Category Archives: Herculane

Din nou la Herculane

Ca să continui în spiritul articolului de mai înainte, cu poze „pur și simplu”, am văzut că încă mai am fotografii de anul trecut, „furate” în momente scurte dintre alte momente ocupate, de care nici nu m-am atins și nici nu m-am mai uitat la ele. Așa ceva chiar că nu mi s-a mai întâmplat. (Cum e vorba aceea, viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat să îți faci planuri mărețe, la fel și cu fotografia la mine în ultima vreme, se pare). M-am hotărât să le scot la lumină. Deci va urma o serie de fotografii „recuperate” din urmă.

Chiar dacă acum e aproape vară, vin cu iz de toamnă dintr-unul din locurile mele preferate, unde revin an de an și tot scriu despre el și-l fotografiez – Herculane. De fapt, nu stațiunea în ruină (de care mi-e drag oricum, pentru că am atâtea amintiri de acolo) ci munții Cernei și Mehedinți, superbi, mai ales primăvara și toamna. Aici Cheile Țăsnei.


Varful lui Stan

La sfrșit de octombrie am încercat împreună cu un grup de prieteni să ajungem pe Vârful lui Stan. Nu am ajuns, din lipsa de timp, dar drumeția a fost foarte faină. Iar traseul acesta a devenit unul dintre preferatele mele în Munții Mehedinți, la concurență strânsă cu Crovurile.

Am pornit pe o ceață deasă, burniță și temperatură aproape de zero. La meteo dăduseră soare, așa că nu eram îmbrăcați prea gros, dar nu ne-am lăsat. Traseul începea cu o urcare prin pădure…

IMG_8651

IMG_8643 IMG_8648…continua printr-un grohotiș de calcare, unde ceața era așa de deasă că deabia vedeam marcajul la câțiva metri în față

IMG_8660 IMG_8657și apoi minune, ceața începe dintr-o dată să se ridice

IMG_8666IMG_8680se văd stâncile și văile din jur, toate cuprinse de culorile minunate ale toamnei

IMG_8687 IMG_8697se vede chiar și șoseaua pe unde am venit cu mașina

IMG_8700…se vede și destinația noastră, Vârful lui Stan IMG_8693 IMG_8730intrăm și ieșim din pădurea fermecată de toamnă, și incredibil, soarele ține cu noi în continuare, după vremea neprietenoasă de la început.

IMG_8711 IMG_8737 Cu cât urcăm mai sus, temperatura scade și toamna se luptă cu iarna. Deocamdată nu a câștigat nici una și locuiesc împreună, în copacii argintii-aurii.IMG_8757 IMG_8746IMG_8745 IMG_8749 IMG_8759IMG_8762și ajungem aproape de vârf, îl vedem, mai sunt câțiva zeci de metri, dar trebuie să ne întoarcem, ziua e scurtă și ne-ar prinde întunericul

IMG_8770Pe acolo am venit…

IMG_8776IMG_8780Panoramele în jur erau superbe, nu mă puteam opri din fotografiat. Se pare că am prins ultima zvâncire a toamnei, când toate culorile sunt date la maxim.

IMG_8791 IMG_8792 IMG_8793și un ultim cadru, înainte de a se lăsa seara.

IMG_8835Pe curând.

Detalii de toamnă

În ultima vreme am făcut două drumeții în natură, una în zona Munților Poiana Ruscă și una în Munții Mehedinți și bineînțeles am făcut poze pe parcurs. Spre surprinderea mea, la întoarcerea acasă am văzut că deși fusesem în locuri diferite, pozele erau destul de asemănătoare. Nu fotografiasem prea multe peisaje, deși fuseseră superbe și m-am bucurat de ele, însă în fotografii apăreau frunze, flori, mușchi, ciuperci, ierburi, pietre, adică multe detalii ale naturii și mai ales ale pădurii. Mi se pare fascinant că practic cu cât mergi mai mult spre detaliu, cu cât te apleci cu atenție și uimire asupra fiecărui lucru, dar mai ales asupra naturii, descoperi o lume imensă, fascinantă și atât de frumoasă (ca să nu mai spun de subiectele de fotorgafiat). Mi-am adus aminte de citatul, zicala, nu mai știam ce e și de unde, că lumea poate fi cuprinsă într-un grăunte de nisip. Am căutat-o și am descoperit o minunată poezie de William Blake

Să vezi Lumea în grăuntele minuscul de nisip
Şi-întregul Paradis locuind o floare,
Strânge-n palma mâinii Infinitul fără chip
Şi Eternitatea în ora trecătoare.

