Sâmbătă, 21 martie
Oricât mi-am dorit eu să ajung sâmbătă mai de dimineață la Bookfest, oricât mi-am subliniat conștiincioasă, cu o zi înainte, evenimente chiar de la prima oră, oricât am suferit de FOMO, nu am reușit. Mărturisesc că introvertitul din mine a solicitat o dimineața în liniște și singurătate după ce cu o seară înainte am stat mai multe ore prin oameni, la evenimente. Soțul meu era plecat la sat, așa că am stat îndelung la o cafea (decofeinizată), am scris în jurnal, am citit și m-am uitat în gol pe fereastră. Fiind singură acasă, mi-am permis luxul să nu gătesc și să mănânc ce am găsit prin frigider, iar după asta m-am simțit pregătită să ies în lume 🙂
Am ajuns la Bookfest puțin înainte de ora 14 și m-a părut rău că am pierdut lansarea cărții „Cafeneaua noastră” de Leonard Relea, Editura Lebăda Neagră, mai ales că autorul venise din Iași. În general, am căutat să ascult și autorii mai puțin cunoscuți sau necunoscuți mie, nu neapărat „starurile” din program, care în general sunt mai prezenți pe scena literară, la evenimente și în mass-media.
L-am prins totuși pe final pe Gabriel Liiceanu vorbind despre cărțile sale nou lansate și am reținut că a făcut un elogiu scrisului, pentru a ieși din „singurătatea minții noastre” (aluzie la titlul uneia dintre cărțile sale). Cum și pe mine mă pasionează scrisul de inspirație autobiografică / non-ficțiune subscriu la idee, adăugând că scrisul te face să înțelegi mai bine, să pui într-o formă inteligibilă ce e în interiorul tău și, dacă e făcut public sub forma unei cărți, e o punte spre alți oameni și poate uneori să ofere cuvinte pentru lucruri pe care le simt și alții, dar nu le dau glas.
Sursa foto: Bookfest
- „Revărsatul zorilor” de Iulian Bocai, Editura Trei
Primul eveniment la care am participat pe bune sâmbătă a fost lansarea volumului de proză scurtă „Revărsatul zorilor”. Nu mai citisem nimic de Iulian Bocai înainte, însă l-am întlnit de curând ca traducător al cărții „O baie în iaz pe ploaie” care a fost super! Nici nu-l mai văzusem „live” și, în acest sens, de multe ori pentru mine Bookfest e o ocazie sa-i ascult pe astfel de autori și să mă las convinsă (sau nu) să le cumpăr cărțile. Cum ziceam, concurența pentru timpul nostru de citit e mare, așa că trebuie să aleg cu atenție cum cheltui acest timp. Așa m-am lăsat convinsă anul trecut la Bookfest de Dan-Liviu Boeriu să-i cumpăr cartea de debut și nu mi-a părut rău (imediat vorbesc și despre el). Dar uneori se întâmplă ca autorul să-mi placă mai mult decât cartea scrisă de el/ea 🙂 Și poate că e normal într-o oarecare măsură. Când cunoaștem omul, devenim puțin subiectivi. În acest sens, sar puțin la ce a spus Radu Vancu duminică în ceea ce privește scrisul: că de multe ori voința e de nota 6, dar putința de 2 (sau așa ceva, nu mai țin minte exact cifrele, dar ați înțeles sensul). Da, autorul își dorește, are intenții mari, planuri foarte bune pentru o carte, dar putința de a pune în cuvinte toate astea e, de multe ori, limitată.
Mi-a plăcut Iulian Bocai, sincer, degajat, am reținut câteva din ideile lui:
Scrie ca să înțeleagă ce e cu sine, de multe ori personajele sunt ca el, nehotărâte, de exemplu. La întrebarea cu ce ar vrea să rămână cititorul după citirea prozelor lui răspunde că nu vrea neapărat ca cititorul să empatizeze cu personajele ci să rămână cu starea aceea în care iei decizia cea mai bună și totuși nu iese bine. Prozele sunt despre iubire, dar totuși înglobează ideea că iubirea nu salvează (ah, nu sunt de acord!), există un centru de singurătate în om la care nu ajunge nimeni (da, dar…). În ceea ce privește stilul, el crede că în prezent nu se mai scrie proză scurtă ca în secolul XIX, cum scriau marii autori ruși. El dorește să scrie un tip de literatură care să nu se încadreze într-un gen literar, să nu fie previzibilă, să te poți plimba prin ea ca printr-o casă pe care o descoperi cameră cu cameră, cu surpriză. Ar vrea să scrie o proză ca viața. Sunt curioasă dacă a reușit. Voi citi cartea și voi vedea.
