poze. Am mai povestit despre metafora aceasta de care spunea un fotograf, că atunci când ieși la fotografiat trebuie să fii ca un film gol, adică să te golești de tine pentru a putea vedea, pentru a te putea impregna de tot ceea ce întâlnești, ce fotografiezi. Și paradoxal, atunci reușești să fii cel mai personal, adică să ai o abordare, o viziune personală, ceea ce cred că este și cel mai greu în orice artă.

img_6959Nu zic că nu e important să înveți, să te documentezi, să te uiți la fotografiile altora, să studiezi albume foto sau istoria fotografiei, să planifici, să te gândeși, dar în final, când fotografiezi, ești tu în față cu subiectul. Tu față în față cu tine. Pozele spun ceva nu doar despre subiect, ci și despre tine. Uneori spun că ai vrut să impresionezi, alteori că ai fost leneș sau grăbit, alteori că erai trist, fără inspirație, senin sau îndrăgostit. Sau uneori spun că te-ai gândit că o s-o postezi pe facebook.

Like my photo

Știu că e important să împărtășești ceea ce fotografiezi, ca orice artă, e destinată ca să fie văzută și de alții. Așa că nu vreau să critic facebookul, care poate fi un instrument util, atâta timp cât nu te lași folosit de el, cât nu te consumă el. De asemenea, ca ființe umane, avem nevoie de apreciere pentru munca noastră sau pentru persoana noastră, de încurajare, de cuvinte bune (sau măcar un thumbs up :) ) iar acum, în acest „veac de singurătate”, facebook-ul oferă un surogat de atenție și apreciere. Deci știu că toți suntem sensibili la like-uri (de diverse feluri), și eu, așa că nu vreau nici să lansez nici o critică ipocrită la adresa societății feisbuchiste, ci poate doar la adresa mea, să-mi aduc aminte ce este important. Să încerc să fiu acel film gol. Să mă acordez cu subiectele (fie că sunt oamenii, natura, orașele sau evenimentele), să mă acordez cu mine și ceva mai sus de mine, nu cu facebook-ul sau internetul sau aprecierea celorlalți. Dar oricine a încercat știe că e foarte greu, nu-i așa?

img_6956

Zen în arta fotografiei

La ultimul curs foto l-am avut invitat pe fotograful Gabriel Amza care, printre multe povești interesante despre fotografie, ne-a povestit despre o carte mică, dar „mare”, care a fost principala sursă de inspirație pentru fotograful Henri Cartier Bresson. Este vorba „Zen in the art of archery” (Zen în arta tragerii cu arcul), scrisă de un profesor german, Eugen Herrigel, care călătorește în Japonia prin anii 40 ca să învețe să tragă cu arcul, nu ca tehnică de luptă ci ca artă, ca filozofie.

Citisem și eu cartea acum câțiva ani și nu știu dacă a fost o sursă de inspirație directă pentru fotografia mea (mai degrabă a fost cartea lui Hemingway „A moveable feast” în care spune spune că atunci când nu știe ce să scrie, recurge la a scrie o propoziție adevărată, fără introduceri, fără fraze elaborate, just say the truth). Cât despre cartea lui Herrigel, recunosc că nu am cunoștințe despre zen, respectiv cultura asiatică, deși „zen” a devenit un termen care a intrat în vocabularul curent în toate limbile, cred, în prezent (un fel de „Keep calm and be zen”).

img_6968

Însă ce am reținut din carte și mi-a plăcut (trecut prin filtrul meu) este că în arta tregerii cu arcul, cu cât te încordezi mai mult, cu cât te străduiești mai mult să atingi ținta, să faci totul perfect, cu atât mai rigid devii, cu atât ego-ul îți stă în cale și ca rezultat, ratezi ținta, dar și arta. Cu cât reușești să te destinzi, să uiți de ego, să intri în armonie cu mișcarea arcului, cu respirația, să nu te mai gândești să-l impresionezi pe maestru sau pe alții cu performanțele tale, cu atât mai mult realizezi că atingerea țintei este ceva secundar, care vine de la sine când ești acordat (nu încordat, sic!) la arta tragerii cu arcul. Sau în arta fotografiei, nu? Altfel, paradoxal, tocmai arcul și strădaniile tale stau în calea tragerii cu arcul. Sau tocmai aparatul (cât mai performant, neapărat!) sau intențiile de a face fotografii grozave stau în calea fotografiei. Dar o să vorbesc și de o altă față a acestui paradox.

Creativitate, disciplină și regăsire

La cursurile foto am inclus și o parte despre creativitate, care mi se pare elementul esențial în fotografie, dar și în viață. Și le spuneam „cursanților” că, din experiența mea, sunt câteva lucruri care impulsionează creativitatea și, deși nu au legătură cu fotografia, se reflectă apoi în fotografiile pe care le faci. Printre acestea sunt: deconectarea de la tehnologie, singurătatea și micile „bucăți”  de timp în care te rupi din ritm, în care faci altceva decât treburi, pe care fiecare le poate include în programul zilnic.

Și știți cum e cu ce-i înveți pe alții, că tu ai nevoie să înveți cel mai mult. Ei bine, tocmai eu nu făceam aceste lucruri de mai mult timp. Pentru că și ele, deși par neimportante sau superflue, necesită disciplină. Îmi pierdusem disciplina de a fi creativă, pare o contradicție, știu. Și culmea e că mi-am ocupat timpul cu ceva cu ce îmi place foarte mult, adică chiar cu fotografia, sau așa am crezut. Pentru că pentru a organiza un curs, chiar și de fotografie, presupune multe alte lucruri care nici nu au legătură cu fotografia. Nu zic că acelea nu mi-au plăcut sau că nu sunt importante, că doar nu pot fotografia non stop, însă am uitat să includ în programul meu și perioade de restaurare, de reîncărcare. Sau exact acele „tehnici” de care le spuneam cursanților – deconectarea de tehnologie, singurătatea, bucățile de timp. De aceea spuneam că și pentru creativitate, în mod paradoxal, e nevoie de disciplină.

img_6957

Nici măcar nu mi-am dat seama că au trecut luni de zile de când nu ieșisem la fotografiat pentru a descoperi, de când nu făcusem fotografii „neprogramate”. Într-un fel ciudat, nu am putut fotografia din cauza fotografiei. Rezultatul a fost că m-am simțit secătuită fotografic, creativ, fizic, chiar. Am avut în toamna acesta, după ultimul curs un sentiment care mă râcâia, un fel de nemulțumire în legătură cu fotografia, de fapt cu fotografiile mele, că nu sunt bune. Nu-mi plăcea că petreceam prea mult timp pe net (și pentru asta am un program și o disciplină, dar cred că este cel mai greu de ținut), că nu mă ocupam de proiectele mele, că mi se părea greu să-mi pun în practică ideile. Dar am luat-o ca pe un semnal (încă nu de alarmă, dar pe aproape) pentru a mă reconecta la creativitate, a regăsi izvorul interior, a reumple fântâna secătuită a creativității.

img_6961

Nu știu dacă fotografiile pe care le-am făcut la pădure sunt bune. Nici nu contează, sincer. Cred că a fost important faptul în sine de a fotografia. Exercițiul de atenție, de acordare cu pădurea, de a-mi „croi” o bucată de timp în care să umblu, singură, să tac, să ascult, să fotografiez pur și simplu.

Când am plecat de la pădure, mă simțeam așa…energică, bucuroasă, cu mintea limpede, dar și cu o mulțime de idei și conexiuni. Astea sunt semnele clare ale creativității în viețile noastre. Așa că m-am pus pe scris…și v-am spus povestea așa  :)

De aceea vă zic… de fapt nu vă mai zic nimic. Mi-am promis să nu mai dau sfaturi, nici măcar fotografice. Încerc :) Să înțeleagă fiecare dacă e ceva de înțeles de aici.

Pe curând,

Claudia

 img_6954

Povesti despre oras

inima-timisoara

Mi-a plăcut mult ideea proiectului Privește Orașul, de a scrie o poveste despre Timișoara, o istorie personală sau ficțiune, așa că am scris și eu două povești. (Cred că mi-era si dor de scris.) Și apoi, mi-a plăcut să citesc poveștile celorlalți despre Timișoara, un subiect care mi-e drag. Încă mai puteți scrie și voi până în 26 noiembrie.

Povestea 1

Când eram copil, cimitirul nu însemna moarte pentru mine. Pe atunci îmi părea că eu o să fiu mică, bunicii o să fie bătrâni, mama și tata tineri pentru totdeauna. Stăteam la etajul nouă, în blocul turn vizavi de cimitirul din Șagului. Pe atunci totul îmi părea o aventură, jucatul printre schelele de construcții și tomberoanele de gunoi pe unde mișunau șobolani sau urcatul nouă etaje pe jos, prin întunericul care se putea popula cu povești fantastice, în fiecare zi când se lua curentul, cu o lumânare groasă pe care o purtam în ghiozdanul de școală. Dar cea mai frumoasă aventură era când mă urcam cu tata pe bloc la lăsarea serii, de 1 noiembrie, când oamenii veneau cu flori și lumânări la cimitir. Ne strecuram pe smoala moale, printre antenele de sârmă improvizate ca oamenii să „prindă sârbii” și ne așezam chiar pe balustrada de pe marginea blocului. Mi-era teamă să mă uit în jos în hăul de zece etaje și cimitirul era ca o mare de licurici la picioarele noastre, iar deasupra noastră o altă mare de luminițe. Pe atunci nu știam că și tata și bunicii o să ajungă acolo și după ani o să merg și eu să aprind o luminiță în marea de licurici la care poate se va mai uita un copil.

Povestea 2

Nu mai țin minte când mi-au atras atenția pentru prima dată. Dar știu că i-am văzut cu ochiul fotografului și mai ales cu ochiul omului care se reîndrăgostește de Timișoara, văzând-o cu adevărat parcă pentru prima dată, după o lungă absență în străinătate.

Să fi fost femeia cu bucle bălaie, cu spice în mână, care la o privire mai atentă avea aripi de înger? (era in plin centru, cum de nu o văzusem până acum?). Să fi fost bărbatul cu profil sever și cu o toporișcă în mână, la vederea căruia am tresărit, pe o stradă tăcută de pe lângă facultatea de medicină? Să fi fost țăranca îmbrăcată în costum popular, care-și torcea fusul, așezată pe un scăunel, în drumul spre gară? Sau poate cele două femei cu coifura retro, care râdeau și dansau lascive, înconjurate de ghirlande de flori în apropiere de Piața Unirii? Sau bărbatul cu barbă creață și mustăți lungi, cu un zâmbet cam diabolic de lângă o poartă roșie din Iosefin? Femeia nudă, cu o coroană în mână, scăldată în soare cu pete de umbră, care veghea o poartă frumoasă din Fabric? Erau zeci, poate chiar sute. Femei, bărbați, dar și câini, bufnițe, cocori, grifoni, copilași bucălați, îngeri și alte personaje înaripate, misterioase și fantastice.

Cu cât umblam mai mult, cu atât descopeream mai mulți. Cu surpriza întâlnirii, cu uimirea faptului că trecusem pe lângă ei de atâtea ori fără să-i observ, cu bucuria descoperirii. Îi fotografiam și când mai treceam pe acolo îmi ridicam privirea și… îi salutam (știu, pare ciudat). Erau toate aceste figuri împietrite (basoreliefuri, sculpturi, decorații) care veghează tăcut deasupra porților sau ferestrelor, pe zidurile, coloanele sau sub acoperișurile caselor din Timișoara. Am învățat să mă uit mai des în sus când merg prin oraș. L-am numit în sinea mea „Poporul de piatră al Timișoarei” și mi-e drag să descopăr un locuitor nou sau să-i revăd pe cei vechi.

PS: Fotografia face parte dintr-un mic proiect la care lucrez acum, cu inimile Timisoarei.

O poveste despre o inimă, cuvântul anului 2016 și creativitate

Întâmplarea neîntâmplătoare

Voiam cu tot dinadinsul să fotografiez o inimă. Era 30 decembrie și cerul încerca să ningă, dar nu reușea. Doar burnița cu intermitențe și era un frig umed care te pătrundea până în oase. Iar eu ieșisem la fotografiat. Am umblat aiurea prin oraș, am mai intrat în câte un magazin să mă încălzesc, m-am zgâit la tarabele cu colaci kurtos și am fotografiat alte lucruri care mi-au atras atenția, dar o inimă nu am găsit (mi s-a mai întâmplat așa, că am mers să fotografiez flori și poza care mi s-a părut cea mai reușită din ziua aceea a fost cu un…pantof). Era culmea! Un coleg fotograf chiar îmi zisese anul acesta că sunt o groază de inimi în fotografiile mele. Unele le fotografiasem intenționat, altele deabia atunci le vedeam. În sinea mea am râs puțin (pentru că îmi place să râd de mine) „Grozav, ce mai fotografă sunt și eu, fac poze cu inimioare și floricele”. Iar acum nimic, nici o inimă.

După vreo două trei ore eram cam înghețată, nu mai aveam chef de fotografiat și o pornisem spre casă. Și atunci am primit un mesaj de la o prietenă. Mă invita să vin pe la ea la un ceai. Am spus da imediat. Și apoi mergând spre casa ei mă întrebam de unde această spontaneitate pe mine, pentru că în mintea mea nu vedeam decât canapeaua mea de acasă, o pătură, pisicul care doarme, ceaiul cald, liniștea casei mele și o carte, scenariul ideal pentru introvertiți…ah, pardon, pentru oameni normali într-o zi friguroasă de decembrie :) Dar poate tocmai  pentru că era 30 decembrie, zilele acelea de sfârșit de an când pare că timpul nu mai are răbdare și gonește spre final, simțeam că trebuie să fac altceva decât de obicei, să spun da la orice apare neașteptat în calea mea. Mi se părea că timpul geme de lucruri neterminate, nefăcute, nespuse, lăsate în aer, sau cel puțin atunci le simt eu cel mai pregnant, la sârșit de an, poate pentru că mă gândesc cum ar fi dacă ar fi cu adevărat un sfârșit (da, știu, prea gândesc și eu așa tragic. cheer up, mâncă o saloană, cumpără un cadou, it”s Christmas).

Când am ajuns la ușa prietenei mele și ea a aprins lumina de pe hol ca să-mi deschidă ușa, m-a trecut așa un val de căldură din cap până în picioare. Apartamentul era într-o casă veche, iar ușa avea un geam mat dreptunghiular cu ornamente din fier forjat în formă de…inimă.

inima - web

Cuvântul anului 2016

Acum de ce umblam eu așa ca bezmetica să fotografiez o inimă? Era cuvântul anului 2016 pe care îl alesesem chiar în ziua aceea. Ce e asta? Păi de câțiva ani încoace la sfârșitul anului aleg un cuvânt pentru anul care vine. Mi se pare un exercițiu foarte fain și rezultatul surprinzător. Nu pot explica cum aleg acest cuvânt, nu există o tehnică specială, unii zic că pur și simplu „îți vine”, îl simți, sau te alege el pe tine. Poate că singurul lucru pe care trebuie să-l fac este să mă conectez mai adânc la mine, să stau în liniște puțin și atunci…vine. De unde vine? Parcă din apele adânci ale sufletului meu, din subconștient poate. Exprimă nevoia cea mai adâncă a sufletului meu, e ceva ce trebuie lucrat în mine și implicit în viața mea (căci exteriorul reflectă interiorul și problemele din exterior nu sunt altceva decât reflecția problemelor și neputințelor din interior). Cuvântul anului nu este ceva magic, nu e gândire pozitivă, poate că este ca o temă muzicală a zilelor, ceva ce mă face mai conștientă la un anumit aspect. Cuvintele din anii trecuți au fost (la început i-am scris în engleză): connect, love, pasiune iar anul trecut am avut două cuvinte: libertate și smerenie. Sincer, mi s-a părut că au fost cele mai grele cuvinte de pănă acum. Poate pentru că până nu le-am ales, nu mi-am dat seama de fapt cât de lipsită de smerenie și libertate sunt. (Bineînțeles, depinde cum le definești) Am fost confruntată cu o groază de situații în care să constat asta. Și a durut. Pentru că tot timpul doare când ni se dărămă iluziile despre noi înșine, că suntem așa oameni de treabă (ceea ce este adevărat, dar…). Dar mă bucur că e așa. Pentru că de câte ori pierdem o iluzie despre noi înșine suntem puțin mai liberi. Oricum, o să lucrez în continuare la aceste „teme” pentru că este lucrare de o viață.

iar acum, cuvântului anului 2016. Aveam mai multe cuvinte „candidate” la cuvântul anului, din care s-au desprins două: adevăr și ardere. Le-am tot învârtit în minte, dar nicicare nu părea să fie chiar potrivit, nu îl simțeam, erau cuvinte care parcă le alesesem pentru că „trebuie”. Și atunci, după cum spuneam, „a venit” cuvântul: INIMĂ. Am simțit că este cuvântul potrivit. Adevăr era prea „rece”, ardere era prea „fierbinte”. Inima le include pe amândouă, dar are blândețe. Adică nu poți trăi din inimă și să nu fii adevărat. Nu poți să faci ceva din inimă și să nu arzi. Inima nu judecă, inima iubește și vindecă. Asta mi-aș dori, să trăiesc din inimă, să gândesc cu inima, să cred din inimă, să deschid inima lui Dumnezeu și oamenilor, să îi cuprind pe oameni în inimă (poate pare așa, ceva romantic sau abstract, dar mie cel puțin mi se pare foarte greu. Încearcă de exemplu să îl cuprinzi în inimă pe un coleg de serviciu care te critică. Dar de ce aș face asta?! Bună întrebare :) Cred că la asta trebuie să răspundă fiecare…dacă vrea.