IMG_8716IMG_8710 IMG_8717 IMG_8719 IMG_8720 IMG_8816 IMG_8643IMG_8646IMG_8721

IMG_8568 IMG_8574 IMG_8591 IMG_8596IMG_8609IMG_8578 IMG_8322 IMG_8543

Cel mai fain loc de pe Pământ

…este Herculane. (pentru mine)

eu - inima - Herculane

Mi-am dat seama de asta când eram departe. Probabil că nu se poate altfel, trebuie să ne îndepărtăm de un lucru (chiar până la punctul de a-l pierde) pentru a-l putea vedea mai bine. Doar când suntem departe de un loc, de o ţară, de un om, de o familie (de noi înşine, de fapt) înţelegem că depărtarea în termeni fizici nu are nici o însemnătate, căci sufletul este cel care ne spune şi de la mii de kilometri de ce şi de cine suntem apropiaţi. Adică cine suntem cu adevărat. Doar că vocea asta a sufletului este foarte firavă, de multe ori înăbuşită şi nu este întodeauna uşor de ascultat, pentru că în majoritatea cazurilor te face să renunţi la confort, la cunoscut, te face să înfrunţi demoni din interior şi să treci prin chestii pe care ai prefera bine mersi să le ocoleşti.

Acum vreo patru ani locuiam în Belgia şi eram, cum s-ar zice, realizată. haha. Aveam un job confortabil şi bine plătit (nu zic asta ca să mă laud, ci doar ca o constatare, ca şi cum ar fi fost cald afară), îmi permiteam să îmi cumpăr ce îmi doream, orice mic sau mare răsfăţ şi aş fi putut să călătoresc oriunde în lume. Şi totuşi, printre bilete de avion şi planuri de vacanţă spre locuri îndepărtate mă trezeam că îmi dădea târcoale un gând: cât mi-aş dori să fiu la Herculane! Da, Herculane acela în ruine, cu munţii pe care i-am colindat ani de-a rândul cu oameni care sunt şi nu mai sunt. Atunci vocea aceea firavă a sufletului îmi zicea că nu sunt în locul potrivit. Dar, după cum ziceam, nu e uşor să asculţi vocea aceea. Pentru că puterea inerţiei e mare şi puterea modelelor din jur e şi mai mare, care-ţi spun că fericirea e confortul şi distracţia şi zâmbetul cu orice preţ, şi îndepliniera tuturor dorinţelor, care normal că implică acel “să îţi permiţi”. Iar eu îmi permiteam. De ce aş renunţa la asta pentru…Herculane?!

Şi apoi, mi se întâmpla să merg cu trenul prin Belgia sau Germania sau pe undeva prin Europa “civilizată” (după cum o numim noi în România) şi să mă uit la peisajul acela perfect, curat, alineat, parcelat, perfect îngrijit, cu iarba care parcă creştea la aceeaşi înălţime, şi tânjeam să văd un câmp lăsat în voia lui, un câmp cu buruieni, mă înţelegeţi? O pădure nealiniată. Un câine vagabond pe care să-l mângâi pe stradă. O casă care se cojeşte, cu o babă în poartă. Poate că nu-s eu făcută pentru “civilizaţie”. Sau poate că rădăcinile acelea merg mult mai adânc decât credeam eu.

Mi-am dat seama că toate au un preţ. Nu ştiam cum să explic de ce nu-mi placea “dincolo”, ziceam că e vremea, că oamenii sunt reci…dar nu e asta. Sunt rădăcinile acelea. Sau şi mai mult, drumul meu în viaţă nu trebuia să rămână definitiv acolo. Acum, că m-am întors în România mi-e foarte clar asta. Poate că dacă nu plecam şi nu aş fi fost departe, nu aş fi înţeles asta.

