Monthly Archives: September 2015

De la munca

Când mi-am văzut prima dată contractul de muncă, ce poate fi mai prozaic, am rămas un pic uimită. Pe el era scris fotografă. Oa, chiar sunt fotografă? Deci am un job unde trebuie să fac exact ce făceam în timpul meu liber. Scriu și fotografiez. Aici. Și poate de aceea am postat mai puțin pe blog de ceva vreme, pentru că toată energia mi se duce spre lucru. E un alt fel de scris și alt fel de fotografiat și vorba aceea, I welcome the challenge, chiar simt că am învățat multe de când cu jobul acesta și am făcut lucruri noi, care mi-au mai exitins limitele un pic. Scriind articole şi făcând fotografii cu Timişoara – obiective turistice, cartiere, evenimente, interviuri, a fost şi o ocazie să fiu mai atentă la oraş, să descopăr multe detalii pe care nu le văzusem sau ştiusem înainte. Iar acum parcă îl simt și mai mult acum ca pe orașul meu.

Știți citatul  acela celebru, că dacă îți place ce faci, nu vei munci nici o singură zi din viața ta. Sincer, nu cred că este adevărat. Dacă îți place ce faci și ce faci te reprezintă și este un lucru în care poți să-ți folosești din plin calitățile și abilitățile tale, atunci lucrezi tot timpul de fapt. Și e foarte greu să te detașezi de lucru. Dar pe de altă parte, nu e doar un job. Şi am văzut că înainte, în alte joburi, deşi lucrasem bine, nu folosisem nici măcar jumătate din potenţialul meu, care zăcea adormit, nefolosit, nedescoperit. Iar acum pot să dau mult mai mult. Pentru mine e ceva nou asta. Aşa că sunt foarte recunoscătoare pentru jobul acesta și… sunt curioasă ce va urma.

Aș vrea să public și aici o mostră din ce fac la lucru. Dintre toate articolele, cred că pentru acesta mi-a făcut cel mai mult plăcere să mă documentez, să fotografiez, să scriu.

Nimeni nu se mai plimbă pe strada Eugeniu de Savoya

Zilele astea nimeni nu se plimbă pur şi simplu pe strada Eugeniu de Savoya. Doar dacă trebuie neapărat să treacă pe acolo. Strada e în plin şantier, ca întreaga zonă, de altfel. În unele zile apar săpături, alteori te trezeşti faţă în faţă cu excavatoare, camioane şi muncitori joviali, alteori, la ora amiezii, este doar o căldură dogorâtoare şi praf stătut ca într-un oraş pustiu din western-uri. Şi totuşi, dacă mergi încet, cu ochi scormonitori, atent totuşi să ocoleşti gropile şi nu te înverşunezi împotriva şantierului, poţi descoperi multe comori ascunse.