Și acum poza aceea. Nu doar că găsisem o inimă de fotografiat. Dar era pe o ușă, o ușă care ducea spre oameni. O ușă de unde venea lumina, iar inima nu se vedea decât dacă era lumină în interior. O ușă care așteaptă să fie deschisă.

Arts and farts

Și deși toate lucrurile astea sunt foarte serioase, nu trebuie să luăm totul așa în serios, sau pe noi înșine. Ziele astea citisem o carte de Elizabeth Gilbert despre creativitate și viața creativă, adică o viață la care suntem invitați fiecare din noi. Mi-a plăcut o idee de acolo cu care sunt întru totul de acord. Este un paradox, de fapt, căruia trebuie să-i facem loc în noi. Atunci când creezi ceva, hai să zicem că faci artă (deși eu nu cred că fac artă) trebuie să dai tot, de exemplu să scrii ca și cum propoziția asta ar fi cel mai important lucru de pe pământ, să îți iei munca foarte în serios, să încerci să fii cât mai bun la asta. Nu contează frigul, căldura, oboseala, îți urmezi ideea creativă cu orice preț, să nu te dai bătut. Oricum, nu-ți va da pace. Iar în același timp, să înțelegi și să crezi că nu contează deloc. Nu va schimba nimic fundamental în lume, o vor vedea o persoană sau zece sau o mie, unora le va place, altora nu, unii vor râde de tine sau mai rău te vor ignora, poate în unii va schimba ceva, dar e foarte probabil să nu aibă nici un impact. Adică să îți iei munca creativă în serios, dar în același timp să nu o iei și să te iei așa în serios. Înverșunarea și orgoliul dăunează grav creativității. ca și oamenilor în general.

Cred că aici e din nou o chestiune de…inimă. Dacă faci ceva din inimă, restul nu mai contează. E ceva ce am învățat în legătură cu fotografia, că nu pot controla rezultatele muncii mele (creative sau de orice fel), nu ține de mine dacă e apreciată sau nu, însă ține de mine efortul, disciplina, dedicarea și dragostea pe care o pun în munca mea.

Și atunci mi-a venit ideea (că tot ziceam că îmi place să râd de mine). Arts and farts. Asta fac eu :) Dacă vreți încercați și voi.

Și în această idee, în loc să scriu pagini și pagini foarte serioase (și probabil utile, pentru mine cel puțin) despre retrospectiva și cuvântul anului, cum făceam anii trecuți, am realizat niște colaje (unul pentru cuvântul anului, unul pentru anul 2016). Mi se pare un exercițiu foarte fain și e numa bun de făcut la sfârșitul/începutul anului. Iarăși, nu există reguli. Iau un teanc de reviste și decupez imagini și cuvinte care îmi atrag atenția, care îmi plac, care îmi spun ceva, fără să mă gândesc prea mult. Iar apoi le lipesc pe un carton mai măricel, pe care pot și scrie, desena, colora. Și ideea e să fie făcut în joacă, nu luat prea în serios. Cu toate acestea, rezultatele sunt surprinzătoare și colajele spun multe, ca orice limbaj al imaginilor. Încercați, dacă vreți.

colaj inima

colaj 2016

Prin munții Țarcu

IMG_8098Urcam deja de vreo 3 ore și eram deabia la jumătatea drumului. Rucsacul părea foarte greu. Era prima dată după mulți ani când căram un rucsac mare cu cort, sac de dormit, haine groase pentru noapte, mâncare, aparatul foto (care numai el și obiectivele și trepiedul are vreo 5 kile). Sincer, era greu și voiam să ajung o dată sus pe vârful Țarcu. Mi-a trecut prin cap de vreo mie de ori să mă opresc, dar mai făceam un pas și încă unul, mai săltam rucsacul pe umeri și mă gândeam la ce priveliște minunată va fi sus la apus și la răsărit și mergeam înainte.

Deși în munții Țarcu am fost de multe ori, aș tot merge. Munții aceștia, natura, priveliștile de acolo mă uimesc de fiecare dată. Aș putea zice că împreună cu zona Herculane  sunt locurile mele de suflet.  Însă până la stația meteo Cuntu sau pe vârful Țarcu am fost doar în ture de o zi, așa că era ceva ce de mult voiam să încerc, să dorm cu cortul sus pe vârf.

Doar că se pare că am uitat că atunci când ești cu ochi ațintiți doar spre vârfuri, nu mai vezi drumul și tot ce-ți poate oferi el. În urmă cu un an fusesem într-o tură în munții Parâng, o tură grea, foarte solicitantă, dar foarte frumoasă și după aceea părea că am înțeles mesajul: Greu, da fain. Doar că, așa ca un amendament la ce am scris atunci, pare că de multe ori uit lecțiile pe care le învăț, mai ales atunci când dau de greu (în situația de față vorbesc de un greu minor, totuși, era doar un rucsac prea greu, sau în mintea mea era prea greu :). Cred în continuare că e foarte important să facem lucruri care ni se par grele și să ne extindem limitele personale, dar cred că e important și să facem totul cu măsură și discernământ, nu cu teribilism și oarece mândrie, adică să alegem să facem lucruri mult peste puterea noastră, pentru că atunci când, evident, nu reușim, cădem în deznădejde și asta ne întoarce din drum, nu e o renunțare care ajută.

Dar să mă întorc la drumul spre Țarcu. La un moment dat, mi-a venit în sfârșit gândul bun că de fapt de ce mă grăbesc așa să ajung sus? După cum ziceam, trecuseră vreo 3 ore de urcat încontinuu și ajunsesem la un punct unde traseele se bifurcau, un drum mergeam spre vârf pe creastă, altul cobora printr-o căldare gigantică, ca apoi să urce din nou spre vârf prin altă parte. Așa că am aruncat rucsacul jos și în primul moment, eliberată de greutatea din spate, mi s-a părut că eram așa ușoară, parcă zburam. Am stat câteva minute și am contemplat spectacolul acela impresionant ce se juca în fața mea. Eram deja la aproape 2000 m și efectiv eram în nori. Vântul puternic mâna norii peste creste spre căldare, eliberând stânci și văi în cealaltă parte, scăldate în soare. Peisajul se schimba de la o secundă la alta. Totul era așa de grandios și de așa o frumusețe, că parcă și imima îmi bătea mai tare. Ca de multe ori când sunt în natură îmi vine să cad în genunchi și să spun, Doamne, cât de minunate le-ai făcut pe toate. Mulțumesc că pot vedea, că pot umbla, că sunt aici.

Dar spectacolul nu s-a terminat aici. Eram pe marginea căldării, pe o stâncă, soarele a strălucit din spatele nostru iar umbrele noastre lungi au fost proiectate pe un nor care trecea prin căldare, și au fost înconjurate de un halou de lumină multicoloră. Era un fenomen optic despre care doar citisem, îl văzusem în pozele altora, iar acum l-am trăit și eu. A durat doar câteva secunde. Mă cuprinsese așa o bucurie și uimire că deabia mi-am adus aminte să pun aparatul la ochi și să trag câteva cadre.

IMG_8045Și apoi, de parcă nu era de ajuns, din căldare au răsărit, așa, din nori parcă, o turmă de oi, care se conturau așa de frumos pe cerul plin de nori. și au trecut și ele, cu câini, ciobani și măgăruși și au dispărut în alți nori.IMG_8070IMG_8076IMG_8072 Cred că am stat acolo vreo 10-15 minute. Și m-am gândit, cum ar fi fost dacă nu m-aș fi oprit, dacă aș fi continuat să urc, fără să mă uit în jur. Cât aș fi pierdut. După aceea am luat rucsacul din nou în spate și mi s-a părut ușor. iar restul urcării până pe vârf a trecut repede, am făcut chiar și glume.

Iar acolo sus ne aștepta alt spectacol. Dar despre asta voi lăsa fotografiile să vorbească.

E foarte multă frumusețe în jurul nostru.

IMG_8135 IMG_8137 IMG_8144

IMG_8138

IMG_8147 IMG_8155 IMG_8168 IMG_8187IMG_8189Un album cu mai multe fotografii din munții Țarcu, făcute de-a lungul anilor aici

Fragmente de călătorie

Ce rămâne dintr-o călătorie?

Bătrâna pe care am întâlnit-o pe drumul spre satul Geamăna, în căutarea bisericii scufundate. Mergea cu vaca la păscut, adusă din spate, îmbrăcată sărăcăcios, cu o desagă pe umăr. S-a oprit să ne salute, am schimbat câteva vorbe. Ne-a spus ce dezastru e în zonă, câți oameni au plecat de când cu deversarea deșeurilor de steril de la mina de cupru din Roșia Poieni în lacul din Geamăna. Ne-a spus că vin atâția oameni să vadă ce e acolo, vin și pleacă. Și străini, „de nu te înțelegi cu ei”. Ea a rămas acolo unde e casa ei și va rămâne. Și avea cei mai senini ochi albaștri. Când ne-am despărțit, a scos din desaga ei două mere sălbatice, „Le-am luat ca să le am cât stau cu vaca” și ni le-a dat nouă. Am rămas cu ochii în lacrimi de simplitatea și bunătatea acestui gest.

Geamana

Liniștea adâncă, noaptea, la foc, cu cortul, deasupra de satul Sălciua, lângă o troiță, cu luna luminând albastru pe tot întinsul pustiu de dealuri și văi, în care am auzit un zgomot puternic, ca de elice de elicopter bătând aerul. M-am speriat, m-am uitat în sus, era doar un corb imens care trecea în zbor pe deasupra noastră. Dar în liniștea neîntreruptă de acolo, până și bătaia aerului de sub aripile păsării se auzea amplificată și părea un zgomot mare (și apoi șocul zgomotelor șoselei la care am ajuns a doua zi).

IMG_6739

Dușul cald din campingul de la Rimetea, după urcarea pe Piatra Secuiului cu priveliștea superbă asupra satului la apus. Cel mai mare lux, apa caldă după o tură pe munte, și apoi, înmuiat și relaxat, să stingi frontala, să te strecori în sacul de dormit și să aluneci în cel mai odihnitor somn.

Rimetea de pe Piatra Secuiului

Răsăritul, tot în zona satului Sălciua, cu văile cufundate în ceață, peste care soarele trimitea raze și le scotea încet încet din beznă li frig. Măreț spectacol. Momente în care nici nu-mi vine să fotografiez, doar să privesc și să mă umplu de minunea aceea. Ca o nouă facere a lumii, care se întâmplă în fiecare zi la răsărit (ca și în scena mea preferată din Oscar și tanti Roz.)

manastirea Sub Piatra - Salciua - rasarit

Mica mănăstire Izvorul Poșaga, unde mai trăiesc doar câțiva călugări. O bijuterie de biserică sculptată în lemn și pictată în culori vii, înconjurată de trandafiri în floare. Pacea adâncă care se revărsa peste mine acolo. Nu doar frumusețea vizibilă. O taină pe care încă nu o pot cuprinde.

Izvorul Posaga….

Doamna (nici nu am întrebat-o cum o cheamă) care a venit să se încălzească la foc cu noi, lângă cort, în capătul cheilor Rîmețului, după o tură de o zi în susul și în josul cheilor. Ne-a spus povești de pe munte, unde mergea de o viață. Era mai în vârstă, poate trecuse de 60 de ani dar avea acea vitalitate a oamenilor care umblă pe munte, dar nu numai, care și-au urmat inima și au trăit mai liber, sau cel puțin asta am citit eu în ea, o scânteie care nu se vede prea des ]n oameni. Dimineața ne-am trezit pe la 8, ea și partenerul ei își strânseseră cortul și plecaseră deja, dar am găsit sub ștergătorul de parbriz al mașinii un mic cadou, o hartă detaliată cu munții Trascău.Cheile Rimetului

Au fost doar câteva zile de călătorit prin zona munților Trascău, locurile erau minunate, și totuși deabia așteptam să mă întorc acasă. A fost ciudat și pentru mine sentimentul acesta. Eu, care am călătorit atâta și am visat atâta la călătorit, mai ales când eram în străinătate. Mai că era raison d-etre. Iar acum prea mă mai atrage să călătoresc. În străinătate deloc sau în orașe, ci doar în România, la munte, în natură, în sate și de cele mai multe ori nu prea departe de Timișoara, o zi sau două, îmi e de ajuns. Poate că e o etapă care va trece. Așa-mi zice lumea. Nu știu. Dar cred că e și un semn a ceva ce simt de vreo doi ani, că mi-am găsit casa, liniștea, acel „acasă”. Și fizic, în Timișoara și în apartamentul meu, și psihic, în interiorul meu. Iar când îți îndrepți atenția spre interior, multe din lucrurile exterioare nu mai au așa relevanță, nu le mai dorești cu aceeași ardoare, nu mai ai nevoie de ele, pe lângă lumea enormă care așteaptă să fie descoperită în interiorul nostru. E tot o călătorie.

Mai multe fotografii din această călătorie: aici

La Mănăstirea Ţeţu

IMG_6540Anul trecut am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Ţeţu la o tabără de fotografie. Am mers pe la stânele şi gospodăriile oamenilor din zonă şi am fotografiat traiul oamenilor de acolo. Am scris atunci despre tabără şi experienţa de atunci (aici), aşa că nu mai repet. Împreună cu colegii din tabără am organizat apoi şi o expoziţie de fotografie. Şi apoi părea că ecourile taberei s-au stins. Dar nu şi pentru mine. Dar poate nici pentru alţii. Însă eu pot să mărturisesc doar pentru mine.

Deşi am stat doar câteva zile acolo, m-am întors foarte schimbată. Ţin minte că după ce m-am întors nu mai reuşeam pur şi simplu să mă reconectez la viaţa mea din Timişoara. De parcă totul fusese măturat, luminat şi simplificat în interiorul meu, într-un fel pe care nici nu mi-l închipuiam. Şi apoi, ţin minte durerea pe care am avut-o  – ca atunci când visezi că zbori şi apoi cazi şi te trezeşti – când am început să pierd starea aceea şi am recăzut în sinele şi viaţa mea dinainte, deşi nu era nimic rău cu cu ea, chiar eram mulţumită de viaţa mea. Dar în comparaţie cu lumina de acolo totul a pălit. De fapt despre ce e vorba? Nu vreau să par misterioasă sau mistică, dar cred că sunt lucruri care probabil nu se pot pune în cuvinte. Sau eu simt că nu am competenţa să le pun în cuvinte. De care mă apropii cu mintea cu mare mirare şi smerenie. Am primit ceva acolo, ceva nematerial, reflectat în lumea materială. Începând cu simplitatea şi greutatea vieţii oamenilor de acolo, dusă cu o seninătate incredibil – și asta-mi aduce aminte de ce spunea un părinte, că greul vieţii dă greutatea ei. Apoi frumuseţea locurilor, poate pare banal când spun asta, dar am mai auzit vorbindu-se de natură înduhovnicită. Aşa era şi acolo. Pur şi simplu locurile şi natura aveau o armonie şi frumuseţe aparte care te mişca şi te îndemna la contemplaţie. Apoi a fost mănăstirea, căldura maicilor, ritmul vieţii de acolo, slujbele, predicile, spovedania, discuţiile, tăcerile, rugăciunile, binecuvântările şi îmbrăţişările date din toată inima şi…chiar şi mâncarea :) E un loc cu mult har, altfel nu ştiu cum să-i spun.

IMG_6412

Aşa că, bineînţeles, voiam să mă întorc la Ţeţu. Şi la mănăstire, dar şi la starea de atunci (nu sunt vânător de stări de bne şi trăiri grozave, ştiu că nu asta e ideea). Aşa că încă din toamna anului trecut m-am gândit cum o să merg din nou la tabăra foto la anul (adică în 2015).