Şi toate gândurile-rândurile acestea au fost declanşate de o excursie la Herculane, care a rămas acelaşi loc de suflet pentru mine. Într-adevăr, cel mai fain loc de pe Pământ.

Mai jos sunt câteva imagini din ultima excursie la Herculane, prin satul Scărişoara şi Crovuri

IMG_3894 copyIMG_3890IMG_3881IMG_3870IMG_3863

IMG_3699

IMG_3702

IMG_3713IMG_3761IMG_3753IMG_3738

IMG_3895 copy

Şi un album cu fotografii realizate în decursul a mai mulţi ani la Herculane  aici

Articole pe aceeaşi temă:

Herculane: Disco days are over

Lecţia: cal, vacă, floare, copac, munte, cer, biserică, acasă

Caii din Crovuri

La inceput erau speriati cand incercam sa ma apropii de ei si fugeau. A fost nevoie doar de un calut mai curajos care s-a apropiat de mine si apoi l-au urmat si ceilalti si m-am trezit inconjurata de vreo douazeci de cai, care ma miroseau cu boturile lor umede si se uitau cu mare curiozitate la mine si la aparat, erau asa draguti. Si printre mangaieri si priviri, am facut cateva fotografii. Tare fain a fost :)

cai 01

cai 02

cai 03

cai 04

cai 05

cai 06

 

Printre cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut vreodata

crovuri

Stiţi senzaţia aceea când ceea ce vezi sau simţi sau auzi este aşa de frumos că pur şi simplu uiţi de tine şi intr-un fel înalt şi luminos, te simţi fericit? Cam aşa m-am simţit şi eu în tura aceasta la Herculane prin Crovuri. Are natura aceasta un fel de a te scoate din tine şi de a te uimi încât te face sa vezi lucrurile şi pe tine dintr-o perspectivă mai largă. De fapt, cele mai frumoase momente sunt cele în care uiţi de tine. Cel puţin aşa simt eu. De multe ori stau pe un colţ de stâncă, transpirată şi cu picioarele şi inima pulsând de la urcuş, cu depărtările verzi şi stâncoase deschizându-se în faţă, cu câte o casă mică mică agaţată lângă o căpiţă de o coasta de deal, cu văi pline de flori, cu un copac singuratic profilându-se pe cer, cu şuier de vânt şi nori gonind aproape peste mine, pur şi simplu mă copleşeşte frumuseţea. Am mai scris despre asta (aici), aşa că acum vă las doar cu imaginile. De multe ori când fotografiez natura, şi nu numai (dar mai ales natura, pentru că ea există bine mersi şi fără să o observăm şi pozăm noi şi să-i spunem că e frumoasă), mă întreb de ce? Veşnica întrebare, de ce-ul ăsta. Ce vreau sa transmit? Frumuseţea? Trăirile mele? De ce? Să uimesc pe cineva cu pozele? Nu pot sa exprim exact. Dar în sens mai larg cred că e vorba de a exprima adevărul despre experienţele mele, oricare ar fi ele şi cine ştie, asta poate o să-i inspire şi pe alţii să caute şi sa exprime adevărul despre experienţele lor (poate e o aroganţă să cred că pot face asta). Şi apoi, cred că încerc să aduc mărturie despre faptul că există atâta frumuseţe în lume, şi nu doar în natură. Provocarea este să încercăm să o vedem întotdeauna, oriunde.