Sursa foto: Bookfest
- Cluburile de lectură
Moderatoarea întâlnirii a fost Raluca Hatmanu, pe care o cunosc (și) ca moderatoare a clubului de lectură „Infuzie de carte” organizat de Cărturești. Aș vrea să menționez aici că m-am întâlnit la Bookfest și cu membrii altor cluburi de lectură din Timișoara la care particip, clubul #citesc (organizat de Asociația Părinte Implicat) și clubul O Carte pe Lună (cred că e cel mai longeviv club de lectură din Timișoara). Observam și anul trecut că s-au înmulțit foarte mult cluburile de lectură, mai ales după pandemie (o tendință confirmată și în străinătate). Oamenii simt nevoia să se întâlnească față în față, iar cărțile sunt un liant, o punte între oameni într-o societate destul de dezbinată. Și în acest sens, mi se pare foarte important rolul cluburilor de lectură pentru a promova cititul, cărțile și discuțiile despre literatură.
- „Oameni care vor fi mereu cu mine” de Narine Abgarian &
- „Refugiul meu, furtuna mea” de Arundhati Roy, Editura Humanitas
Am rămas în continuare la Scena mare pentru plăcerea de a-i asculta pe Radu Paraschivescu și Ioana Pârvulescu, care au toate cuvintele la ei 🙂
Ioana Pârvulescu a vorbit despre cartea lui Narine Abgarian, „un om bun și un scriitor bun, ceea ce e mai rar”. M-a făcut să mă gândesc din nou la legătura dintre autor și opera sa, dar și la faptul că de multe ori am simțit că pentru a lucra asupra unui text trebuie să lucrez asupra mea, în primul rând. În ceea ce privește titlul cărții, toți avem oameni care vor rămâne pentru totdeauna cu noi, fie fiind prezenți în viețile noastre, de la depărtare sau în amintire, dar evocându-i într-o carte, ei trăiesc și dincolo de limitele vieții și amintirii personale. Am reținut și o glumă bună, mai ales pentru noi, din fostele țâri comuniste: Sunt trei lucruri cele mai rele pe lume: zahărul (dă diabet), sarea (dă tensiune) și comunismul (e responsabil pentru tot restul relelor din lume).
Radu Paraschivescu a prezentat cartea autobiografică a lui Arundhati Roy. Nu știam că a luat premiul Booker pentru cartea de debut „Dumnezeul lucrurilor mărunte” (am încercat să o citesc acum câțiva ani, dar nu m-a prins atunci, trebuie să-i mai dau o șansă) și Paraschivescu chiar menționează ce greu trebuie să fie să depășești această primă performanță cu următoarele cărți. Poate și de aceea, al doilea ei roman a venit la o distanță de zece ani. Cartea de față este scrisă sub impactul morții mamei ei, o carte care narează nu doar relația dificilă (un cuvânt slab, spune Paraschivescu) cu mama ei, pe care o numește „Doamna Roy”, de care fuge, se revoltă împotriva ei, dar, la un moment dat îi devine și refugiu. În original cartea se cheamă „Mother Mary comes to me”, referire atât la numele mamei ei, cât și la melodia lui Beatles. M-a făcut să mă gândesc că relația cu mama este un subiect fierbinte pentru mulți oameni, în același ofertant pentru scris, dar de multe ori problematic de abordat atâta timp cât „personajul” e în viață. Nu mai știu care scriitor spunea că „devii scriitor cu adevărat după ce părinții tăi au murit”. Hmm… pot înțelege de ce, pe de altă parte, ce nedrept față de părinți, nu?
De Arundhati Roy nu am mai citit altă carte și cu siguranță sunt interesată să citesc „Refugiul meu, furtuna mea”. De la Narine Abgarian am citit doar „Din cer au căzut trei mere”, care mi-a plăcut mult. Dar nu am plecat de aici cu cărțile lor, le las pentru următoarea rundă de achiziții. După cum am spus, la Bookfest cel puțin am favorizat în achiziții edituri mai mici și autori mai puțin cunoscuți.
- „Alfabetul domnilor” de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas &
„Judecătorul artificial” de Geo Moisi, Editura Lebăda Neagră.