Dar ştiţi cum e cu planurile omnului. Îmi vine şi mie să râd. Eu mi-am păstrat frumos toată luna august liberă de orice planuri în caz că se va anunţa tabăra de fotografie. Doar că tabăra s-a ţinut anul acesta mai târziu, în septembrie, când deja promisesem că fac poze şi merg la o nunta. Na, acum descâlceşte-le, Claudia. M-am tot gândit şi m-am zbătut în mintea mea, pe de o parte era dorinţa de a merge în tabăra foto, un lucru pe care mi l-am dorit şi la care am visat tot anul, iar pe de altă parte era promisiunea pe care o făcusem să fac fotografii la nunta. Încercam ideea unui compromis, câteva zile doar acolo, apoi nunta. Sau chiar să le explic la oamenii aceia că vezi ce important e pentru mine să merg în tabără şi să renunţ la nuntă. Până la urmă am decis. Şi ce am învăţat este că deciziile bune sunt însoţite de o mare linişte interioară şi eliberare. De fapt, orice decizie este mai bună decât nehotărârea şi îndoiala. Am decis să nu merg în tabără, nici să nu aplic măcar. Mi-am dat seama, am primit gând bun, că poate cu un an înainte era important să mă zbat pentru asta şi să merg în tabără, iar acum să învăţ să renunţ. Uneori renunţarea – dacă o faci cu discernământ – e calea spre adevărata libertate. Oricum, depăşisem vârsta limită pentru tabără şi dacă m-ar fi acceptat s-ar fi făcut o excepţie pentru mine şi aş fi luat locul altcuiva care poate nu a mai fost niciodată acolo. Apoi, ar fi trebuit să îmi încalc promisiunea de a face poze la nunta aceea. Şi aşa, după ce tot anul m-am gândit cum să ajung din nou în tabăra aceea foto, acum am renunţat de bună voie şi eram liniştită. Cine să mai înţeleagă?

IMG_6447

Doar că s-a deschis altă uşă. Cu două săptămâni înainte de tabăra foto Liga Studenţilor organiza tot la Mănăstirea Ţeţu o tabără de fete cu tema “Familia”. Eram liberă atunci, aşa că am zis, mă duc acolo. Nici nu am vrut să-mi iau aparatul foto. Doar în ultimul moment l-am pus în geantă. Eu eram tot fixată pe fotografie, pe tabăra foto. Cred că atunci când suntem prea fixaţi în planurile noastre, pur şi simplu nu putem vedea încotro să mergem şi ratăm lucruri mult mai importante. Cred că de multe ori viaţa ne oferă daruri la care nici nu visăm, doar dacă suntem deschişi ca să le primim, nu să ne încăpăţânăm să primim ce vrem noi. Sper că acum am înţeles. Şi  mi-am primit darul, zilele petrecute la Ţeţu. Şi apoi, nici nu a fost întâmplător că am ajuns la o tabără tocmai cu tema familia.

IMG_6500

Fotografia era şi de data aceasta doar “momeala”. Ca de obicei, pentru mine fotografia a fost şi este un instrument care a avut rolul de a mă duce în diverse situaţii în care să învăţ ceva, să lucrez  la mine, să întâlnesc anumiţi oameni, să primesc ceva sau să dau ceva. Cred că am mai scris mai de mult ce spunea un fotograf, că ar trebui să te apropii de fotografie ca un film gol, să te impregnezi tu însuţi de ce fotografiezi, să te laşi modelat, inscripţionat, developat. Căci doar aşa poţi fotografia cu adevărat, doar aşa poţi vedea, ştergându-te pe tine de fapt. Ca şi parabola vasului, care doar dacă e gol poate fi umplut. Şi asta simt eu, că tot ce fotografiez lasă o amprentă nu doar pe senzorul digital al aparatului, ci şi pe senzorul sufletului meu, că asta mă umple, mă scrie şi rescrie.

IMG_6515

Aşa au fost şi cele câteva zile petrecute la Mănăstirea Ţeţu anul acesta. Tabăra a fost foarte faină, am fost la câteva conferinţe, ţinute de călugării de acolo, deschişi cu tinerii, cu umor, cu idei foarte faine şi cu o bucurie care se revărsa asupra tuturor. Chiar n-am mai simţit de mult că mintea mea era bucuroasă că îi e dat să rumege aşa idei deosebite.

Şi totuşi, am făcut şi fotografii.

Am împlinit 3 ani

Ce faci, te face

(Părintele Teofil Părăian)

IMG_4142 copy

În 28 februarie 2015 site-ul acesta a împlinit trei ani. Sunt trei ani de când scriu, trei ani de când am luat fotografia în serios, trei ani de când m-am întors în România. Am învăţat foarte multe în aceşti trei ani şi pot zice că în paralel cu site-ul, cu ce am scris şi fotografiat, şi eu m-am schimbat şi redefinit. Într-adevăr, ce faci, te face. Tot ce faci, ce decizii iei, ce lucrezi, cum te raportezi la asta, cum trăieşti, cum interacţionezi cu ceilalţi, cum şi pe cine iubeşti, cum îţi petreci timpul liber, ce reacţii ai la întâmplările vieţii de zi cu zi, ce şi cum vorbeşti, ce gândeşti, totul, nu contează că e văzut sau nu de alţii, te defineşte, te construieşte, te “face” cine eşti.

Dar s-o iau de la început.

La început nu a prea fost lumină

Îmi aduc aminte cum am început în 2012. Deabia mă întorsesem în România după trei ani şi jumătate de locuit în Belgia şi habar nu aveam ce o sa fac aici, doar ideea că o să fiu fotografă. Lucru la care nu aveam nici o experienţă, decât că de mulţi ani îmi plăcea să fotografiez. Dar una e să faci asta din când în când, când ai chef sau pentru propria plăcere, şi alta să faci din hobby-ul sau pasiunea ta o meserie. Aşa că atunci când m-am aruncat cu capul înainte în ideea aceasta de a fi fotografă nu ştiam ce mă aşteaptă. Au ieşit la iveală toate fricile mele, toată neîncrederea în sine, mă gândeam că nu sunt destul de bună, că nu o să reuşesc, uneori nu ieşeam cu zilele din casă, munceam haotic nu ştiu câte ore pe zi, petreceam zile şi nopţi pe internet citind despre fotografie şi uitându-mă la fotografiile altora şi comparându-mă, bineînţeles, în defavoarea mea. Încercam să învăţ stilul altora pentru a avea “succes”. Azi eram bucuroasă că am câştigat un concurs, mâine mă simţeam distrusă că am primit doar două like-uri la o poză care mie mi se părea genială. Aveam liste lungi cu ce trebuie să fac, până la ce dată, la ce concursuri sau workshopuri de fotografie trebuie să particip. Citeam cărţi de marketing despre business-ul fotografiei şi nu mă atrăgeau de loc. Nu-mi venea să dau like-uri ca să primesc înapoi, să comentez la alte site-uri, să fac networking, să mă promovez, să respect reguli de blogging şi de scris, nu era pentru mine. Era un stres continuu (auto-indus, bineînţeles, dar atunci nu aveam detaşarea să văd asta) care nu mă mai lăsa să mă bucur de fotografie şi îmi înăbuşa creativitatea. Stresul şi supra-activitatea uneori ne dau impresia că facem ceva important, dar nu e aşa.

Money, money, money

Şi apoi era presiunea banilor. Pentru că aşa am fost învăţată, ca mulţi dintre noi probabil, să cred că doar doar dacă ce fac (muncesc) aduce bani, atunci are utilitate, sens. Ştiu că astea sunt modelele pe care le vedem în jur, aşa suntem “programaţi”. Iar reversul e foarte dur. Ajungi să crezi că dacă nu reuşeşti să “faci” bani (destui bani sau mulţi bani) atunci ceea ce faci e inutil, şi de acolo e doar un pas la a te simţi tu inutil sau fără rost. Dar asta e cea mai mare iluzie, care ne ţine captivi şi ancoraţi în partea materială a existenţei. Asta ne face să ne învârtim de multe ori ca şoarecii în carusel, alergând după mai mulţi bani, ca să ne satisfacem mai multe nevoi, care de fapt nu sunt nevoi reale, ci dorinţe a căror îndeplinire credem că ne va face fericiţi, dar care de fapt ne complică viaţa şi ne agită mintea şi sufletul, e o fericire care se evaporă instant şi ne lasă flămânzi după alte şi alte lucruri. Cu cât ai mai multe dorinţe, cu atât eşti mai nemulţumit.

Renunţarea şi reîntoarcerea

Cred că după vre-un an jumate am renunţat, mi-am zis că presiunea de a fi fotografă şi de a avea o afacere pe cont propriu (vorba vine, nu am avut niciodată una, cu adevărat) e prea mare şi mai bine îmi iau un job “normal”, ceea ce oricum auzeam destul de des în jurul meu. Părea că nu “reuşisem” cu fotografia, că a fost un eşec, pe care l-am resimţit cu toată fiinţa mea, cu toată gama de stări şi trăiri.

Doar că nu mi-am luat un job “normal”. Am lucrat pentru scurt timp într-un bar, apoi într-o librărie, spre dezamăgirea şi dezaprobarea familiei mele, care ziceau că pot “mai mult”. Dar pentru prima dată în viaţa mea simţeam că am un job care mă reprezintă, care chiar se potriveşte cu cine sunt eu. Cv-ul meu care arată ca o pătură multicoloră, de la toate joburile foarte diferite pe care le-am încercat, e martor că am căutat mult ca să ajung aici. Celelalte joburi nu mi-au displăcut şi cred că le-am făcut bine, dar deabia acum mi-am dat seama că nu-mi folosisem nici măcar jumătate din potenţialul meu. Am văzut că atunci când lucrez ceva care mă reprezintă, care se potriveşte cu cine sunt, unde pot să-mi folosesc calităţile şi abilităţile mele, practic scote la iveală un potenţial nebănuit şi nelucrat. Ken Robinson spune că atunci te afli în “elementul” tău, adică atunci când ceea ce îţi place să faci (pasiunea) se întâlneşte cu ceea la ce eşti bun să faci (abilităţile). Într-un fel, atunci afli cine eşti cu adevărat (adică e o parte importantă din cine eşti). iar asta îţi dă o energie şi putere extraordinare.

Apoi încet încet m-am reîntors la fotografie şi scris, cumva am fost trasă înapoi. Oamenii mă căutau să le fac poze, îmi propuneau proiecte, apoi am simţit eu că era o parte din mine şi erau idei care se cereau exprimate fotografic şi în scris, partea asta a mea creativă îşi cerea drepturile.

Oricum, îmi dau seama tot mai mult că absolut tot ce ni se întâmplă are rolul de a ne învăţa ceva. Şi nu mă refer doar la întâmplările mari, si chiar la întâmplările mărunte de fiecare zi, acestea sunt practica de fiecare zi, dacă suntem atenţi. Spunea un părinte că în fiecare moment al vieţii noastre suntem suma experienţelor pe care le-am trăit până atunci. Aşa că dacă vrem să îmbătrânim frumos trebuie să trăim frumos, zi de zi, nu mai târziu sau când o să fim nu ştiu cum sau o să avem nu ştiu ce. Aici şi acum. Ca să trăim fără regrete cred că trebuie să ne facem tot ce facem cu tot sufletul, fără jumătăţi de măsură. Nu “succesul” este scopul, ci această dăruire totală în faţa vieţii. Cel puţin eu asta am înţeles până acum.

Despre frică şi curaj

Îmi aduc aminte că la prima nuntă la care am făcut poze îmi tremurau picioarele şi mâinile şi mi-era rău, credeam că o să vomit. De teamă. Nu mă simţeam pregătită, mi-era teamă că o să o dau în bară şi că oamenii nu o să fie mulţumiţi. A fost ok, clienţii au fost foarte mulţumiţi. Dar cine să audă? :) Recunosc că de câteva ori au venit clienţi la mine şi eu i-am refuzat, gândindu-mă că nu o să fac faţă la proiectul respectiv.

De atunci am parcurs un drum lung, chiar dacă sunt doar trei ani. Şi acum mi-e teamă uneori când merg să fac fotografii, dar cred că e o teamă bună, care-mi arată că iau lucrurile în serios şi totodată că e posibil să greşesc, dar trebuie să-mi asum şi asta. Poate că sună a clişeu, dar cred că foarte important să ne înfruntăm temerile, făcând exact lucrul de care ne este teamă. Şi atunci când ne înfruntăm frica şi suntem curajoşi într-un domeniu al vieţii, asta se reflectă şi în restul vieţii noastre şi de multe ori în vieţile celorlalţi. CItisem undeva “you have to be brave with your life, so other people can be brave with theirs”.

A avea curaj şi a înfrunta o frică uneori înseamnă să-ţi laşi jobul, alteori înseamnă să spui da sau să spui nu şi chiar asta să vrei să spui. Uneori înseamnă să spui te iubesc fără să ştii ce ţi se va răspunde înapoi, alteori înseamnă să îţi urmezi un vis. Uneori înseamnă să pleci singur în lumea largă, alteori înseamnă să te deschizi într-o relaţie sau dimpotrivă, să stai singur. Uneori înseamnă să-ţi înfrunţi părinţii, alteori înseamnă să-i îmbrăţisezi şi iubeşti aşa cum sunt. Curajul este de mai multe feluri şi cred că trebuie exersat cât mai mult.

Despre maturitate şi cine eşti cu adevărat

Atunci când vrei să trăieşti altfel (adică să schimbi ce lucrai, cum trăiai, cum relaţionai, cum mâncai, pentru că totul se leagă), am observat că trebuie să înfrunţi multe piedici. Unele interioare – propriile frici, condiţionări, limitări, tipare mentale, altele exterioare – nevoia de suport, dezaprobarea sau răceala familiei, a prietenilor, presiunea (invizibilă, dar foarte puternică) a societăţii şi “normalităţii”. Nimeni nu e interesat să ieşi din “ring”. Practic când faci schimbări, e un salt în gol, “a leap of faith” si trebuie să-l faci singur. Şi e foarte greu. Trebuie să înfrunţi riscul de nu-i  mulţumi pe cei apropiaţi, de a-i supăra. De fapt nici tu însuţi nu eşti mulţumit. Temporar treci prin multă nesiguranţă, frică, amorţeală, deconectare de sine sau chiar depresii (doar că atunci nu ştii că e temporar). Dar altfel nu se poate. Nu se poate să fie uşor. Durerea face parte din acest proces şi nu trebuie să te sperie. De multe ori dăm înapoi din faţa greului sau a durerii şi ne gândim că nu aceea trebuie să fie calea, că doar trebuie să fim happy tot timpul. Dar tocmai greutatea ne şlefuieşte şi ne întăreşte. În încercări dăm adevărata măsură a fiinţei şi caracterului nostru. O viaţă uşoară şi comodă nu ne face să creştem.

Iar momentul în care te rupi de modelele părinţilor, familiei, societăţii, sau chiar a modelului vieţii tale dinainte este primul pas spre adevărata maturitate, care nu are legătură cu vârsta. Atunci afli cine eşti cu adevărat. Atunci eşti cu adevărat liber. Accentul cade pe decizia şi responsabilitatea ta, ci nu pe a societăţii, familiei, conjuncturii. E un moment de cotitură când începem să ne asumăm propriile vieţi şi decizii. Libertatea nu înseamnă să poţi spune da la orice ai chef, ci să spui da şi nu cu discernământ. Cred că acum mai mult ca oricând, ne sunt deschise atâtea posibilităţi, oferte, idei, “distracţii” şi am vrea să le încercăm pe toate. Dar dacă mergi pe toate drumurile nu ajungi niciunde. “Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos” spune Apostolul Pavel.

Despre fotografie şi scris ca instrumente

Atunci când am pornit site-ul acesta mă gândeam că o să scriu articole despre fotografie şi o să fie dedicat unui “business”. Dar a ajuns altceva. Eu credeam că merg să fotografiez, dar de fapt a fost doar un pretext pentru a întâlni oameni, care unii mi-au devenit prieteni sau mi-au influenţat viaţa într-un fel sau altul, a fost o ocazie de a mă implica în proiecte sociale sau activităţi ale ong-urilor şi a vedea astfel o altă faţă a Timişoarei, vie, care se mişcă şi se schimbă, cu oameni entuziaşti, care dedică timpul şi energia lor pentru a face ceva bun, a schimba ceva, oricât de mic, în mediul în care trăiesc. Oameni care nu trăiau vorbind despre ştiri şi cum i-a călcat pe bătătură un şofer nervos sau un funcţionar, nu erau sictiriţi de cât de naşpa e în România, ci încercau să facă ceva. E o lume pe care nu am cunoscut-o înainte şi din care am vrut şi eu să fac parte. Fotografia a fost un instrument de conexiune, de exprimare, de auto-cunoaştere. Eu nici acum nu mă consider fotografă, ci…nu ştiu ce :) un om care caută şi uneori mai şi găseşte.