 IMG_6016
Strada cu cea mai bogată istorie din oraş
Strada aceasta acum ocolită este poate strada cu cea mai bogată istorie din oraş. Pe aici au trăit sau au trecut câţiva dintre cei mai importanţi oameni care au schimbat cursul istoriei oraşului şi chiar a ţării.
Aici era poarta Forforosa, pe unde a intrat în cetate glorios prinţul Eugeniu de Savoya după ce i-a învins şi alungat pe turci din Timişoara în 1716. Acum pe locul acela se află o cădire care ar avea mare nevoie de renovare, cu o inscripţie şi un basorielef puţin vizibil care marchează evenimentele ce au avut loc aici.
Strada găzduieşte sediul Diecezei romano-catolice, o clădire frumoasă, cu elemente neo-clasice şi baroce, care se întinde în cadrilater pe trei străzi, care are unul dintre cele mai frumoase portaluri baroce din oraş.
IMG_2441
Pe strada Eugeniu de Savoya se aflau câteva dintre cele mai celebre restaurante, birturi şi hoteluri din oraş, cum este Hotelul La Trompetist. Aici au stat personaje istorice importante: împăratul Franz I cu tezaurul coroanei habsbugice şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Chiar şi fără a şti toate acestea, clădirea atrage atenţia prin arhitectura sa deosebită şi acoperişul în formă de cupolă ţuguiată, care aduce cu o trompetă.
IMG_6021
La numărul 11 se găseşte Casa Solderer, denumită astfel după primarul Peter Solderer, care a pus şi piatra de temelie a Primăriei germane din Piaţa Libertăţii, astăzi Primăria Veche. Era prima clădire cu locuinţe de închiriat din Timişoara şi una dintre cele mai frumoase clădiri din oraş la vreme arespectivă. Astăzi, ca multe clădiri din zonă, ar avea nevoie de renovare pentru a-i reda farmecul, însă chiar şi aşa merită o incursiune în curtea interioară care are un aer din alte vremuri.
Aici a funcţionat la parter faimoasa crâşmă „La Trei Coroane”, care pe vremuri a fost reclamată la primărie că aici s-ar auzi gălăgie şi muzică şi după ora 22, ora la care trebuia să înceteze muzica la orice stabiliment din oraş.
IMG_6037
În clădirea de la numărul 12, unde se găsea cârciuma „La Inorog”, s-a născut Karl Brocky, care a ajuns pictorul curţii regale a Angliei, iar operele sale sunt expuse în marile muzee ale lumii şi pot fi văzute şi la Muzeul de Artă din Timişoara. Tot în această clădire a locuit Ignatz Leyritz, care a realizat în 1857 la Timişoara prima centrală telefonică.
La capătul străzii, mergând spre Bastion, se găseşte clădirea impunătoare a Tribunalului, numită Palatul Dicasterial, construit în stilul renaşterii italiene, despre care se spune că este o copie după palatul Strozi din Florenţa.
IMG_6057
Strada unde merită să te opreşti
Strada Eugeniu de Savoya nu înseamnă doar istorie, ci ne oferă trecătorului nu prea grăbit multe prilejuri de a ne opri, degusta, cumpăra, admira, descoperi.
Chiar la începutul străzii, când vii dinspre strada Mărăşeşti, se găseşte o bibliotecă mai deosebită. E vorba de Bibliotheka, unde în locul cărţilor vei găsi vinuri, delicatese şi alte produse a căror marcă este calitatea şi rafinamentul.
La numărul 11, pe locul unde în urmă cu două secole se găsea crăşma celebră „La Trei Coroane” acum ne agaţă privirea un tirbuşon plantat pe clădire, care ne arată că aici se găseşte Enoteca de Savoya, locul ideal pentru degustări de vinuri de calitate şi evenimente culturale, al cărui motto ne face să zâmbim „Viaţa e mult prea scurtă ca să bei vinuri proaste”.
IMG_6086
Trecutul dă mâna cu prezentul pe la mijlocul străzii, unde cocoşul cu aripile deschise şi ciocul căscat, imortalizat în metal verzui pe clădirea unde pe vremuri a fost localul „La Cocoşul Negru” veghează asupra a două baruri ce stau faţă în faţă, cu numele lor şuie şi atmosfera relaxată, Zai şi Dada, care ne îmbie la o cafea, limonadă sau poveşti. Iar pe trotuarele care de fapt nu există încă, oamenii au reluat în stăpânire spaţiul invadat de săpături, fierărie şi betoane, şi aşa şi-au făcut apariţia şi câteva terase.
La la numărul 10 ne atrage privirea o vitrină plină de culoare şi originalitate, este Ozz Vintage House, locul unde îţi doreşti ca apartamentul sau casa ta să fie mai mari pentru a putea decora cu produsele adorabile, de la farfurii pictate la veioze, de la tablouri la gablonţuri, de la perne cu modele cusute la ceramică, care poartă nota inconfundabilă vintage Ozz. Tot aici găseşti vestimentaţie sau produse manufacturate de artişti locali şi mic mobilier recondiţionat şi pictat de la Atelierul Rozz, o afacere pusă pe roate sau mai bine zis pe lemn şi culori de timişoreni cu idei geniale.
IMG_6043
Iar dacă vrei să bei o cafea bună într-un decor artistic, cafeneaua Mokum e locul ideal, care te îmbie cu motto-ul său „Slow coffee”. E un spaţiu mic, cu un design interior deosebit, unde poţi vedea mini expoziţii de postere sau de fotografie sau poţi cumpăra cărţi, picturi sau obiecte manufacturate ale artiştilor locali. Aici bunul gust şi ospitalitatea sunt la ele acasă, iar cafeaua este servită cu drag şi cu zâmbet chiar de către patroni. Şi să nu fiţi surprinşi dacă veţi merge pentru o cafea şi vă veţi trezi zăbovind mai mult de dragul atmosferei de acasă şi conversaţiilor faine cu cei de-ai casei.IMG_6044
Strada cu detalii deosebite care se dezvăluie doar ochiului atent
Strada Eugeniu de Savoya poate fi privită prin ochiul arhitectului sau pur şi simplu al iubitorului de frumos, ea având o estetică deosebită care se dezvăluie doar omului împins a vedea frumosul dincolo de aparenţa nu foarte îmbietoare a străzii în reconstrucţie. Dacă intrăm în curţile interioare cu porţi masive de lemn, unde acum se găsesc firme sau birouri notariale, putem admira bijuterii arhitecturale: scări spiralate cu grilaje din fier forjat pline de înflorituri, curţi interioare unde cerul se arată doar sus, ca un pătrat albastru, înconjurat de balcoane rectangulare cu flori, sculpturi de gips în formă de lei, capete de femei sau forme unduitoare care împodobesc pereţii. Dacă ne îndreptăm privirea în sus putem vedea bovindouri bogat decorate, acoperişuri cu forme deosebite, basoreliefuri elegante care decorează pereţii clădirilor, porţi cu mici sculpturi sau volute elegante de metal şi chiar şi o clădire în ruină, din care au rămas doar o parte din boltele arcuite de cărămidă, printre care cresc ierburi înalte are farmecul ei în acest peisaj atât de divers.
 IMG_6081
Timişorenii trec pe străzile din zona Unirii cuprinse de şantierul care pare să nu se mai termine şi se îmbărbătează „Va arăta foarte frumos când va fi gata”. Asta speră şi strada Eugeniu de Savoya, care şi-a trăit trecutul plin de glorie, iar acum îşi iţeşte capul timid din şantierul care a desfigurat-o, aşteptând oamenii care să o redescopere şi să o admire aşa cum este. Şi pe bună dreptate, au ce admira.

