Fotografie Creativitate Inspiratie
Header

Amintiri din copilarie (Nu stiu altii cum sunt, chiar nu stiu)

March 19th, 2013 | Posted by Claudia Tanasescu in Uncategorized

O văd atât de clar. Fetiţa slăbănoagă şi adusă din umeri, care părea să fi crescut peste noapte şi toţi pantalonii îi erau veşnic scurţi, ca un blestem. Cu părul negru şi lins, cu breton cam strâmb, tuns de mama „cu oala”. Cu strungăreaţa lată între dinţii de lapte, prin care mai scăpa un sâsâit. Cu coastele care se vedeau prin pielea pieptului plat. Cu ochii verzi, ca tata. Şi aşa-i zicea toată lumea, că seamănă cu tata, tata cel uriaş, care o ridica până la tavan când venea seara târziu acasă după mai multe zile dintr-un loc misterios şi tot mai îndepărtat numit „deplasare”. Tata care când era acasă stătea la televizor cu privirea goală. Tata care la sfârşit s-a micşorat atât de mult încât l-a ţinut ea în braţe, plângând şi nu a mai apucat să-i vorbească. Fetiţa care visa repetat acelaşi vis, care îi lăsa o tristeţe de nesuportat pentru mintea ei de copil, în care se făcea că era într-o sală de bal luminoasă, atât de înaltă încât nu i se vedea tavanul şi din depărtări venea mama, la fel de înaltă ca sala, îmbrăcată într-o rochie lungă de catifea verde, cu cercuri şi corset, cu părul ridicat într-un coc complicat, mergând cu paşi lenţi şi maiestuoşi, cu privirea fixă înainte, privirea ei din după-amiezile cu casa pustie, iar fetiţa îi ajungea deabia până la glezne şi încerca în zadar să ţină pasul cu ea, înaintând cu greu ca prin apă şi o striga cu disperare, dar femeia nu auzea şi mergea înainte, depărtându-se, şi atunci suna un gong, nu cu un sunet metalic, ci cu un zgomot amplificat de hârtie sfâşiată cu putere, iar atunci se trezea în lacrimi, cu inima sfâşiată, ca şi hârtia. Ea era fetiţa care îşi astupa urechile (deşi şi tăcerile erau tot un fel de urlet), şi se cufunda în lumea creată de Jules Vernes, Karl May şi Alexandre Dumas şi visa la oceane şi ţări cât mai depărtate, unde va pleca când va creşte mare, moment ce părea departe, prea departe. Fetiţa care îi făcea pe toţi copiii să râdă şi nu înţelegea de ce în inima ei era tot singură şi nu râdea niciodată. Fetiţa care stătea conştiincios la birou şi mergea tot timpul la şcoală cu temele făcute şi lecţiile învăţate şi cu toate astea se bâlbâia când era scoasă la răspuns la tablă.

Pe ea o văd. Ea mă priveşte uneori de partea cealaltă a oglinzii şi ne zâmbim cu acelaşi zâmbet timid, cu capul uşor aplecat şi mă întreb cine e aici, e ea sau eu? Şi mi-e drag de ea, şi îmi vine să-i spun că totul va fi bine, doar aşa pentru că e mică şi urâţică şi singură acolo după sticlă. Şi încă încerc să o fac să se simtă iubită aşa cum e, să se bucure şi să plângă şi să spere, să îşi deschidă inima şi să lase jos barierele de protecţie, căci nu oricine se apropie cu adevărat de ea o va răni, să ceară ajutor, să aibă compasiune şi înţelegere pentru neputinţele şi nefericirea lor, şi mai ales să ierte (căci asta cerem, în genunchi uneori, nu-i aşa, să ne fie iertate greselile, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri). Am făcut-o să înţeleagă, cu multă răbdare, că la un moment dat trebuie să ne luăm rămas bun, pentru ca eu sunt eu şi ea e ea. Iar fetiţa mea va creşte altfel.

Acest articol face parte din campania Copiii fără etichete iniţiată de organizaţia Salvaţi Copiii, cu sprijinul Blogal Initiative, în parteneriat cu bloggerii din România. Intenţia este de a se mobiliza 100 de bloggeri care să combată pe blogurile lor violenţa împotriva copiilor. Aşa că dacă vreţi să participaţi, vedeţi detalii aici

 Alte câteva articole din cadrul campaniei care m-au mişcat:

 

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 You can leave a response, or trackback.

2 Responses

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Facebook

Get the Facebook Likebox Slider Pro for WordPress