Iar cu scrisul e şi mai ciudat. Nu ştiu nici acum ce m-a îndemnat acum trei ani să public primul articol sau să-mi fac un blog, era cât se poate de departe de ideile şi personalitatea mea introvertită. În orice caz, am căutat să fiu cât de sinceră pot cu motivul pentru care scriu şi pot zice cu siguranţă că nu căutam şi nu caut o defulare online, nu caut nici atenţie sau popularitate, nici nu vreau să dau lecţii sau să vorbesc cu cineva, Dar ce pot spune este că de cele mai multe ori e ceva peste mine, care parcă nu are legătură cu mine (deşi scriu despre mine şi experienţele mele), Pur şi simplu curge din mine. Sunt în “flux”, adică uit de mine când scriu, la fel ca atunci când fotografiez. Şi cumva lansez gândurile şi pozele astea în necunoscut şi mă gândesc că folosesc cuiva…poate. Sunt şi eu un instrument.

Iar dacă mă gândesc la direcţii viitoare, cred că voi începe să scriu mai puţin despre mine.

Ce am învăţat

Cred că cel mai important este să fac fotografii în care pun suflet, să scriu şi să trăiesc adevărul (meu), să fac lucruri în care cred, să trăiesc astfel încât să-mi placă de mine până în colţurile cele mai ascunse ale fiinţei, adică să trăiesc în pace cu mine. E alinierea aceea dintre minte, cuvânt şi faptă. Să nu existe disonanţe: una să gândesc, să n-am curaj să spun aia, sau pe faţă să spun altceva şi să nu acţionez niciodată. Nu. Şi poate cel mai important, asta aşa în general, să mă concentrez pe partea spirituală, să-mi ţin sufletul aproape de Dumnezeu, şi atunci totul va fi ok, atunci nu mă va bate vântul în toate direcţile. (e şi citatul acesta care îmi place foarte mult). E cel mai solid punct de reper, singurul care nu se schimbă, şi atunci încercările le voi lua altfel, atunci pot privi ce mi se întâmplă din altă perspectivă şi pot mulţumi pentru absolut tot ce mi se dă să trăiesc în fiecare zi.

Dacă ar fi să-mi spun ceva mie de acum trei ani, ar fi: să faci tot ce poţi mai bine în momentul prezent, să înveţi neîncetat, să practici cât poţi de mult, să faci economii înainte de a-ţi lăsa jobul :) , să nu amâni, să nu uiţi să dăruieşti din ceea ce faci, nu fă ceva în primul rând pentru bani, să mergi înainte şi să fotografiezi (sau orice decizi să faci) chiar dacă ţi-e frică de mori şi ţi se pare că nu eşti pregătit, să nu te laşi influenţat de părerea sau aprecierea altora, nu deznădăjdui niciodată, nu urmări succesul, ci doar să fii tu însuţi. Regretele nu provin din neatingerea succesului ci din faptul că nu am încercat sau nu am dat tot ce puteam (adică nu am făcut tot ce ţinea de mine). Practic, să îţi pui sufletul în ceea ce faci, să dai tot şi apoi să fii detaşat de rezultate. Şi atunci, paradoxal, vin şi rezultatele. Nu contează dacă faci un job din pasiunea sau hobby-ul tău, dacă faci bani din asta sau nu, doar exprimă-te dacă simţi asta. Creativitatea nu înseamnă doar artă. Scrie, găteşte, coase, predă, desenează, dansează, cântă, fă voluntariat, porneşte o afacere sau asociaţie, meştereşte, fă-ţi haine, ia-ţi şosete colorate, joacă-te, mergi desculţ, vorbeşte cu necunoscuţii, înscrie-te la un curs pe care voiai de mult să-l faci, fă sport, repară, plantează, fă prăjituri. Cred că toţi avem foarte multă creativitate în noi, e o parte a noastră, o latură a fiinţei noastre, care cumva ţine de suflet, de partea nematerială a existenţei. Şi care, de cele mai multe ori e ignorată, pentru că nu are utilitate (vezi ce ziceam mai sus despre bani).

Vorbă lungă, dar cam atât a fost.

După cum ziceam, am împlinit trei ani, deci sunt la grădiniţă, şi lecţiile mele sunt de grădiniţă şi mai am multe de învăţat. Deabia aştept.

IMG_4616 copyiar când îi greu, nu uita să te opreşti şi să miroşi trandafirii :))

Despre fata ascunsa a lui a darui

“Dacă eu nu sunt pentru mine,
atunci cine să fie?
Şi dacă sunt numai pentru mine,
ce sunt eu?
Şi dacă nu acum, atunci când?”

inima a darui copy

 

Îmi doresc să dăruiesc şi să mă dăruiesc. Cred că are de-a face cu ceva de care mă apropii cu smerenie, dar şi cu îndrăzneală, fără cuvinte, cu ardoare, cu semne de întrebare, cu îndoieli şi lacrimi uneori, dar cu o neîncetată căutare marcată de sclipiri de înţelegere şi bucurie fără margini. Adică sensul vieţii. Pe bune? Chiar despre asta vrei să vorbeşti? Cine eşti tu şi ce ştii despre asta? Uneori când vine vorba de lucruri importante parcă sunt tentată să adaug o mică glumă lângă, ca pentru a înlătura orice bănuiala că m-aş lua prea în serios, eu şi gândurile mele. Dar poate că nu trebuie să fac asta.

Andrei Pleşu spunea într-un text foarte frumos referitor la sensul vieţii că nu există un răspuns definitiv şi nici un răspuns – reţetă, valabil pentru toţi. Şi că întârzierea răspunsului nu e ceva rău, dimpotrivă. Iar răspunsul trebuie neapărat să vină însoţit de corolarul bucuriei. Oricât aş vrea să găsesc un răspuns care să mă liniştească, de fapt cred că e mai important să ştiu că există, şi e important să mă întreb. Nu pot să dau răspunsuri pentru ceilalţi, dar pot să dau răspunsuri pentru mine şi să continui să mă întreb, cu mintea limpede şi cu ochii deschişi. Şi după cum spuneam la început, o bucată de răspuns din marele puzzle al sensului are de-a face – pentru mine cel puţin – cu ceilalţi. Cu dăruirea. Cu a simţi că viaţa mea serveşte celorlalţi. Cu a ajuta. Nu ştiu cum şi în ce formă şi nu trebuie să fie ceva măreţ. Iar altă (mare) bucată din puzzle are de-a face cu sufletul meu şi cu căutarea lui Dumnezeu. Dar despre asta e mult mai greu să vorbesc sau poate că nici nu am competenţa. Aşa că o să vorbesc despre a dărui, despre ce am descoperit în mine şi în alţii

A dărui, a (te) dărui, a ajuta, a face binele, toate sunt bune şi frumoase, şi ca toate lucrurile bune şi frumoase, au în miezul lor şi o contradicţie, sunt nuanţele subtile, gândurile care stau în spatele gândurilor care ne alimentează faptele, până a ajunge complet curate. Astfel, există un fel de a dărui care vrea să lege, să-l facă mic şi slab şi dependent pe cel care primeşte. Există un fel de a dărui care e menit doar de a satisface propriile nevoi, nu pe ale celuilalt. Există un fel de a dărui care cere ceva înapoi, chiar dacă nu e exprimată, aşteptarea aceea există. Îţi dau inima mea = dă-mi inima ta. A (te) dărui, a ajuta pentru a căpăta atenţie, afecţiune, iubire înapoi. A dărui cu adevărat presupune să nu aştepţi nimic înapoi, nici recunoştinţă, nici mulţumiri, nici atenţia celuilalt. Asta e acea dură şi grea lepădare de sine. Dar paradoxal, asta înseamnă să fii foarte stăpân pe tine. Nu poţi renunţa la ceva ce nu ai. Mai întâi trebuie să te câştigi pe tine pentru a putea renunţa la tine. Poate că aceste idei sună un pic abstract, dar eu le-am extras din viaţa mea, şi văd cât de greu este de fapt să fii stăpân pe tine, adică ce înseamnă asta? Să acţionezi tot timpul în conformitate cu adevărul din tine, fără frică, fără dorinţa de a mulţumi, fără a fi sclavul nevoilor şi condiţionărilor, să stai pe propriile picioare, material, emoţional, spiritual, să fii ferm, dar blând, să nu te laşi dus de val, fie că valul înseamnă presiunea societăţii, a familiei, sau a propriilor emoţii sau dureri. Când ştii cine eşti, şi eşti liber, poţi renunţa la tine (la ego), dăruind şi dăruindu-te, fără să te pierzi în celălalt.

Unul dintre cele mai comune, dar şi cele mai importante feluri de a (te) dărui este prin familie şi copii (şi pentru că este aşa de important, aici se comit şi cele mai mari erori în numele dăruirii). Dar dacă nu am familie şi copii, atunci ce se întâmplă? Care este sensul lui a dărui pentru mine? E o întrebare care strigă după un răspuns şi nu vreau să-l evit sau să trăiesc doar pentru mine şi propria fericire, cum te îndeamna modelele facile şi individualiste din zilele noastre.

Mi-am dat seama că de multe ori a dărui sau a ajuta sau a vrea să faci binele înseamnă a te concentra mult, prea mult asupra vieţii altcuiva, în detrimentul propriei vieţi. Pentru că e mult mai uşor să te învârţi în jurul altcuiva (fie că e el un copil, un iubit, soţ, prieten, cauza umanitara etc) decât să vezi ce este sau nu este în viaţa ta. Ce gol încerci să umpli de te face să fii concentrat spre exterior, asupra altcuiva. Sub masca dăruirii şi ajutorului, a grijii şi uneori a iubirii şi a sacrificiului de sine se ascunde uneori fuga de propria viaţa, de problemele nerezolvate, întrebările fără răspuns, dureri şi frustrări îngropate. E de fapt o fugă de asumarea responsabilităţii pentru propria viaţa, de a o trai implinit si liber. Poate că de multe ori căutăm iubirea cuiva cu disperare, ne sufocăm proprii copii cu aşa-zisă iubire sau ne agatam de copii si familie pentru a umple un gol de sens, stăm lângă cineva care ne face rău în ideea de a ajuta (sau de dragul iubirii), toate mai degrabă decât de a deschide ochii şi a vedea ce e cu propria noastră viaţă şi ce putem face cu ea şi cu noi înşine. Sunt nuanţe foarte subtile, dar eu cred că toţi le simţim când le întâlnim la alţii, dar poate de multe ori suntem orbi când ele se întâmplă în propriile noastre vieţi. Cel puţin la mine aşa se întâmplă. Uneori :) Şi uneori, cel mai mare ajutor pe care-l putem da celorlalţi este – în mod paradoxal – să fim în pace cu propria viaţă şi cu noi înşine. Adică să ne concentrăm asupra propriei vieţi, a propriilor răni şi probleme, să ne curăţăm în interior, să ajungem la lumina şi bucuria din noi, iar atunci, fără a face nimic, doar prin simpla prezenţă îî putem ajuta pe ceilalţi. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar mie mi se pare foarte greu să faci asta, e o muncă colosală.

Apoi, a-l ajuta pe celălalt presupune a-l vedea cu adevărat. Asta înseamnă iarăşi a te pune deoparte pe tine însuţi şi ce vrei tu, pentru a vedea de ce are nevoie cu adevărat celălalt. Nu-l ajuţi pe celălalt cu ce crezi tu că ar trebui, ci cu ce are el nevoie. Uneori, are nevoie doar să fie lăsat în pace. Dar trebuie să înţelegem şi să acceptăm asta. Cred ca cel mai mare dar pe care-l poţi face cuiva este să-l ajuţi să-şi descopere propria forţă în interior, să-l ajuţi să vadă binele şi lumina din el. Să fie liber. Adica sa il iubesti si sa stii să ii dai drumul – o mare lectie pe care inca o invat. Eu cam aşa aş vrea să trăiesc. The hard way :) Şi nu-mi iese întotdeauna. De fapt, imi iese doar cand intervine cealalta bucata din puzzle, de care vorbeam la inceput

Aşa că am învăţat să mă întreb: care e gândul din spatele gândului? Sunt acţiunile şi gândurile mele curate? De ce ajut sau dăruiesc? Ce vreau să obţin când scriu sau când iubesc?

Dar cred şi sper ca la un moment dat nu o să mai trebuiască să îmi pun întrebările acestea, nu o să mai disec lucrurile şi atunci voi şti că a dărui este curat, vine doar din pura dorinţă de a (mă) dărui.

Până atunci, mai scriu, mă mai întreb, mai disec, şi aştept şi de la voi idei, gânduri, raspunsuri sau întrebări.

PS: Şi un citat care mi-a plăcut foarte mutl şi care se potriveşte cu ce am scris:

– BUCURĂ-TE DE TOT. NU AVEA NEVOIE DE NIMIC.
– Inclusiv de oameni?
– În special de oameni. A avea nevoie de cineva este cel mai rapid mod de a omorî o relaţie.
– Dar tuturor ne place să simţim că cineva are nevoie de noi.
– Atunci opriţi-vă de a mai simţi astfel. Să vă facă plăcere, în schimb, să simţiţi că nu e nevoie de voi – pentru că cel mai mare dar pe care-l puteţi face cuiva este forţa şi tăria de a nu avea nevoie de voi în nici o privinţă

Neale Donal Walsch

A, şi încă ceva: Fotografia de mai sus, care mi-a stat în minte ceva vreme până să o realizez şi până să scriu şi textul, face parte din proiectul 35 Ways of seeing myself, pe care l-am început şi speram să-l termin la 35 de ani, cu 35 de ipostaze ale descoperirii de sine, însă nu l-am terminat, e destul de greu de exprimat în imagini şi se pare că nu pot să-l grăbesc cum am eu chef. Imaginile pe care le-am realizat până acum sunt aici

Fotografiind cele vazute si nevazute

_MG_8518 copy

În ultimul an am fotografiat mai rar, însă de câte ori am făcut-o, am avut certitudinea că de fapt fotografia era doar un pretext pentru a vedea şi a înţelege alte lucruri…nevăzute, nemateriale.

Un fotograf (din păcate nu îi mai ţin minte numele) spunea că atunci când fotografiezi trebuie să fii tu însuţi, ca fotograf, ca un film gol, folosit pentru prima dată. Mi-a plăcut ideea aceasta şi m-am regăsit în ea. Atunci când mă “golesc”, când uit de sine, sunt şi total deschisă, receptivă, ca un film, ca un senzor al aparatului foto şi pot fi impregnată, imprimată, umplută de tot de văd şi trăiesc şi întâlnesc. În timp ce aparatul foto înregistrează cele din lumea vizibilă, parcă sufletul meu înregistrează cele nevăzute, care rămân în mine ca nişte seminţe ale căror muguri timizi îi simt crescând în taină, încet, încet. E ca şi parabola golului – tocmai golul din interiorul unui vas dă utilitatea vasului. La fel şi noi, mă gândesc, tocmai atunci când ne golim (acea lepădare de sine), în mod paradoxal, ne umplem: vasul fiinţei noastre este umplut de frumuseţe, de spirit, de lumină… La fel cum senzorul aparatului foto e sensibil la lumină, sufletul nostru e şi el sensibil la frumuseţe. De fapt, tânjeşte după frumuseţe. Uneori când fotografiez, mi se pare că totul este atât de frumos, încât îmi dau lacrimile. Poate că frumuseţea e doar ce putem vedea noi, e un limbaj care vorbeşte sufletului despre alte lucruri nevăzute, de nepus în cuvinte.

ct_01 copy

_MG_8544 copy

ct_06 copy

Cred că nu degeaba am primit darul acesta al fotografiei, nu degeaba l-am descoperit mai târziu, a venit în viaţa mea pentru a mă învăţa ceva. Pentru a mă face să…”văd”. E doar un instrument. Mi-a luat ceva ca să-mi dau seama de asta.

Dar nu aveam intenţia să filozofez atâta aici. Voiam să povestesc despre tabara de fotografie la care am fost luna aceasta, tabară numită “Sihăstria ţăranilor din Ardeal”, unde ne-am întâlnit câţiva oameni pasionaţi de fotografie din toată ţara pentru a documenta fotografic viaţa ţăranilor din Ardeal, mai exact din zona mănăstirii Ţeţu, unde am fost găzduiţi.