10353694_535615479883451_7636163040524096356_n

pin negru

10343002_535615476550118_2528231267029055706_n

mtii mehedinti

cheile tamnei

pin negru

pini negri10378014_535615483216784_5047987874723616277_n

10410626_539623222816010_7942979834324880245_n

IMG_6802 copy

Herculane: Disco days are over

"Herculane"

Va plac locurile paraginite, ruinele, casele vechi? Mie da. Au mister, un farmec aparte, prezentul se imbiba de trecut, te inunda povesti din alte vremuri. Insa uneori ruinele vorbesc despre delasare, nepasare, saracie, uitare, batranete, moarte. Te infioara si emana tristete. Asa se intampla si in Herculane. V-am mai povestit de el (vezi articol), e unul din locurile mele preferate, unde merg de ani de zile, am batut de atatea ori muntii si cheile din jur, am atatea amintiri de acolo, cu prieteni vechi, dintre care unii nu mai sunt. Cred ca suntem atatia (sigur si dintre voi, cei care cititi) care avem amintiri comune despre Herculane, ca dintr-o “epoca de aur”, cum mergeam cu trenu cu nashu, dormeam in aer liber pe malul Cernei sau pe terasa unui restaurant (asteptam sa se inchida si apoi ne puneam izolirele pe jos :), ne trezeam cu sursurul Cernei in urechi disperati sa mergem la buda, luam o cafea turceasca ieftina si minunata de la un bar vechi si ramolit din centru si o beam stand pe jos la bordura statuii lui Hercule, ne balaceam la strandul Sapte Izvoare, stateam noaptea la “cloaca” (izvoarele termale), mancam pateuri si eugenii, mergeam la bere pe terasa Disco Bar-ului din centru (care acum e inchis si arata ca in poza de mai sus). Si am vazut de la an la an cum orasul-statiune decade si se paragineste. Poate ca tot ce tine de trecut are o oarecare aura de nostalgie si melancolie. Poate pentru ca locul acesta este atat de imbibat de amintirile mele, ii percep si mai profund si personal decaderea si trecerea timpului.

Asa ca nu o sa va spun istoria locului de pe vremea romanilor, nu o sa va vorbesc despre arhitectura si stilul cladirilor. Nu o sa fac jurnalism si o sa inspectez cauzele si vinovatii si sa spun ca “in tara asta….”. Asta s-a mai facut. Insa ca fotograf, as vrea pur si simplu sa va arat acest loc care vorbeste despre trecerea implacabila a timpului. Poate ca unii dintre voi care cititi acest articol nu o sa ajungeti niciodata in Herculane. Poate ca sunt probleme mai importante in Romania decat niste cladiri daramate. Dar cred ca unele lucruri/imagini au inteles universal, mai larg decat locul in care se gasesc (si dupa cum v-am mai spus, asta incerc sa capturez prin fotografie, fie ca reusesc sau nu).

Si inca ceva. Mai de mult am citit despre un documentar Life after People (din pacate nu l-am vazut) care analiza prin simulari computerizate ce s-ar intampla pe pamant daca toti oamenii ar disparea dintr-o data. Cati ani ar trebui ca sa se stearga definitiv urmele oamenilor? In cat timp orasele ar fi din nou acorperite de vegetatie? Ma infioara acest gand. Mergand prin Herculane mi-am adus aminte de acest documentar si am avut senzatia ca aici timpul si forta naturii a inceput sa lucreze si sa distruga urmele civilizatiei, ca si cum oamenii ar fi disparut. Oare chiar au disparut oamenii? Oamenii carora le pasa si care pot face ceva.

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

"Herculane"

Is there anybody out there?

 

Lectia: cal, vaca, floare, cer, copac, nor, biserica, munte, acasa, scris

– Şi cum vi se pare pe la noi?

Eu şi prietenii mei deabia apucăm să bâiguim un frumos, foarte frumos, când doamna pe care am întâlnit-o pe cărarea din pădure ce cobora din satul Scarisoara, cărând în spate o desagă legată cu sfoară, ne taie vorba zicând:

– O fi frumos, da’ grea-i viaţa p-aicea, muncă din zori până noaptea, cu un adorabil accent local. Măcar de-am avea un drum ca lumea, dar numa’ pe jos putem merge. Şi-i dă urcat mult de la şosea. Şi curent numa’ de la generator îi, cine are, câteva ore pe zi.