La Mănăstirea Ţeţu

IMG_6540Anul trecut am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Ţeţu la o tabără de fotografie. Am mers pe la stânele şi gospodăriile oamenilor din zonă şi am fotografiat traiul oamenilor de acolo. Am scris atunci despre tabără şi experienţa de atunci (aici), aşa că nu mai repet. Împreună cu colegii din tabără am organizat apoi şi o expoziţie de fotografie. Şi apoi părea că ecourile taberei s-au stins. Dar nu şi pentru mine. Dar poate nici pentru alţii. Însă eu pot să mărturisesc doar pentru mine.

Deşi am stat doar câteva zile acolo, m-am întors foarte schimbată. Ţin minte că după ce m-am întors nu mai reuşeam pur şi simplu să mă reconectez la viaţa mea din Timişoara. De parcă totul fusese măturat, luminat şi simplificat în interiorul meu, într-un fel pe care nici nu mi-l închipuiam. Şi apoi, ţin minte durerea pe care am avut-o  – ca atunci când visezi că zbori şi apoi cazi şi te trezeşti – când am început să pierd starea aceea şi am recăzut în sinele şi viaţa mea dinainte, deşi nu era nimic rău cu cu ea, chiar eram mulţumită de viaţa mea. Dar în comparaţie cu lumina de acolo totul a pălit. De fapt despre ce e vorba? Nu vreau să par misterioasă sau mistică, dar cred că sunt lucruri care probabil nu se pot pune în cuvinte. Sau eu simt că nu am competenţa să le pun în cuvinte. De care mă apropii cu mintea cu mare mirare şi smerenie. Am primit ceva acolo, ceva nematerial, reflectat în lumea materială. Începând cu simplitatea şi greutatea vieţii oamenilor de acolo, dusă cu o seninătate incredibil – și asta-mi aduce aminte de ce spunea un părinte, că greul vieţii dă greutatea ei. Apoi frumuseţea locurilor, poate pare banal când spun asta, dar am mai auzit vorbindu-se de natură înduhovnicită. Aşa era şi acolo. Pur şi simplu locurile şi natura aveau o armonie şi frumuseţe aparte care te mişca şi te îndemna la contemplaţie. Apoi a fost mănăstirea, căldura maicilor, ritmul vieţii de acolo, slujbele, predicile, spovedania, discuţiile, tăcerile, rugăciunile, binecuvântările şi îmbrăţişările date din toată inima şi…chiar şi mâncarea :) E un loc cu mult har, altfel nu ştiu cum să-i spun.

IMG_6412

Aşa că, bineînţeles, voiam să mă întorc la Ţeţu. Şi la mănăstire, dar şi la starea de atunci (nu sunt vânător de stări de bne şi trăiri grozave, ştiu că nu asta e ideea). Aşa că încă din toamna anului trecut m-am gândit cum o să merg din nou la tabăra foto la anul (adică în 2015).