Şi ce am văzut acolo? Am asistat la o zi tipică de muncă în stâne şi gospodării, am întâlnit oameni care munceau enorm de mult, ziua lor începea la patru dimineaţa şi se sfârşea seara la zece, când, după cum zicea doamna Rodica, a cărei stână am vizitat-o, deabia mai apuci să-ţi faci o cruce şi să spui noapte bună. Însă ce am văzut acolo e că fiecare lucru, de la mulsul oilor şi vacilor, la smântânirea laptelui, la bătutul untului, la făcutul brânzei de diverse tipuri, la pregătirea mâncării pentru animale, la gătit, la muncile din casă, totul era făcut cu infinită răbdare, cu concentrare, fără grabă, fără a se plânge de munca multă şi repetitivă sau a-şi deplânge soarta, fără a vrea să fie în altă parte. Ci totul era făcut ascultând ritmul, limbajul, semnele animalelor, naturii, anotimpurilor, pământului. După cum zicea doamna Rodica în grai local “Fiecare lucru are călcătura lui”.

_MG_8591 copy

11_Apoi da de mancare la vitei

ct_92 copy

ct_56

ct_19 copy

Dar nu e vorba doar de felul în care munceau, ci de un întreg mod de a se raporta la viaţă, care-i făcea pe oameni luminoşi, bucuroşi, liniştiţi cu sine şi cu lumea, cu un sentiment profund al rostului lor pe pământ. Cu toate că oamenii aceştia probabil că nu aveau timp prea mult să reflecteze, însă ştiau şi trăiau ceva ce de multe ori noi, la oraş doar căutăm, căutăm în cărţi, căutăm în afara noastră, în consum, în călătorii, în diversitatea distracţiilor şi activităţilor (cum citisem undeva: căutăm în diversitate, în loc să căutăm în profunzime). Am văut că oamenii de acolo ştiau ce înseamnă să fii prezent, să faci fiecare acţiune pe deplin concentrat, golindu-ţi mintea. Şi apropo de muncă, îmi aduc aminte ce spuneau părintele Iustin şi părintele Pantelimon (acesta din urmă care a fost şi el alături de noi, ca fotograf şi îndrumător), mai de mult, la o conferinţă la Timişoara, că de multe ori la oraş s-a pierdut sensul muncii, munca  a devenit o corvoadă, a devenit ceva utilitarist, doar un mod de a obţine bani şi de a-ţi câştiga timpul liber. Omul se duce în silă la muncă şi nu-i mai vede sensul. Iar munca făcută astfel este o risipă de timp şi energie. Mi-a plăcut ideea )cel puţin aşa cum am reţinut-o eu, trecută prin filtrul înţelegerii mele) că atunci când lucrezi, de fapt te lucrezi pe tine, îţi lucrezi capacitatea de a fi răbdător, de a fi punctual, de a interacţiona cu oamenii, de a fi înţelegător şi bun coleg, de a-ţi face treaba bine, de a căuta tot timpul spre a face ceva oricât de mic pentru celălalt şi atâtea atele. Iar atunci când e privită aşa, munca nu mai e o corvoadă, nu mai e obositoare, ci se umple de sens.

ct_95

ct_65

ct_11 copy

ct_78 copyct_82 copy

 

IMG_8101 copy

Acelaşi lucru am văzut şi la mănăstirea Ţeţ, unde am stat pe durata taberei. Poate că viaţa la mănăstire se presupune a fi în primul rând rugăciune, însă este şi multă muncă. Şi nu mă refer la munca cu sine, ci muncă la bucătărie, la curăţenie, la animale, la grădină, la aprovizionare, şi mai erau şi musafirii pe deasupra, adică noi, care am fost atât de răsfăţaţi cu tot felul de bunătăţi. Şi la fel, toată această muncă făcută cu rădbare, cu acceptare, chiar cu bucurie. Cât am stat acolo am simţit multă căldură din partea maicilor, mereu o vorbă bună, un zâmbet sincer, o strîngere de mână, o dorinţă de a face ceva pentru celălalt. Iaraşi acea uitare de sine. Şi mai presus de astea, era o îndreptare spre Dumnezeu, spre partea spirituală, spre acea parte nevăzută, nematerială, de care vorbeam mai devreme, de care era impregnată toată existenţa acolo. Cel puţin aşa am simţit-o eu, cu toată fiinţa mea.

Îmi aduc aminte ce spunea una dintre maicile de acolo, cu care am povestit puţin pe drumul spre o stână. Spunea cu o mare seninătate şi certitudine că şi -a găsit locul acolo, nu are nevoie să plece în altă parte sau să caute. Ci a găsit. Pentru mine cel puţin (dar ştiu că şi pentru mulţi alţii ca mine, care mai caută), acest răspuns e cutremurător. Cum ar fi să nu mai avem nevoie de toate surogatele de răspuns, de diversiunile căutării. Asta-mi aduce aminte de nişte rânduri pe care le-am citit de curând şi care m-au făcut să-mi pun multe întrebări “Să te bucuri de tot, să nu ai nevoie de nimic”.

Nu vreau să idealizez acest mod de viaţă sau pe aceşti oameni. Sunt sigură că şi oamenii aceştia au tarele şi imperfecţiunile lor, luptele şi problemele lor. Şi nu, nu cred că toţi ar trebui să ne mutăm la stână sau la mănăstire. Cred că fiecare avem rolul nostru, acolo unde ne ducem viaţa. Însă ceva din lumea aceea tot putem învăţa şi prelua în vieţile noastre, oriunde s-ar desfăşura ele. Cred că asta am înţeles cât am stat acolo, că reperele care dau sens vieţii noastre sunt aceleaşi, oriunde am trăi. Cât am stat în tabără mi-am reamintit de ele, asta am “fotografiat”. Sper să le păstrez cu mine, în mine.

Toată galeria de fotografii aici

Am scris despre toate acestea şi pentru mine, pentru a înţelege mai bine şi a-mi reaminti ce am învăţat, dar e totodată şi o invitaţie pentru voi de a privi spre această lume, de a merge în locuri unde se trăieşte altfel, de a vedea poate ce am văzut şi eu și altele, de a trage propriile concluzii şi învăţăminte. Şi ca de obicei, dacă doriţi, aştept să-mi scrieţi despre asta :)

_MG_8622 copy_MG_8528 copy

ct_00 copy

_MG_8505 copy

PS: Şi în final, două citate din cărţile pe care le-am citit recent, şi care mi-au plăcut mult şi se potrivesc cu ce am scris aici: despre suflet şi despre fotografie ca instrument.

Ordinary day, perfect day

“Zi normală, dă-mi voie să fiu conştient de comoara pe care mi-o dăruieşti. Nu mă lăsa să trec peste tine în căutarea unui mâine perfect şi rar. Într-o zi îmi voi înfige unghiile în pământ sau îmi voi îngropa faţa în pernă sau mă voi întinde la maxim şi-mi voi ridica mâinile spre cer dorindu-mi, mai mult decât orice pe lumea asta, întoarcerea ta.” (R. Sharma)

IMG_4878 copy

Aveam un dor de ducă teribil. Voiam neapărat să plec undeva la munte, să fiu în natură în  weekend. Dar nu mi s-a arătat. Poate şi pentru a vedea încă o dată că libertatea nu este a face ce vreau eu şi a pleca unde şi când vreau eu, ci este inima curăţată de dorinţe din astea de copil răsfăţat  (vreau! vreau! vreau!) şi mintea curăţată de gânduri de nemulţumire (eu de ce nu pot avea/face/fi…). Doar atunci mă simt cu adevărat liberă şi nu mai contează unde sunt şi ce fac. Dar cu toate teoriile astea la care sunt asa de buna în ultima vreme, încă mă trezesc tânjind uneori după… te miri ce.

Cred că e normal să te simţi bucuros şi liber şi plin de viaţă când călătoreşti sau când vezi sau faci chestii senzaţionale (deşi uneori, dacă îţi lipseşte ceva în interior, nici măcar atunci), dar poate că adevărata provocare este să te simţi aşa în zilele şi locurile şi activităţile obişnuite. Cu greu am înțeles că trebuie să învăț să stau, să stau cu mine însumi, la fel de bine cum am învățat să las totul în urmă și să plec. Îmi aduc aminte de ce spunea Steinhardt, că grele în puşcărie nu erau zilele când aveau procese, interogatorii, chiar tortură, ci zilele obişnuite, orele, multele ore, în care nu se întâmpla nimic, în care erau siliţi să stea în celule, în locuri urâte, dezumanizante, era timpul acela gol în care rămâneai faţă în faţă doar cu tine fără să poţi scăpa nicunde.

Şi, fără a compara nici pe departe vieţile noastre cu ce a trăit Steinhardt, mă gândesc deseori oare cum putem să ne simţim cu adevărat vii, adică cu bucurie şi entuziasm şi sens (please, no more fake smiles), că suntem mai mult decât suma lucrurilor pe care le facem (pentru că suntem!) în fiecare zi, în zilele obişnuite, când pare să ne doboare alergătura, treburile, lucrul, casa, familia, responsabilităţile. Cum ne păstrăm spiritul viu în măcinarea pietrelor de moară ale rutinei şi obişnuinţei?

La asta mă gândeam când am încercat să fotografiez pădurea. Ha?! ce legătură are una cu alta?! Păi, în primul rând, cu toate că nu am fost la munte în weekend, totuşi am fost în natură, chiar dacă doar pentru câteva ore, la pădurea de lângă oraş cu bicicleta. Am fost acolo de multe ori şi e un loc cât se poate de obişnuit (deşi poate că o pădure nu e niciodată ceva obişnuit). Era frumos afară şi era plin de flori de primăvară, îmi bătea vântul prin păr, şi după atâta iarnă, era grozav să umblu în picioarele goale prin iarbă şi să mă ardă soarele prin tricou. Şi totuşi, când încercam să fotografiez pădurea, să redau frumosul din ea, nu ieşea nimic, poate pentru ca o priveam cu ochii obisnuintei. Exact ca o zi obişnuită, dacă o privesc repede, doar la suprafaţă. Mulţi copaci, vlăstari crescuţi haotic, covor de flori colorate dar nimic care să facă subiect de fotografie, în plus erau gunoaie care îţi zgâriau ochii, adolescenţi zgomotoşi şi vitezomani pe biciclete, muzică tare din maşinile parcate la marginea pădurii, multe lucruri care îmi distrageau atenţia sau mă deranjau. Însă, o dată ce m-a oprit, m-am îndepărtat de la drumul bătut, am pătruns mai adânc în pădure, am stat în linişte (liniştea mea şi liniştea pădurii) şi m-am uitat cu atenţie în jur, am început să văd că frumuseţea se revela. Şi aveam ce fotografia. Până când nu am stat şi am privit în linişte şi cu atenţie, nu am văzut copacul de pădure, nu am văzut floarea de mulţimea de flori.

Şi poate că aşa trebuie să privesc şi zilele obişnuite, ca pe această pădure, să găsesc momente în care să mă conectez la liniştea din mine, să fiu atentă să văd vlăstarul înverzit care izbucneste din pamant cu toata forta vietii şi e unic, să văd o frunză din mulţimea de frunze, să văd minunile ascunse în hăţişul fiecărei zile. Şi bineînţeles, să accept că nu poate fi totul doar o minune.

IMG_4881 copy

IMG_4887 copy

IMG_4883 copy

IMG_4890 copy

 PS: Iar pentru cei interesati de fotografie, as vrea sa recomand un articol foarte fain: Instrumente la indemana oricui, al lui Dorin Bofan, unul din fotografii mei preferati, care si scrie bine, articol care atinge un punct cu care sunt intru totul de acord, ca pentru a face fotografii bune nu este necesar un aparat/ obiectiv foarte scump, o super prelucrare in Photoshop, respectarea regulilor invatate despre compozitie, estetica etc (acestea sunt doar instrumente subordonate scopului fotografiei) ci de mesajul pe care-l transmite, conceptul, emotia, o viziune proprie si putine fotografii reusesc sa faca asta.

Tabara de la Orsova si darurile fotografiei

IMG_9872 copy

In 2011 când m-am întors in România în plin necunoscut, si imaginându-mi un nou început, mă gandeam ca o sa fac un business din fotografie, că asta va fi marea mea schimbare de carieră, adică că voi avea o carieră, că până acum nu avusesem decât joburi disparate. Dar gândeam şi un pic la modul mai visător, cum imi place mie :) follow your dreams, do what you love şi alte sloganuri din acestea. Ironia la o parte, e foarte fain să-ţi urmezi visele, nimic de zis, doar să îţi dai seama care-ţi sunt de fapt visele, să asculţi mai atent inima, nu să faci imediat planuri de afaceri (deşi poate aşa trebuia să fie, să trec şi prin asta, ca să înţeleg ceva).

Aşa că atunci m-am pus şi am studiat cărţi de marketing si business legate de fotografie, am colindat pe forumuri şi bloguri, am dat like-uri sperând să primesc şi eu inapoi, am comentat la poze si bloguri (cum zic reţetele de promovare), am participat la concursuri cu sfintenie, am fost la workshopuri, am scris cu cuvinte cheie (haha), am petrecut (pierdut) ore intregi pe facebook, uitându-mă la pozele altora, comparându-mă, gândindu-mă că eu de ce nu pot face aşa poze bune (populare), încercând să învăţ stilul şi tehnicile altora, dar nu aveam (încă) un stil al meu. Sincer, devenise un stres pentru mine, nu mă mai bucuram de fotografie, de ce fotografiez, nu mai vedeam minunea lumii, vedeam doar că nu am…succes !?! Dar oare ce o fi aia? Adică nu făceam bani (destui ca să trăiesc din asta) din fotografie. Cred că asta e cel mai greu în ziua de azi (şi poate dintotdeauna), că succesul se măsoară în bani (şi like-uri). Şi de multe ori cădem în plasa de a ne măsura şi valoarea personală sau a ce facem tot în funcţie de câştiguri sau popularitate. Dacă nu reuşeşti să vinzi ceva, să faci bani, înseamnă că nu ai succes, sau o concluzie şi mai grea, că nu eşti bun la ce faci (ok, uneori e adevărat, şi asta te poate motiva, dar nu întodeauna e adevărat)… şi de acolo e la un pas să crezi că nu eşti bun, că nu ai valoare. Poate de aceea aşa de puţini oameni încearcă să-şi urmeze visele, sau să facă o afacere din ce le place să facă, pentru că atunci când vine vorba de lucrurile importante pentru noi suntem mega sensibili dacă eşuăm (sau aşa simţim, iar ce simtim e doar o interpretare a realitatii), dacă suntem criticaţi sau ignoraţi. Poate de aceea de multe ori ne urâm joburile, dar când ne dăm demisia, după un timp ne simţim fără rost. Poate de aceea este atât de greu când ieşi la pensie şi nu te mai poţi defini prin ce făceai. Poate e mai uşor să ai un job care nu-ţi place sau ţi-e indiferent decât să te simţi aşa vulnerabil lansând în lume un proiect personal, care chiar contează pentru tine, în care ţi-ai pus sufletul, prin care, în mod simbolic, te-ai expus pe tine “dezbrăcat” în lume.

Îmi vine în minte exemplul celebru al lui Van Gogh care nu a vândut nici o lucrare toată viaţa, dar a continuat să picteze aşa cum simţea până la sfârşit. Normal că nu e fiecare din noi un un Van Gogh, dar ceva tot avem de învăţat.

Dar de fapt nu are nici o importanţă dacă faci bani sau nu din pasiunea ta. Dacă faci, foarte bine, dacă nu, iaraşi bine. Singurul lucru care contează este să fii autentic, să te exprimi, să creezi, să acţionezi. Să-ţi laşi creativitatea să se reverse. Să faci ceva pentru că în asta crezi, nu pentru a avea succes. Succesul e ceva secundar. Pasiunile au rolul de a ne menţine spiritul viu, de a ne face ochii să sclipească, de a ne hrăni cu o hrană de care avem nevoie ca de hrana fizică. Dar pe de altă parte, nu cred că trebuie să ne definim prin ele. Să avem puţină smerenie. E adevărat – cum spune părintele Părăian – că “Ce faci, te face”, şi e foarte important să acţionezi întru bine şi adevăr, dar ce faci îţi poate fi luat într-o secundă, şi apoi rămâne ce eşti, dincolo de acţiunile şi pasiunile tale.