Eu îi dau dreptate, dar încerc să-i spun că pentru noi, care trăim la oraş printre griuri de blocuri şi şosele, care ne petrecem atâtea ore înţepeniţi la un birou la lumina calculatorului, cu creierul asaltat de imagini şi informaţie, verdele ăsta viu, dealurile pe care urcăm gâfâind, poienile cu flori în care ne trântim uitându-ne la cer, priveliştea munţilor albi crenelaţi, lipsa semnalului la telefon, a internetului şi a zgomotului de trafic este o binecuvântare.

Şi doamna înţelege, cu un zâmbet luminos, care nu pare să fie amărât de acea viaţă grea.

– Şi eu am o casă mai jos la Domaşnea (sat prin care trece şoseaua şi trenul), dar când stau două săptămâni acolo simt că mă sufoc şi mă întorc aici.

Şi asta mă face să mă gândesc cât de ciudaţi suntem noi oamenii, cum locul în care ne-am născut ne atrage şi ne respinge, vrem să-l lăsăm în urmă ca pe o haină veche care ne-a rămas prea mică şi demodată, şi totuşi trăieşte în noi mai presus de voinţa noastră cu care credem că putem controla totul. Poate că e adânc în noi de generaţii dorinţa asta (pe care, ca pe atâtea alte lucruri, o luam de-a gata) de a căuta o viaţă mai bună sau mai uşoară, care ne împinge înainte, dar apoi e în noi şi partea aceea fragilă cu care ne bucurăm şi iubim, care nu dă doi bani pe confort şi bunăstare, pe reţete de fericire prefabricate şi care strigă dinăuntru la noi împotriva inerţiei şi apelor stătute.

Poate că voi cei care mă cunoaşteţi sau aţi mai citit blogul meu, ştiţi că şi eu am locuit mult timp în străinătate şi m-am întors în România, aşa că subiectele astea: ce înseamnă acasă, plecare-reîntoarcere apar frecvent în ceea ce scriu (vezi şi articolul acesta).

Şi după cum descopăr tot mai mult pe masura ce scriu, şi scrisul ăsta e ca un animal salbatic pe care nu prea-l poţi controla, se smuceşte şi te duce în locuri unde nu te aşteptai, pe care le descoperi uimit, si uneori scapă şi se îndepărtează şi mi-e frică că nu se va mai întoarce. Eu pornisem la începutul paginii cu intenţia clara de a vă povesti despre excursia la Herculane şi drumeţiile pe care le-am făcut de acolo.

Dar in ciuda acestei deviaţii în scris, sper că mai sunteţi aici :) astfel încât să pot să vă povestesc (şi să vă îndemn să mergeţi pe acolo dacă nu aţi fost deja) despre Cheile Ţasnei, nişte chei sălbatice şi spectaculoase, unde am fost de atâtea ori deja, însă nu m-am săturat încă de priveliştea lor.

Dar şi despre satul Scarisoara, un sat cu doar patru-cinci case de lemn răsfirate şi o biserică mică, albă, la care se ajunge numai pe jos, urcând pe nişte scări de lemn proptite de pereţii de stâncă (vezi fotografia de mai jos) şi apoi trecând peste dealuri şi pajişti, de jur împrejur cu panorama superbă a văii Cernei şi a munţilor Mehedinţi. Iar noi, ca nişte copii veniţi de la oraş, vorbeam cu vacile care se uitau la noi uimite, încercam să mângâiem caii sperioşi lăsaţi liber la păscut şi dădeam biscuiţi la câinii care păzeau turmele de capre, ca să nu ne mai latre. Nu neg, cred că e foarte grea viaţa prin acele sate, eu sigur nu aş putea locui acolo, însă pentru o zi cât am umblat pe dealurile verzi pline de flori, pe sub copacii de un verde crud, pe sub cerul schimbător, care prevestea furtună, a fost de parcă m-aş fi conectat la o sursă de energie, pe care trebuie să o păstrez până la următoarea ieşire în natură.

Care e locul tău preferat, care te umple de energie?

 

Scaritele de lemn pe care se ajunge la satul Scarisoara

Cheile Ţăsnei

Mai multe fotografii din Herculane aici


[green]Inscrie-te la Newsletter[/green]              [blue] Like pagina mea de facebook[/blue]

 

For the English version of this post go here