După lansarea anterioară, Ioana Pârvulescu a rămas pe scena mare să prezinte cartea ei „Alfabetul domnilor”, alături de Alexandru Stermin și Cristina Chevereșan. Îmi place să citesc cărți despre cărți, pentru că practic asta e acest volum care vorbește despre personaje masculine din literatură (e perechea cărții „Alfabetul doamnelor”, care abordează personajele feminine), mai ales scris cu erudiția autoarei, legăturile pe care le face între diverse subiecte literare și stilul ei academic, de cercetare. Mi s-a părut fain ce a zis Ioana Rârvulescu, că literatura are cea mai puternică legătură cu viața: dacă nu cunoști oamenii, viața, nu poți scrie convingător.
Bineînțeles că s-au suprapus două evenimente la care îmi doream să particip, așa că am plecat mai repede de la această prezentare pentru că voiam să asist măcar puțin la Cafeneaua Bookfest la lansarea cărții „Judecătorul artificial” de Geo Moisi. Recunosc că eu nu prea citesc romane polițiste, SF sau distopii, dar eram curioasă de acest subiect foarte actual și, bineînțeles, să văd ce mai scriu autorii timișoreni – v-am spus, mândria locală 🙂
- „O lume prea mică”, antologie coordonată de Adrian Petru Stepan și Cristian Vicol, după o idee de Patricia Lidia, Editura Lebăda Neagră
Autori: Paula Aldescu, Adrian Petru Stepan, Tudor Crețu, Liviu Galasiu, Mugur Ioniță, Geo Moisi, Goran Mrakić, Bogdan Munteanu, Corina Ozon, Patricia Lidia, Bogdan Piticariu, Diana Radovan, Alexandra Samoilă, George Schimmerling, Andreea Sepi, Beatris Serediuc, Claudia Tănăsescu, Daniel Timariu, Cristian Vicol.
Bineînțeles, sunt subiectivă, fiind și eu printre autorii care au avut un text inclus în această antologie. Tema a fost să scriem o povestire reprezentativă pentru generația noastră, într-o lumină de „golden hour”. Cu toată subiectivitatea, pot totuși să spun cu obiectivitate că e o carte pe care mi-a fost drag să o citesc. Miza cărții nu este doar nostalgia, ci și antropologia literară a unei lumi care azi nu mai există, în principal lumea anilor 90-2000, pe alocuri cu incursiuni înainte de 1989 (anul zero al istoriei noastre moderne) sau în vremea prezentă. Am simțit povestirile ca pe un caleidoscop al generației noastre, cu fiecare mai descoperi o fațetă a lucrurilor și întâmplărilor care ne-au definit copilăria și prima tinerețe, la intersecția dintre istoria mare și istoria personală. Apropo de lumea prezentă, m-a mișcat să citesc povestirea Alexandrei Samoilă, elevă de liceu (după cum spune și ea: „no pressure, right?” 🙂 ) și aș vrea să cred că un astfel de grup de adolescenți a existat și în realitate. Cred că tema propusă a atins o coardă sensibilă în noi și fiecare dintre autori a dat „their best”. Eu am contribuit cu un text inspirat de o poveste reala din familia noastră, pe care-l țineam în sertar de ceva timp și aceasta a fost o ocazie să-l mai șlefuiesc și să-i dau o formă finală.
Cartea „O lume prea mică” a fost sold out la târg, dar va apărea în curând în librării. La fel și cartea Patriciei Lidia și cartea lui Leonard Relea.
Iată cu ce am mai plecat de la standul Editurii Lebăda Neagră.
- „Acvariul și alte câteva dovezi suplimentare” de Dan Liviu Boeriu, Editura Humanitas
După cum spuneam, mi-a plăcut cartea de debut a lui Dan Liviu Boeriu, „Aici locuiește frica”, lansată anul trecut la Bookfest și eram curioasă de noua lui carte, mai ales că este un gen literar care nu este foarte abordat de autori bărbați, o proză autobiografică, confesivă, foarte vulnerabilă. Autorul mărturisește că după succesul cărții anterioare, editoarea Humanitas i-a spus că trebuie să mai scrie o carte și îi trimitea mesaje repetat „Sper că scrii”. Sper și eu că autorul își dă seama cât este de norocos să aibă pe cineva care crede atât de mult în scrisul lui și să nu trebuiască să treacă prin furcile caudine ale trimisului manuscrisului la edituri, respingeri și așteptări nesfârșite.