Dar unde voiam să ajung, este că fiind prea preocupată să am succes, de fapt nu am văzut câte daruri mi-a oferit fotografia. Pur şi simplu m-a scos din “carapacea” mea, a fost modul meu de a mă exprima drept cine sunt, de a mă conecta la lume într-un mod autentic, prin care pot şi dărui ceva, apoi e darul minunat de a atinge vieţile altor oameni pe care de multe ori nici nu-i cunoşti (bineînţeles, toţi atingem vieţile celorlalţi oameni intr-o mai mica sau mai mare masura). Cred că atunci când am încetat să mă mai judec prin prisma succesului, am început de fapt să simt că am ceva de spus, de arătat, am început să fiu mai atentă ce şi de ce fotografiez, ce vreau să transmit, am început să mă bucur cu adevărat de darurile fotografiei,

Printre care a fost şi această tabără foto de la Orşova, drept premiu pentru concursul Fotogeografica din 2012. Şi ca o mică notă, la acest concurs mă uitasem ani de zile, urmărisem participanţii şi premiile şi mă gândisem că ce fain ar fi dacă vreodată aş avea poze destul de ok pentru a le trimite măcar spre participare. Well, în 2012 mi-am luat inima în dinţi şi am participat, era şi ultimul an când puteam participa, datorită limitei de vârstă şi…am câştigat (premiul 3 la secţiunea Fotoreportaj, cu o serie de fotografii din Munţii Retezat). Oa, nu mi-a venit să cred. Şi ăsta e doar unul dintre darurile pe care le-am primit, şi de care poate nu m-am bucurat pe deplin sau nu le-am primit cu recunoştinţă şi acceptare şi drag în mine, pentru că mă judecam după nu ştiu ce standarde de reuşită.

Tabăra de la Orşova a fost poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, în satul Scărişoara, la Crucea Albă, Cheile Tâsnei, pe clisura Dunării, Ciucaru Mare, în Cheile Nerei, la Mănăstirea Călugăra, pe câmpuri şi dealuri, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, ne-am ajutat, am vorbit filozofii, şi s-a creat între noi o solidaritate şi familiaritate tare faine, deşi ne întâlnisem pentru prima oară atunci şi am avut sentimentul acela de libertate şi bucurie şi aventură de road trip :) , am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am dormit pe iarbă, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) Şi dacă nu era fotografia nu ne-am fi întâlnit, nu am fi fost în această tabără.

Iată şi pozele, din care unele vor fi incluse în cartea de fotografie despre Banat:

no images were found

Retrospectiva 2013

Anul 2013 poate părea un an sărac, cel puţin în evenimente exterioare: am călătorit foarte puţin, am ieşit rar, m-am întâlnit cu mai puţini oameni, am scris mai puţin şi am fotografiat mai puţin. Însă poate a fost cel mai bogat an din viaţa mea, în interior, si unul dintre cei mai grei ani si plini de transformari interioare. Despre ce am învăţat în 2013 am vorbit în articolul anterior, aşa că acum fac o retrospectivă fotografică a anului. Cu toate că am fotografiat puţin anul acesta, am simţit o legătură mai profundă cu ce am fotografiat. De fapt, multe ori am simţit că actul de a fotografia este secundar, ci doar faptul de a putea vedea şi a mă minuna, de a fi martor al frumuseţii unui răsărit cu ceaţă peste dealuri, a unei păduri toamna, a unei picături de rouă, a liniştei apei şi copacilor, a unor oameni deosebiţi, a fost suficient. Deci în 2013 am devenit un fotograf fără aparat :) Şi am încercat să susţin şi eu, doar prin fotografie şi scris, e drept, câţiva oameni şi proiecte frumoase.

1 ianuarie 2013 m- aprins pe câmp fotografiind apusul, şi adunând (fără să-mi propun) încă o fotografie pentru seria foto Doi , care văd că tot creşte.

two

În februarie am fotografiat la Muzeul de Artă din Timişoara pe pe prichindeii super simpatici participanţi la proiectul Eu, Mo’zArtino

mozartino copy

Tot în februarie am fotografiat concertele caritabile ale Asociaţiei Timişoara Gospel Project în medii mai puţin obişnuite, la Satul de copii Rudolf Walter, la Spitalul judeţean şi la Colegiul Ion Vidu (mai multe fotografii aici). De fapt anul acesta am fost fotograful lor şi i-am însoţit la toate concertele lor, şi la Azilul de noapte din Timişoara, la Centrul medical Cristian Şerban din Buziaş, şi la filarmonică. Şi m-au mişcat de fiecare dată cu bucuria şi entuziasmul lor. Şi ce m-a surprins, că m-am trezit şi eu, printre două poze, schimbat obiective şi alergat în găsirea unei poziţii bune de pozat, fredonând, bătând ritmul din picior sau char cu ochii în lacrimi de emoţia transmisă de cântece, şi aşa mi-am adus aminte cât de mult îmi place şi mie să… cânt. De explorat pe viitor :)

IMG_0658 copy

IMG_0667 copy

Tot în februarie, se pare că luna cea mai plină fotografic, am fost la un workshop de fotografie la Gura Humorului – Nord Foto Weekend şi m-am îndrăgpstit de zona aceea (vezi Galeria foto). Mi-am notat: de explorat mai mult pe viitor

 

IMG_8867 copy

IMG_8872 copy

În aprilie se pare că nu am fotografiat nimic, iar în mai am fost într-unul din locurile mele preferate: Munţii Ţarcu, şi cu ocazia aceasta am inaugurat o serie de articole Made in Romania

tarcu_070

tarcu_036

 Tot în mai am fost în tabăra foto de la Orşova (un premiu pentru concursul Fotogeografica 2012), poate printre cele mai faine momente din 2013, am fost în locuri de suflet, la Herculane, satul Scărişoara, clisura Dunării, Ciucaru Mare, Cheile Nerei, alături de o echipă cu care m-am înţeles super, am povestit, am râs, am umblat de dimineaţa până seara, ne-a plouat, am împărţit senvicuri şi ciocolată şi şosete uscate :) M-am simţit bucuroasă şi liberă, sentimente rare. Scopul taberei foto era realizarea unei cărţi cu fotografii din Banat, care probabil va ieşi la anul.

IMG_9977 copy

 

IMG_9633

 În iunie am fotografiat… oameni faini. De fapt, cred că ăsta e unul dintre marile daruri pe care fotografia mi le-a făcut, că m-a făcut să îmi extind lumea, limitele, să mă exprim, să trec de timiditatea mea, să intru în contact cu oameni deosebiţi, pe care altfel nu i-as fi cunsocut, şi care probabil erau…cum mi-ar fi plăcut şi mie să fiu :) Oameni care aveau entuziasm, curaj, demarau proiecte în care credeau cu tărie, nu se gândeau în primul rând la bani, ci dădeau tot ce aveau mai bun în ei, nu se dădeau bătuţi în faţa greutăţilor, îşi înfruntau fricile şi aveau curajul să recunoască că le era frică, că aveau emoţii, nu era nici o ruşine, oameni care aveau credinţă, speranţă, încredere, care prin ce făceau atingeau vieţile celorlalţi şi nu trăiau doar pentru ei, oameni care ştiau cine sunt, nu se conformau şi nu aveau nevoie de simbolurile “reuşitei” sociale. Dacă ei ar citi asta, probabil ar zice că-i idealizez :)
Printre aceşti oameni:

Emil Kindlein, aici în Sinagoga din cetate, lansând primul lui microfon de argint, lucrat manual de el, proces în care şi-a pierdut un deget şi după previziuni sumbre că nu va mai putea cânta la chitară, totuşi a revenit. Respect! De fapt pe Emil l-am mai fotografiat şi am mai scris despre proiectele lui: În căutarea timpului pierdut şi Unde sunt zăpezile de altă dată

eksm_010

 Beck Corlan care crede că noi am fost aduşi pe lume să facem lucruri extraordinare, oricât ne-ar fi de greu, care emană atâta bucurie şi pasiune când cântă, la care – lucru pe care-l întâlneşti rar – ce este în interior, este şi în exterior, adică convingerile ei cele mai importante sunt exprimate în cântec, în vorbă, în tot ce face, o lecţie de autenticitate

colaj beck

Iuliana Nălăţan, aici la lansarea cărţii ei, India Darshan şi dansând un dans tradiţional indian Odissi.

iulia_33

triptic iuliana copy

Dominic Samuel Fritz, iniţiatorul proiectului Timisoara Gospel Project (am mai scris despre el şi proiectul său aici: DIncolo de bariere)

 

tgp_264 copy

tgp_063 copy

În iunie am fost voluntară la organizarea Street Delivery şi am făcut şi poze, şi nu bănuiam că nici două luni mai târziu voi lucra la Cărtureşti. Deh, aşa se leagă lucrurile :)

IMG_1168 copy

IMG_1107 copy

 

IMG_1143

IMG_1048 copy

În iulie am fost într-o excursie de o zi la Muntele Mic şi la Trei Ape, şi cu toate că am stat doar câteva ore acolo, m-a umplut de energie şi de linişte, ca de fiecare dată când merg în natură:

IMG_1369 copy

IMG_1525 copy

În august am dormit sub stele la Herculane şi am fost pentru prima dată într-o excursie cu barca pe Dunăre, în peştera Ponicova şi pe lângă mănăstirea Mraconia

_MG_0295 copy

colaj capitan_pestera Ponicova

IMG_1547 web

În august am prins un apus minunat în lanul de floarea soarelui

IMG_1627 web

În octombrie am descoperit Munţii Poiana Ruscă şi pădurea toamna, o minune:

IMG_3462

IMG_3433

IMG_3452

În noiembrie am fost la o tură foto cu grupul Întâlniri foto Timisoara în satul Peştera şi am colindat prin satele din jur, Măgura, Şirnea şi spre Piatra Craiului. Şi aici am prins poate cel mai frumos răsărit văzut vreodată, într-o vale cu ceaţă, peste care răsărea soarele şi scotea încet încet din ceaţă în lumină câte o casă, un copac, un vârf de deal, superb!

IMG_3925 copy

IMG_3945 copy

IMG_3861prin plan copy

În decembrie am fost la Mănăstirea Oaşa (am scris despre asta aici)

IMG_4239 copy

Tot în anul acesta m-am mutat la casa mea, şi pentru prima dată în viaţă m-am simţit acasă, din toate punctele de vedere, am început să am sentimentul de linişte interioară, că sunt în locul potrivit, că am jobul potrivit, că ştiu cine sunt, că ştiu ce îmi place şi ce nu şi exprim asta, că am un sens, că trăiesc mai autentic. Eu credeam că marele curaj a fost să plec în străinătate, în locuri unde nu ştiam pe nimeni şi să o iau de la zero, să călătoresc singură, să fac chestii extreme, dar de fapt un curaj şi efort şi mai mare a fost necesar pentru a mă muta în oraşul meu natal, la 10 minute de locul unde am locuit toată viaţa şi să-mi iau viaţa în mâini, să mă definesc fără ajutorul lucrurilor “cool” pe care le făceam, ci aparent într-o viaţă banală. Şi pe măsură ce mi-am construit şi amenajat spaţiul exterior, am vrut să-l păstrez simplu şi curat, cu lumină şi culoare (iar cu ocazia aceasta am aruncat sau dat o groază de lucruri  – haine, cărţi, obiecte, despre care simţeam că nu-mi mai folosesc, de fapt că pot trăi liniştită şi fără ele; la fel am făcut şi cu oamenii, am redus mult socializarea, întânirile din obligaţie sau obişnuinţă sau doar pentru că nu ştaim ce să fac cu timpul meu), şi astfel am simţit că-mi amenjajez şi curăţ şi aşez pe baze noi şi spaţiul interior.

home sweet home copy

IMG_1349 copy

Apoi, o dată cu mutarea, în viaţa mea a intrat şi un pisic, cu care mi-a trebuit ceva timp să mă obişnuiesc, mi-a provocat tot felul de reacţii, dar am învăţat multe de la el şi… m-a schimbat (am scris despre asta aici). Poate cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o a fost că oamenii dificili (şi pisicile dificile :) de fapt nu sunt dificili de loc, ceea ce nu suportăm sunt de fapt reacţiile noastre la ei, şi dacă stăm să analizăm mai profund, descoperim că ce ne enervează la ei este de fapt ce ne enervează la noi. Aşa că oamenii (da, şi pisicile!) care ne provoacă furie, durere, vinovăţie, neputinţă, iritare, de fapt nu au făcut decât să scoată la iveală ce era în noi deja, ei sunt doar declanşatorul, nu cauza, ei ne apasă “butoanele”, ne ating punctele sensibile şi rănile, şi astfel vedem ce trebuie rezolvat în noi, vindecat, reevaluat, curăţat. De fapt toţi aceşti oameni şi şi situaţii sunt o binecuvântare, căci ne fac să devenim mai conştienţi şi să evoluăm. Ideea asta am regăsit-o în multe cărţi, dar doar acum am înţeles-o pe deplin, pe pe pielea mea şi cu exemple din viaţa mea. Şi poate că pisicul m-a mai învăţat să nu mă mai iau atâta de în serios, să nu mai fiu atâta de deranjată când lucrurile nu stau aşa cum vreau eu sau când el nu e “cuminte” (adică nu se poartă cum aş vrea eu), să am răbdare cu relaţiile (chiar şi cu o pisică) şi cu reacţiile şi sentimentele mele, să nu mă mai las dusă de ele, să respect şi accept pe celălat aşa cum este.

IMG_0877

Tot în 2013, pe la jumătatea anului am avut o “cumpănă” în viaţă, o cotitură, am căzut cu bicicleta, şi acum dacă mă uit în urmă a fost un accident foarte ciudat, parcă aş fi fost împinsă (deşi nu m-a atins nimic şi nici nu eram pe un drum accidentat) am dat cu capul de beton şi am rămas acolo ceva timp, şi aş fi putut foarte bine să nu mă mai ridic. Dar am avut noroc totuşi (în fine, noroc. am fost protejată!). De parcă aş fi avut nevoie să dau cu capul şi la propriu pentru a mă trezi. Am scris despre asta aici şi am mai făcut cu ocazia acesta o poză pentru proiectul meu 35 Ways of seeing myself

Reborn

…şi asta:

IMG_9082 copy

 Iar în încheierea anului, chiar în 31 decembrie, am fotografiat la doi paşi de blocul meu. Nu ştiu cine a scris acest “Te iubesc” pe asfalt şi pentru cine, dacă erau adolescenţi, sau dimpotrivă, la vârsta a treia şi într-un final el sau ea s-a hotărât să-i mărturisească iubirea, dacă a fost doar un joc, dacă a avut un răspuns, dacă a fost recirpoc sau nu. Dar sincer pentru mine nici nu a contat, tot ce ştiu e că în dimineaţa în care am trecut pe acolo cu gândul la treburi, cumpărături, probleme, dileme etc. şi am văzut aceste cuvinte scrise pe asfalt, am avut sentimentul că universul mi-a transmis un mesaj de iubire. Necondiţionată! Căci – după cum spuneam, cuvântul meu pe 2013 a fost love – cred că asta e marea şi greaua lecţie a lui 2013, să învăţ să iubesc necondiţionat. Iar eu aş fi putut să trec pe acolo şi să nici nu văd (cum poate de atâtea ori am făcut cu alte mesaje mai subtile). Aşa că m-am oprit, am zâmbit, mi s-a umplut inima de lumină şi…am mulţumit. Mulţumesc, 2013!