Dar ştiţi cum e cu planurile omnului. Îmi vine şi mie să râd. Eu mi-am păstrat frumos toată luna august liberă de orice planuri în caz că se va anunţa tabăra de fotografie. Doar că tabăra s-a ţinut anul acesta mai târziu, în septembrie, când deja promisesem că fac poze şi merg la o nunta. Na, acum descâlceşte-le, Claudia. M-am tot gândit şi m-am zbătut în mintea mea, pe de o parte era dorinţa de a merge în tabăra foto, un lucru pe care mi l-am dorit şi la care am visat tot anul, iar pe de altă parte era promisiunea pe care o făcusem să fac fotografii la nunta. Încercam ideea unui compromis, câteva zile doar acolo, apoi nunta. Sau chiar să le explic la oamenii aceia că vezi ce important e pentru mine să merg în tabără şi să renunţ la nuntă. Până la urmă am decis. Şi ce am învăţat este că deciziile bune sunt însoţite de o mare linişte interioară şi eliberare. De fapt, orice decizie este mai bună decât nehotărârea şi îndoiala. Am decis să nu merg în tabără, nici să nu aplic măcar. Mi-am dat seama, am primit gând bun, că poate cu un an înainte era important să mă zbat pentru asta şi să merg în tabără, iar acum să învăţ să renunţ. Uneori renunţarea – dacă o faci cu discernământ – e calea spre adevărata libertate. Oricum, depăşisem vârsta limită pentru tabără şi dacă m-ar fi acceptat s-ar fi făcut o excepţie pentru mine şi aş fi luat locul altcuiva care poate nu a mai fost niciodată acolo. Apoi, ar fi trebuit să îmi încalc promisiunea de a face poze la nunta aceea. Şi aşa, după ce tot anul m-am gândit cum să ajung din nou în tabăra aceea foto, acum am renunţat de bună voie şi eram liniştită. Cine să mai înţeleagă?

IMG_6447

Doar că s-a deschis altă uşă. Cu două săptămâni înainte de tabăra foto Liga Studenţilor organiza tot la Mănăstirea Ţeţu o tabără de fete cu tema “Familia”. Eram liberă atunci, aşa că am zis, mă duc acolo. Nici nu am vrut să-mi iau aparatul foto. Doar în ultimul moment l-am pus în geantă. Eu eram tot fixată pe fotografie, pe tabăra foto. Cred că atunci când suntem prea fixaţi în planurile noastre, pur şi simplu nu putem vedea încotro să mergem şi ratăm lucruri mult mai importante. Cred că de multe ori viaţa ne oferă daruri la care nici nu visăm, doar dacă suntem deschişi ca să le primim, nu să ne încăpăţânăm să primim ce vrem noi. Sper că acum am înţeles. Şi  mi-am primit darul, zilele petrecute la Ţeţu. Şi apoi, nici nu a fost întâmplător că am ajuns la o tabără tocmai cu tema familia.

IMG_6500

Fotografia era şi de data aceasta doar “momeala”. Ca de obicei, pentru mine fotografia a fost şi este un instrument care a avut rolul de a mă duce în diverse situaţii în care să învăţ ceva, să lucrez  la mine, să întâlnesc anumiţi oameni, să primesc ceva sau să dau ceva. Cred că am mai scris mai de mult ce spunea un fotograf, că ar trebui să te apropii de fotografie ca un film gol, să te impregnezi tu însuţi de ce fotografiezi, să te laşi modelat, inscripţionat, developat. Căci doar aşa poţi fotografia cu adevărat, doar aşa poţi vedea, ştergându-te pe tine de fapt. Ca şi parabola vasului, care doar dacă e gol poate fi umplut. Şi asta simt eu, că tot ce fotografiez lasă o amprentă nu doar pe senzorul digital al aparatului, ci şi pe senzorul sufletului meu, că asta mă umple, mă scrie şi rescrie.

IMG_6515

Aşa au fost şi cele câteva zile petrecute la Mănăstirea Ţeţu anul acesta. Tabăra a fost foarte faină, am fost la câteva conferinţe, ţinute de călugării de acolo, deschişi cu tinerii, cu umor, cu idei foarte faine şi cu o bucurie care se revărsa asupra tuturor. Chiar n-am mai simţit de mult că mintea mea era bucuroasă că îi e dat să rumege aşa idei deosebite.

Şi totuşi, am făcut şi fotografii.