Iată câteva idei pe care mi le-am notat: „Literatura are un adevăr al ei”, ca răspuns la întrebarea care i se pune dacă tot ce a scris este adevărat, real, s-a întâmplat exact așa. Prin scris a încercat să se întâlnească cu lucrurile care nu-i dau pace, cu latura lui mai întunecată și să nu-i mai fie frică de ea. Nu vrea să lase nimic neexprimat, cu toate riscurile care decurg de acolo. Mi-a plăcut ideea că gândurile noastre, felul în care ne expirmăm în interior au altă logică, iar atunci când scriem, e ca o traducere în limbaj cu subiect și predicat, cu o secvențialitate și coerență. I-a fost frică că editoarea îi va spune că e prea sumbră cartea, că-l va pune să schimbe major. Toți autorii au această nesiguranță, ceva care îi face să fie circumspecți cu propriul scris. Nu te poți obiectiva foarte bine, mai ales la scrisul autobiografic. Se raportează diferit la cele două cărți: când a primit „Aici locuiește frica” a vrut să o citească cap-coadă să vadă cum e, dacă se leagă, dacă a greșit ceva. Când a primit „Acvariul” primul lucru pe care l-a făcut a fost să pună carta pe raft, încă nu s-a încumetat să o citească. Am rămas în final cu o idee la care mă mai gândesc: „Suntem ceea ce ascundem”. Oare?
În finalul zilei de sâmbătă aș mai fi vrut să particip la lansarea cărții publicate la Editura Sens, „Sub cerul uneori deschis – Poveștile castelului Salbek” de Alexandru Potcoavă, un alt autor timișorean a cărui carte de debut, „Viața și întoarcerea unui Halle”, în care a valorificat istorii de familie și istoria Timișoarei, mi-a plăcut foarte mult.
Bineînțeles, la aceeași oră era și lansarea cărții lui Mimo Obradov, „Insomnia mores” (Editura Burmar), un alt autor ale cărui povești îmi place să le ascult. Dar după patru ore și ceva de stat la Bookfest nu a mai încăput în capul meu încă o prezentare, așa că am plecat… cu tot cu FOMO 🙂
Duminică, 22 martie
Duminică am stat cel mai puțin la Bookfest, am fost doar la o singură prezentare, a romanelor „Paradis” și „Transparența” de Radu Vancu, Editura Polirom. A fost luat la întrebări de Oana și Raluca, Bufnițele. Mi-au plăcut și întrebările și răspunsurile, mi-am notat câteva:
– Întrebare: romanele lui pornesc de la o catastrofă? Răspuns: oare nu toată literatura e așa, din cele mai vechi timpuri, vezi Iliada, Ghilgameș. Dar și în mijlocul catastrofei, oamenii simt nevoia să creeze, au nevoie de artă, de frumusețe (oh, da, sunt perfect de acord!)
– Întrebare: care e legătura între Radu Vancu scriitorul și Radu Vancu personajul? Răspuns, printre altele, e important ca scriitorul să-și țină în frâu orgoliul, iar asta poate face (și) prin intermediul personajului. PS: mi-a plăcut auto-ironia lui.
– Referitoare la un bar din „Transparența”, locul e real și acolo a întâlnit multe personaje, chiar erudiți și pasionați de literatură, pe care le-a și folosit în romanele sale (a avut emoții pentru asta) și e important rolul unor astfel de locuri mai underground.
M-am bucurat să văd că pe lângă lansări de carte au fost și discuții pe teme actuale: despre fenomenul cancel culture în epoca cenzurii moderne (cu Ștefan Pușcașu de la Editura Sens și Bogdan Ioja), desprerelevanța traducătorului de carte („Ce caut eu în cartea ta?” cu Mirela Iacob, Ramona Miza și Gabriel Kohn) sau despre rolul inteligenței artificiale în literatură. Deși nu am asistat personal la niciuna dintre ele (introvertitul din mine are limitele sale la câte evenimente poate participa :), pot lăsa un link către noul site al proiectului cultural foarte fain Să ciTimișoara, unde găsiți o prezentare mai amplă a ultimei prelegeri: „Scriitorul și algoritmul. Cine va crea literatura viitorului?”.
Și iată că am ajuns la final de Bookfest. Chiar înainte de a pleca am schimbat câteva cuvinte cu directorul editurii Lebăda Neagră care-mi spunea că în ciuda previziunilor sumbre, a fost o ediție mult mai bună decât se așteptau. Nu pot decât să mă bucur! Asta și apropo de ce spunea Radu Vancu despre nevoia de frumos, chiar și în mijlocul catastrofelor. Cred că avem nevoie de literatură, în ciuda timpurilor grele, a scumpirilor, a știrilor nebune din lume, de fapt, cu atât mai mult avem nevoie acum de literatură, nu doar ca un escapism, ci și pentru a ne hrăni sufletul cu frumos.
Acum timp de citit să avem. Și ne vedem la anul la Bookfest!