IMG_4341 copy

 

La Manastirea Oasa

IMG_4239 copy

Mai pe la începutul acestui an am fost la o conferinţă ţinută de Părintele Pantelimon şi Părintele Iustin de la Mănăstirea Oaşa (am mai scris despre asta aici). Era prima dată în viaţa mea când mergeam la o astfel de conferinţă şi trebuie să spun că a atins ceva în  mine, ceva ce nici nu ştiam că este acolo. Dar poate primul impact puternic a fost filmul prezentat în deschiderea conferinţei cu fotografii de la Mănăstirea Oaşa, realizate chiar de părintele Pantelimon, care a făcut facultatea de arte în viaţa dinaintea mănăstirii. M-am uitat atunci total absorbită şi fără să mai ştiu nimic în jur la fotografiile minunate, cu mănăstirea, cu munţii, pădurile şi cerul din jur, cu oamenii cu priviri luminoase şi sau arzătoare de…spirit, de duh, de adevăr (poate sună abstract, dar altfel nu ştiu cum să o spun, însă era atât de evident!), oameni trăind simplu, muncind, rugându-se, cu disciplină şi asprime, dar radiind atâta bucurie şi lumină cum rar am văzut în rest. Era o lume total necunoscută mie până în acel moment. Şi atunci mi-am zis că trebuie neapărat să ajung la mănăstirea Oaşa. Ceea ce s-a şi întâmplat spre finalul acestui an. Şi deşi am stat foarte puţin acolo, doar o noapte şi o zi, am trăit multe şi…da, am fost fericită, într-un mod cu totul nou. Întâmplarea a făcut ca la câteva ziel după ce am ajuns la mănăstire să fie din nou în Timişoara o conferinţă cu părinţii Iustin şi Pantelimon. Şi atunci am stat trei ore în picioare, într-o sală ticsită şi nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Aş vrea să scriu doar câteva idei care mi-au rămas de la conferinţă, care m-au făcut să mă gândesc şi după aceea mult timp la ele şi mi se par nişte principii de viaţă simple, poate aspre, dar care te duc la bucurie adevărată. Citez din memorie, deci poate citatele nu sunt exacte şi sunt trecute prin filtrul meu, dar aş vrea totuşi să le scriu:

– A vedea răul din noi, a ni-l asuma şi a-l depăşi este cea mai mare şi mai importantă lucrare din viaţa omului. Să-ţi vezi răul din tine nu e puţin lucru, asta înseamnă că de fapt s-a făcut lumină în tine, căci dacă era întuneric nu vedeai nimic. De fapt cu cât se face mai multă lumină în tine, cu atât devii mai conştient de răul din tine (dar şi de bine)

– De multe ori oamenii deznădăjduiesc pentru că văd că e atâta rău în ei, şi e prea greu să se lupte cu patimile, şi atunci se lasă pradă deznădejdii. Însă atitudinea trebuie să fie una de hărnicie, adică da, e mult de lucru, e drum lung, e mult de luptat, dar zi de zi lucrez, mă lupt, nu mă las, sunt “harnic” (dar în alt sens, harnic la munca interioară, ce frumos!). Deznădejdea e un semn de mândrie (că lucrurile sau eu nu sunt aşa cum aş vrea, dar nici nu fac un efort pentru asta). Iar lupta până la urmă nu e dusă pentru a ajunge la un confort psihic, ci lupta e sursă de energie duhovnicească (altă idee atât de puternică, care m-a pus pe gânduri)

– De multe ori ne concentrăm pe a vedea doar răul, greşelile, neputinţele celorlalţi, vedem paiul din ochiul celuilalt, dar nu vedem bârna din ochiul nostru. O atitudine care de fapt îi face rău celuilalt, pentru că atunci când ne concentrăm asupra răului din el, de fapt îi potenţăm sau îi scoatem la iveală răul. În schimb dacă ne schimbăm noi atitudinea şi încercăm să vedem dincolo de acel “pai” care ne stă în ochi, încercând a-l privi şi primi pe celălalt curat în inima noastră, practic îi oferim o “oglindă” în care să se vadă curăţit, încurajăm să iasă la iveală, să se mainfeste binele din acea persoană. Dar asta înseamnă că mai îtâi trebuie să ne curăţim noi în interior. ca întodeauna, în loc să vrem săl schimbăm pe celălalt, să ne schimbăm mai întâi pe noi înşine. Lucrarea acolo începe. De fapt, atunci când ceva ne deranjează, ne înfurie la celălalt, e ceva ce ne deranjează în noi. Ce e înăuntru e şi în afară. Nemulţumirile şi urâtul din interior se proiectează şi în afară. Şi drept concluzie, cuvintele lui Nae Ionescu “Vezi ce eşti, nu vezi ce este”.

– Şi apropo de viaţa prin celălalt şi una dintre poruncile fundamentale, a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, ce înseamnă asta de fapt? A-l aduce pe celălalt în tine,  a-l percepe ca pe tine, ca pe un alt tu, iar atunci nu mai poţi fi rău sau judecător cu el. Poate că pare simplu şi banal, dar din porunca aceasta de mult eori ne oprim la a-ţi iubi aproapele şi uităm de multe ori partea cu “ca pe tine însuţi”, ceea ce duce la sacrificii prost înţelese “spre binele celuilalt”, şi la pretenţii pentru acest sacrificiu. Dar doar măsura în care te iubeşti /te accepţi/te asumi pe tine este măsura cu care îl poţi iubi pe celălalt. Sau de multe ori ne oprim doar la a ne iubi pe noi în sensul urmăririi doar a propriilor plăceri, sau a trăi doar pentru noi, fără a vrea să facem măcar un mic gest de a renunţa la confortul şi plăcerea proprie pentru celălat. Căci paradoxal, a te iubi pe tine înseamnă şi a renunţa la tine.

Atât deocamdată. Şi câteva fotografii de la Mănăstirea Oaşa, unde am făcut şi o drumeţie pe munţii din jur, pe o zi de iarnă din aceea limpede, cu cer albastru intens, cu ger şi soare, care făcea ca zăpada să sclipească şi totul în jur să fie de un alb strălucitor.

IMG_4250 copy

IMG_4215 copy 4 web

IMG_4240

IMG_4257 copy

IMG_4234 copy

IMG_4228 copy2

IMG_4203 copy

IMG_4200 copy

IMG_4199 copy

IMG_4209 copy

IMG_4233 copy

Lectii de la o pisica

IMG_0877

 

JOS DE PE MASA!!!!

Spun eu cu glas autoritar. Miaună suparat şi sare pe podea. Asta se repetă de vreo zece ori în fiecare zi, cel puţin când reuşesc eu să-l vad că face asta. Cerşeşte de mâncare cu o faţă atât de tristă, cu ochii mari, în lacrimi, şi un mieunat atât de sfâşietor de parca n-ar fi mâncat cu zilele (şantaj emoţional pe faţă). Si mi-a făcut praf sandalele. Si umblă pe tastatură si bea din cana mea de apă. Si se tavaleste si se agata de cablurile de la calculator. Si a vomitat pe covorul din sufragerie. Si nu ma lasa sa dorm noaptea, miaună, topaie si are chef de joaca. Si apoi da, cel mai grav, am uitat sa spun ca-mi roade si zgârie cărţile din bibliotecă (ah, cărţile mele iubite!). Si eu il cert si ma supar si el nimic. Si apoi vine ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si mi se aseaza in brate si se rasfata si toarce si vrea sa fie mangaiat. Adevarul e ca oricate nebunii ar face si oricat m-ar supăra uneori, imi cam place de el. De fapt, il invidiez putin. Ok, putin mai mult. Eu, care toata viata am fost copilul cuminte şi ascultător, tocilară cu note mari, bursieră la o facultate care nu m-a interesat dar am facut-o ca… trebuia (?!?!)), care se gandeste cum sa faca să nu supere pe nimeni, am primit în dar o pisica rebelă si neascultatoare. Plus eu mai singuratică am o pisică super afectuoasă, care îmi caută mai tot timpul compania. Hehe, să mai zici că ceva din ce ni se întâmplă e întâmplător. Şi măcar atât am văzut până acum, că apar în vieţile noastre oameni importanţi (sau chiar şi o mâţă :) care ne supără, ne enervează, ne rănesc, ne scutură, de fapt de trezesc, ne învaţă ceva, dacă vrem să vedem dincolo de sentimentele noastre rănite, neplăcerea sau furia noastră.

Poate că acum ajung şi eu să înţeleg ce a înţeles şi Veronika (din cartea “Veronika se hotărăşte să moară” de Coelho) – deabia când a ajuns în situaţia limită, la azilul de nebuni şi cu ameninţarea morţii plutind asupra ei (nu ştiu de ce doar în situaţii limită ne reevaluăm vieţile, ne vedem cu adevărat şi nu mai mergem înainte din interţie) – că avusese parte de iubire şi afecţiune în viaţa ei, dar ce lipsea pentru ca acestea să se transforme într-o binecuvântare era să fi fost un pic mai nebună. Adică cum, nebună? Ei, nu bolnavă sau aiurită sau cum se cred unii, cu o aură specială. Şi nici o nebunie – rebeliune (pe care o trăim făcând lucruri extreme, beţii ale simţurilor şi “having fun” ) care nu are nimic de a face cu libertatea şi oricum, hai să recunoaştem, nu prea sunt “fun”. Ci să fie ea însăşi, dar mai întâi să descopere cine era ea cu adevărat. Să nu se piardă în ceilalţi, pentru ceilalţi. Din datorie, din iubire (cică), sacrificiu (prost înţeles), din frică (de respingere). Play it safe. Play it nice. Dar asta înseamnă moarte interioară, o viaţă fără bucurie, amorţeala sufletului (comfortably numb, cum ziceau Pink Floyd). Când vrei să amorţeşti frica şi suferinţa, de fapt amorţeşti şi bucuria şi lumina. Şi de aceea se hotărâse ea să moară. De fapt Veronika cea falsă trebuia să moară. Dar cine era Veronika cea adevărată?

De fapt, ea descoperă că a fi nebună însemna a fi conştientă şi a fi liberă. Şi libertatea implică multă responsabilitate.  Nu mai poţi da vina pe nimeni pentru cum e viaţa ta sau tu. A avea curaj să te asumi. A trăi fără frica de a supăra pe cineva, de a le pierde iubirea, a oamenilor importanţi din viaţa ta, căci întotdeauna despre ei este vorba (părinţi, prieteni, iubiţi). Nu trebuie să renunţi la cine eşti pentru a fi iubit. Nu trebuie să încerci să faci pe plac, dar asta nu înseamnă să fii centrul universului şi să nu mai ştii de ceilalţi. Paradoxal, doar atunci când eşti cine eşti cu adevărat, când cad măştile, atunci îi poţi vedea cu adevărat şi pe ceilalţi, atunci te poţi conecta cu adevărat la ei, atunci poţi iubi cu adevărat, atunci te poţi dărui. Altfel, e un teatru de măşti, în care ne întrebăm de ce oare nu simţim bucuria pe care ar trebui să o simţim.

Asta înţelesese Veronika, că părinţii sau bărbaţii ar fi iubit-o oricum, dar doar dacă era ea însăşi (adică nebună, adică liberă :) această iubire s-ar fi transformat într-o binecuvântare, în bucurie, în ceva real şi adevărat şi frumos, care o împlineşte şi îi împlineşte şi pe ceilalţi. Până când nu vezi cine eşti şi exprimi asta, degeaba faci chestii care crezi că sunt faine, că ţi le doreşti, sau ce vezi în jurul tău, că vei simţi în străfundul sufletului tău că ceva nu e în ordine, vei simţi un gol teribil. Dar e foarte ciudat, atunci când ne apropiem de miezul fiinţei noastre, când vedem ce e important pentru noi şi încercăm să exprimăm şi să trăim asta, e şi atracţie foarte puternică, dar şi respingere foarte puternică. E o frică teribilă. Frica aceasta pare un gardian, cum era paznicul care stătea la poarta Legii, în povestirea lui Kafka (omul tot întreabă an de an dacă poate să intre, gardianul zice nu, şi omul se aşează în faţa uşii şi tot aşteptă să i se dea permisiunea, nu îndrăzneşte să încerce să treacă de gardian, deşi stia că după uşa aceea e poate tot ce şi-a dorit în viaţă. Şi doar la finalul vieţii află că uşa era deschisă şi paznicul nu l-ar fi împiedicat să intre. Dar trebuia să-şi asume riscul şi să încerce să deschidă uşa!). Sau poate că frica este şi un mesager care ne spune că suntem pe calea cea bună şi ne apropiem de ceva important pentru noi.

cat story web

Până şi mâţa asta ştie că o iubesc chiar dacă îmi roade preţioasele mele de cărţi. Până la urmă, nu iubim pe cineva  doar când e drăguţ şi ne stă docil în braţe şi toarce. Iubirea e testată atunci când face ceva ce nu ne convine, când nu se poartă cum am vrea noi sau cum credem noi că merităm. Îmi place ce spunea părintele Teofil Părăian, că dacă nu iubeşti pe cineva cu defectele lui, apăi nu-l iubeşti nici cu calităţile de fapt. Şi cum provocarea este de a rămâne acolo, de a rămâne deschis şi a continua să-l vezi  şi să-l înţelegi pe celalalt, să nu vezi doar dorinţele tale şi supărarea ta. Căci şi dacă supărarea şi tânjirea şi reproşul este doar în gând, apropierea nu este posibilă, iubirea nu este adevărată. Şi mai e ceva, că atunci când spunem “te iubesc” de multe ori de fapt spunem, cerem “iubeşte-mă tu, dar aşa cum aş vrea eu!” Fii tu cuminte şi drăguţ şi pe placul meu, că eu uite ce mult te iubesc. iar de nu…vai ş-amar”. Era şi un banc (bineînţeles, cu rolurile clasice masculin şi feminin). Că femeia îi spune bărbatului: “Te iubesc”. Iar el: “Nu mă ameninţa!” :)))

Şi mâţa mai ştie că uneori trebuie să mă zgârie ca să înţeleg că nu-i place ceva. Şi că tot ce rămâne neexprimat (mai ales furia reprimată) de dragul păstrării aparenţelor “drăguţe”, al politeţii şi sacrificiului pentru aproapele, ne zgârie şi ne dărâmă pe noi pe interior. Nu trebuie să fii agresiv sau violent pentru a te exprima, dar trebuie să găseşti o cale înţeleaptă să exprimi se simţi cu adevărat (şi bineînţeles, să dai strat după strat la o parte până ajungi la adevărul sentimentelor tale, şi nu e aşa simplu pe cum pare).

Şi mai e o lecţie cu mâţa. Că nu trebuie să te arunci cu capul înainte într-o relaţie şi să judeci totul din prima şi să forţezi lucrurile. Da, da, încă vorbeam de mâţă :) Cred că după primele zile petrecute la mine acasă nu prea i-a plăcut. I-a venit să plece. Să sară pe fereastră. Şi mie la fel. Mi-a venit să o dau înapoi. Era prea mult pentru mine. Mă simţeam şi vinovată că nu-i ofer o casă bună, că nu se simte bine la mine. Şi auzisem că cică e fain să ai o pisică iar mie nu mi se părea de loc aşa, părea că nu ne înţelegem deloc. Dar din nou şi din nou văd câtă răbdare trebuie să ai cu toate lucrurile şi oamenii şi întâmplările din viaţă, cum nu trebuie să te arunci să judeci ceva, să iei decizii imediat, când eşti copleşit de sentimente, fie ele bune sau rele. Oricât de romantic ar părea dragostea la prima vedere, sau furia, dispreţul, neplăcerea sau îndreptăţirea (a crede că eşti îndreptăţit, că ai dreptate, că uite ce nedrept şi ce nashpa ce mi se întâmplă şi ce răi sunt oamenii cu mine) la prima vedere, trebuie răbdare să săpăm sub aparenţa şi imediatul lor, să nu ne lăsăm duşi de ele. Căci întotdeauna lucrurile nu sunt ce par la prima vedere. Nici iubirea. Nici suferinţa. Mai ales suferinţa. Iar acum când mâţa îmi toarce în braţe şi “vorbim” şi pur şi simplu îmi transmite atâta calm de mă adoarme pe canapea după-amiaza, când văd că are atâtea şi atâtea expresii, mă bucur să o găsesc acasa (chiar şi când îmi roade cărţile, păcatul suprem) şi îmi vine să şi râd de reacţiile mele din primele zile.

Şi deocamdată atât de la pisică. Şi de la mine.

Aştept să-mi scrieţi şi voi, despre pisici, iubire, a fi tu însuţi şi alte subiecte serioase sau neserioase :)

 

Povesti care continua (altfel)

borcan  web

 

Ca şi cum viaţa mea ar fi fost un borcan, cu multe chestii adunate înăuntru, strat cu strat, an cu an, generaţie cu generaţie, dar care avea capac si apă limpede la suprafaţă şi etichetă pusă regulamentar pe care scria Claudia Tănăsescu, numa bine ca să ştie toată lumea cine locuieşte acolo. Mai puţin eu, care stăteam acolo după geamul borcanului privind lumea şi interacţionând conform etichetei şi gândindu-mă că aşa trebuie să fie. Dar ce se întâmplă dacă vine cineva sau ceva care dă brânci borcanului? Ce se întâmplă când borcanul e scuturat bine, interiorul se tulbură, capacul sare şi tot ce era în borcan aparent la locul lui se împrăştie, se revarsă, dă pe afară. Ce se întâmplă dacă nu-mi mai place scrisul caligrafic de pe etichetă, scris literă cu literă în atâţia ani, poate cu mâna condusă de alţii. Rup eticheta şi lumea nu mă mai recunoaşte, cel puţin lumea căreia îi plăcea scrisul caligrafic.

Mai că se sparge şi borcanul. La propriu. Adică o căzătură cu bicicleta, dat cu capul de asfalt si rămas acolo câteva lungi secunde sau minute, cu asfaltul arzând fierbinte sub mine, oameni adunaţi în jurul meu ale căror voci le auzeam de departe, cu privirea înceţoşată, ambulanţă şi aşteptare la urgenţe, pierdut cunoştinţa, timp în care mi-a trecut, cum se zice, toată viaţa prin faţă. Şi am avut sentimentul de urgenţă, că nu degeaba eram la urgenţe, cu oameni care mai de care mai suferizi (eu eram unul din cazurile fericite!), cufundaţi fiecare în suferinţa lui proprie, fără să vadă nimic în jur, căci aşa suntem (sau credem că suntem) singuri, în suferinţa noastră, şi asta e o moarte, în care nu-i mai vezi şi simţi şi ai compasiune şi înţelegere pentru ceilalţi.

Da, am avut sentimentul de urgenţă, că am foarte putin timp la dispoziţie şi toate lucrurile nerezolvate au strigat în mine. Am avut şi sentimentul de fragilitate, că viaţa este atât de fragilă şi atât de valoroasă şi fiecare zi este un dar pe care de multe ori îl irosesc. Îl irosesc cu lucruri care contează atât de puţin, nemulţumiri, frică, negativitate, deznădejde (asta e cea mai rea), agitaţie, amorţeală, politeţe, socializare, măşti, încercarea de a face pe plac, neîncredere, susceptibilitate etc etc. Zile petrecute alergând orbeşte sau aşteptând…ceva, nu ştiu ce. Văd asta şi în jurul meu, oamenii sunt nefericiţi şi nici măcar nu ştiu de ce, toată lumea caută, aşteaptă, proiectează, e multă suferinţă şi nemulţumire, căutare de soluţii, care de care mai greşite, care nu ne vindecă de loc, ci doar adaugă la nelinişte, tot timpul e altceva, cum zicea şi Liiceanu, morcovul existenţial, obiective pe care ni le punem în faţă cum se pune morcovul în faţa măgarului pentru a-l urni din loc, şi alergăm după ele poate poate ne va distrage atenţia sau ne va vindeca de veşnica nelinişte şi tânjire care clocoteşte sub stratul aparenţelor, glasul acela al sufletului sufocat de nimicuri, de condiţionări, de îngrădiri şi care vrea sa fie viu şi adevărat şi liber, să se manifeste şi nu dă doi bani pe toate ideile prefabricate de cum ar trebui să fim (nici măcar despre cum ar trebui să fim liberi) şi ce credem noi că e bine pentru noi.

Dar oare de ce avem nevoie să dăm cu capul (uneori şi la propriu) pentru a ne reevalua viaţa, pentru a vedea cu claritate supărătoare cum suntem, pentru ca strigătul acela din interior să se audă limpede ca un dangăt de clopot ce ne cheamă să ne trezim. Momentele astea sunt o binecuvantare. Dar nu sunt plăcute. Damn! Am face orice să uităm ce am văzut în noi, să revenim cumva la ce ştiam înainte (un rău, dar măcar un rău cunoscut) decât haosul acesta sau să punem ceva repede în loc sau să acoperim cu ceva golul acesta înfricoşător.

Dar mergând pe drumul acesta al “trezirii”, privind cu onestitate în mine, am aflat de fapt atâtea despre tarele, suferinţele, neputinţele, dar şi vindecarea şi bucuriile comune ale oamenilor. Şi aşa pot să înţeleg mai bine, să ascult mai bine, poate să ajut mai bine (sper). De multe ori mă întreb de ce să scriu despre lucrurile astea, ce relevanţă poate avea pentru alţii, care este limita împărtăşirii experienţelor personale, când dă în ridicol, patetic sau vulgar? Este ok să deschizi ceea ce Gabriel Liiceanu numea “uşa interzisă” (în cartea cu acelaşi nume), uşa aceea, ca din palatul din poveste (doar că palatul e în interiorul nostru), cu o mie de camere în care prâslea putea să intre în toate, mai puţin în ulima, sub ameninţarea unei primejdii mari. Dar cheia îi era dată, doar de el depindea dacă decide să intre. E uşa de la camera aceea întunecoasă unde rareori pătrundem, de frica monştrilor ce locuiesc acolo: frici, lucruri nerezolvate, de care ne e ruşine, dorinţe obscure, traume, tristeţi, răutăţi. E ok să le scoatem la lumină şi cum să facem asta? Oare ceiallţi se sperie sau pot învăţa ceva şi ei despre monştrii lor? Poate de aceea scriu…

Poate nu ştiu multe lucruri, dar ştiu câte ceva despre efortul pe care trebuie să-l faci zi de zi pentru a-ţi păstra sufletul viu şi inima deschisă, şi a te bucura de frumosul şi binele din jur, deşi totul în lume pare să vrea să te tragă în direcţia opusă, a amorţirii sufletului, a acrelii, a violenţei (chiar şi doar verbale), a lipsei bunăvoinţei, a vederii doar a răului; despre cum credinţele de viaţă negative îţi răpesc bucuria de a fi şi cât de greu este să le schimbi; despre a trebui să fii adult pentru părinţii tăi si a tanji ca ei sa inteleaga si sa fie adulti si ei; despre cum atunci când oamenii (pe care-i numim dificili) ne provoacă reacţii puternice, ne enervează, ne supără, este sigur că au atins puncte sensibile şi nerezolvate din noi şi nu trebuie să dăm vina pe ei şi să răspundem cu agresivitate ci să “lucrăm” la noi înşine; cum suferinţa este necesară pentru a trece la altă etapă în viaţă; despre a-i folosi pe ceilalţi ca bandaj pentru rănile noastre şi cârje pentru neputinţele noastre şi a numi asta iubire; despre folosirea sexualităţii şi a relaţiilor fără fond ca un surogat pentru iubire, o căutare frustrantă şi neîmplinitoare, care doar alimentează sentimentul singurătăţii şi neiubirii; despre cum atunci când eşti nemulţumit de tine, totul din jur te nemulţumeşte; despre bucuria care izvorăşte din a uita de tine şi a face ceva pentru alţii, oricât de mic ar fi acel lucru, a nu trăi doar pentru tine (desi aceasta poate deveni si o capcana, o fuga de propria viata); despre darul minunat (şi uneori greu de primit) de a avea oameni care îţi spun adevărul despre tine, îţi ţin oglinda adevărului; despre faptul ca suferinta si trecerea fac parte din viata si trebuie sa le ducem fara a ne plange; despre a faptul că cu cât tânjeşti mai tare după ceva (cineva), cu atât se îndepărtează de tine; despre a învăţa să nu te victimizezi pentru a atrage atenţia sau a-i controla pe ceilalţi; despre a avea încrederea (nebună, iraţională) că poţi trăi altfel, deşi de multe ori ai făcut exact aceleaşi greşeli, te-ai comportat în exact acelaşi mod care a adus doar durere şi neîmplinire, şi ce luptă grea este asta; despre a te lupta şi cu problemele nerezolvate ale părinţilor tăi; despre cât de mult ajută o rugaciune şi despre faptul că nu depinde totul doar de eforturile tale proprii; despre cum există ceva în noi care ne atrage mereu aceleaşi situaţii şi aceleaşi oameni şi până nu înţelegem ce este acel lucru şi cum să rezolvăm acea problemă, vom fi prinşi în acest cerc; despre a înţelege şi a crede că dacă cineva nu te iubeşte (cum ai vrea tu) nu înseamă că eşti de neiubit şi mai ales nu înseamnă că trebuie să tot aşepţi şi să plângi, şi să acuzi şi să disperi şi să speri ca iubirea va veni, concetrează-te mai bine asupra vieţii tale, lucrurile astea vin de la sine când eşti liber şi în pace cu drumul tău şi când dorinţa de iubire nu este un strigăt disperat, de a umple un gol sau a vindeca ceva, ci este o chemare a unui întreg spre alt întreg (altă luptă foarte grea); despre a avea curajul să îţi înfrunţi singurătatea şi a da ochii cu tine însuţi, pentru că doar în singurătate este posibil aceasta; despre faptul că oricât de greu ar fi şi oricât ne-ar trage înapoi ce ni se întâmplă sau ni s-a întâmplat în viaţă, pur şi simplu nu avem voie să ne lăsăm, atât cât suntem sănătoşi cu mintea şi cu trupul, trebuie să ne luptăm în fiecare zi.  Da, ar mai fi multe de zis (de fapt le-am scris aşa ca mici gânduri zilnice pentru proiectul 365 meditatii zilnice pe care l-am întrerupt un timp, dar sper să-l finalizez).

Deci asta s-a întâmplat. Prin oameni şi evenimente, mi s-a dat un brânci, aşa am simţit. Borcanul s-a răsturnat şi nu mi-a plăcut ce am văzut. Dar am început să văd şi lucruri care îmi plac, de care nu ştiam. Am început să reaşez lucrurile şi să reumplu cu apă proaspătă borcanul şi scriu literă cu literă noul nume. De fapt, reînvăţ alfabetul. Sunt la bastonaşe :) Începătoare. Din nou. Nu e uşor. Cu A de la Acceptare, cu C de la Curaj şi Credinţă şi Compasiune, cu S de la Speranţă, cu Î de la Încredere (în sine, în ceilalţi), cu L de la Luptă, cu B de la Bucurie, cu R de la Răbdare şi Recunoştinţă, şi mai ales  cu I de la Iubire şi Iertare (şi astea sunt şi cele mai grele). A da, şi era să uit, cu P de la pisică :) Dar despre pisica si lectiile pe care le învâţ de la ea şi cum se continuă povestea… in articolul urmator.

Tu ce crezi? Dacă te-ai regăsit în ce am scris sau vrei să împărtăşeşti şi cu mine lecţiile sau părerile tale, îmi poţi scrie, fie la comentarii mai jos sau pe email. Mulţumesc :)

 PS: Am citit în dicţionarul de simboluri că “Apa reprezintă infinitatea posibilităţilor, toate semnele unei dezvoltări viitoare, dar şi toate ameninţările de resorbţie. A te cufunda in apă şi a ieşi din ea în seamnă a te întoarce la origini, a-ţi regăsi obârşia într-un imens rezervor de potenţial, trăgând de acolo forţe noi; este o fază trecătoare de regresie şi dezintegrarede care depinde o fază progresivă de reintegrare şi regenerescenţă”. Nu ştiam asta când am făcut poza şi am scris despre borcanul cu apă, dar se pare că nu a fost întâmplător.

PS2: Sunt multe cărţi care m-au însoţit şi luminat pe drumul acesta, dar poate citatul care mi-a rămas cel mai mult în suflet în ultima vreme este:

“De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister” (Nicoale Steinhardt – Jurnalul fericrii)

Mai multe pe celălalt blog al meu cu citate din cărţi.

 

 

Cum ar fi daca…

Text publicat la liternet

masti

Zilele astea mi-am adus aminte de o poveste din copilarie, care mă umplea de mirare dar şi de frică. Era o carte cu legende asiatice, o carte groasa, pe care deabia o ţineam in braţe, cam dezmembrată şi fără coperţi, cu desene ciudate, alungite, în tonuri de sepia şi portocaliu, sau cel putin asa mi-o amintesc eu. Povestea era despre o fată săracă şi orfană care-şi căuta rostul în lume şi rătăcind prin pădure întâlneşte un lup rănit pe care-l salvează (da, se pare că şi lupii au nevoie să fie salvaţi). Drept răsplată, căci vezi bine, era un lup fermecat, îi dăruieşte căteva din genele sale, spunându-i că dacă va privi orice om prin aceste gene îi va vedea faţa adevărată. Fata ajunge la oraş şi de câte ori vorbeşte cu oamenii, fie pentru a-şi căuta de lucru sau de mâncare sau adăpost îi priveşte prin aceste gene şi spre mirarea şi frica ei, priviţi prin genele lupului, oamenii îşi arătau faţa adevărată, defilând cu capete de…vulpe, porc, câine, şarpe, iepure, gâscă, curcan, păun, cârtiţă şi câte şi mai câte. Bineînţeles că povestea are un final fericit, ca pentru copii (şi pentru copiii mai mari). Fata învaţă să trăiască printre oamenii-animale şi învaţă multe de la ei, învaţă să-i vadă cu adevărat şi fără genele lupului, învaţă să-şi facă un rost printre ei, dar nu reuşeşte să se…integreze (ha!) cu adevărat în această societate. Dar într-o bună zi vede pe stradă un tânăr foarte sărac, negru de funingine, care căra cărbuni sau vreascuri, muncind toată ziua pentru a-şi întreţine părinţii bolnavi. Privit prin genele de lup, oricât le-ar fi întors pe toate părţile, tânărul îşi păstrează faţa umană…şi nu numai atât, în ciuda sărăciei, simplităţii lui şi vieţii grele, avea ochii şi inima luminoasă, era fericit. Şi…ştiţi voi ce urmează, şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Ideea că oamenii nu sunt ceea ce par mă umplea de teamă, ca de multe ori când luam (şi iau :) prea în serios poveştile. Aşa că atunci umblam pe stradă şi mă uitam insistent, dar cu coada ochiului la oameni, aşteptând să văd…cine ştie ce. Bineînţeles, povestea are şi alte straturi şi înţelesuri, la care nu mă gândisem când eram copil, ca de exemplu că iubirea adevărată nu poate înflori decât atunci când îl vedem cu adevărat (şi acceptăm) pe celalalt (şi pe noi înşine). Că de multe ori imaginea, comportamentul, acţiunile noastre nu reflectă ceea ce este în interior. Sau că atunci când uiţi de sine (adică când nu trăieşti doar pentru tine) atunci te găseşti pe tine şi în asta stă bucuria. Deh, aşa este când nu mai eşti copil, tot diseci lucrurile. Dar ce mă întreb acum este ce ar fi văzut fata aceea dacă s-ar fi privit pe sine prin genele lupului?

Cum ar fi dacă ne-am vedea adevărata noastră faţă? Dacă am putea vedea în noi nuanţele subtile de bine şi rău, nu acel Bine şi Rău evident şi uşor de văzut şi spus. De exemplu binele pe care facem pur şi simplu fiind autentici în faţa altor oameni, binele pe care-l facem ascultând, fiind calmi când celălat ne acuză, îmbrăţişând sau doar zâmbind cuiva fără să aşteptăm nimic înapoi, având grijă de alţii fără a declara asta, fără a face din asta un motiv de mândrie, binele pe care-l facem când ne luptăm cu noi înşine pentru a face ceea ce este bine şi drept, când greşim şi repetăm greşeli, dar apoi avem curajul de a le vedea şi a ne schimba, binele pe care-l facem când nu ne punem pe noi pe primul loc, când lăsăm de la noi, călcând pe mândire şi ego, acel bine subtil şi nemărturisit, care trece neobservat, sau pe care uneori nu-l mai facem, crezând că nu e important, iar în momentele noastre mai negre uităm să mai credem în el. Şi acel rău subtil, atunci când ne risipim zilele şi energia în nemulţumire, delăsare sau deznădejde, când suntem ajutaţi şi înţeleşi şi nu răspundem la fel în alte situaţii, când iubirea noastră e egoistă sau disperată şi (ne) face rău dar nu vrem, putem să ne oprim, când irosim darurile cu care am fost înzestraţi, când nu spunem te iubesc sau iartă-mă de frică sau pentru a ne proteja, când nu putem ierta sau a ne ierta cu adevărat, când dăm vina pe cei apropiaţi pentru neîmplinirea noastră, când alegem să fim nemulţumiţi în loc să fim recunoscători.

Şi dacă am vedea toate acestea în noi am găsi puterea de a ne accepta, a ne schimba şi a ne iubi în acelaşi timp?

Şi dacă am vedea toate aceastea în ceilalţi, i-am putea accepta şi iubi?

Aştept răspunsuri, păreri, idei de la voi. Aşa că dacă vrei, lasă un comentariu mai jos sau scrie-mi la adresa claudia.tanasescu@gmail.com. Multumesc

PS: Şi bineînţeles că în timp ce scriam articolul acesta, mă întrebam ce legătură are cu fotografia, mă gândeam că în curând se face un an de când am început acest site şi că nu prea mai cred, cum credeam la început, că scopul lui este fotografia si că poate ar fi cazul să mai fac nişte schimbări pe aici. Acel de ce mă urmăreşte. Şi totuşi, când m-am gândit cu ce fotografii aş putea să ilustrez articolul acesta, m-a dus gândul la proiectul pe care l-am început anul trecut 35 ways of seeing myself , al cărui scop este chiar a mă vedea cu adevărat pe mine (şi pe care aş vrea să îl termin anul acesta, cât am 35 de ani :), din care fac parte şi fotografiile acestea. Şi totuşi, uite că ce am scris se leagă şi de fotografie, nu? :)

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)