Monthly Archives: July 2013

Lectii de la o pisica

IMG_0877

 

JOS DE PE MASA!!!!

Spun eu cu glas autoritar. Miaună suparat şi sare pe podea. Asta se repetă de vreo zece ori în fiecare zi, cel puţin când reuşesc eu să-l vad că face asta. Cerşeşte de mâncare cu o faţă atât de tristă, cu ochii mari, în lacrimi, şi un mieunat atât de sfâşietor de parca n-ar fi mâncat cu zilele (şantaj emoţional pe faţă). Si mi-a făcut praf sandalele. Si umblă pe tastatură si bea din cana mea de apă. Si se tavaleste si se agata de cablurile de la calculator. Si a vomitat pe covorul din sufragerie. Si nu ma lasa sa dorm noaptea, miaună, topaie si are chef de joaca. Si apoi da, cel mai grav, am uitat sa spun ca-mi roade si zgârie cărţile din bibliotecă (ah, cărţile mele iubite!). Si eu il cert si ma supar si el nimic. Si apoi vine ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si mi se aseaza in brate si se rasfata si toarce si vrea sa fie mangaiat. Adevarul e ca oricate nebunii ar face si oricat m-ar supăra uneori, imi cam place de el. De fapt, il invidiez putin. Ok, putin mai mult. Eu, care toata viata am fost copilul cuminte şi ascultător, tocilară cu note mari, bursieră la o facultate care nu m-a interesat dar am facut-o ca… trebuia (?!?!)), care se gandeste cum sa faca să nu supere pe nimeni, am primit în dar o pisica rebelă si neascultatoare. Plus eu mai singuratică am o pisică super afectuoasă, care îmi caută mai tot timpul compania. Hehe, să mai zici că ceva din ce ni se întâmplă e întâmplător. Şi măcar atât am văzut până acum, că apar în vieţile noastre oameni importanţi (sau chiar şi o mâţă :) care ne supără, ne enervează, ne rănesc, ne scutură, de fapt de trezesc, ne învaţă ceva, dacă vrem să vedem dincolo de sentimentele noastre rănite, neplăcerea sau furia noastră.

Poate că acum ajung şi eu să înţeleg ce a înţeles şi Veronika (din cartea “Veronika se hotărăşte să moară” de Coelho) – deabia când a ajuns în situaţia limită, la azilul de nebuni şi cu ameninţarea morţii plutind asupra ei (nu ştiu de ce doar în situaţii limită ne reevaluăm vieţile, ne vedem cu adevărat şi nu mai mergem înainte din interţie) – că avusese parte de iubire şi afecţiune în viaţa ei, dar ce lipsea pentru ca acestea să se transforme într-o binecuvântare era să fi fost un pic mai nebună. Adică cum, nebună? Ei, nu bolnavă sau aiurită sau cum se cred unii, cu o aură specială. Şi nici o nebunie – rebeliune (pe care o trăim făcând lucruri extreme, beţii ale simţurilor şi “having fun” ) care nu are nimic de a face cu libertatea şi oricum, hai să recunoaştem, nu prea sunt “fun”. Ci să fie ea însăşi, dar mai întâi să descopere cine era ea cu adevărat. Să nu se piardă în ceilalţi, pentru ceilalţi. Din datorie, din iubire (cică), sacrificiu (prost înţeles), din frică (de respingere). Play it safe. Play it nice. Dar asta înseamnă moarte interioară, o viaţă fără bucurie, amorţeala sufletului (comfortably numb, cum ziceau Pink Floyd). Când vrei să amorţeşti frica şi suferinţa, de fapt amorţeşti şi bucuria şi lumina. Şi de aceea se hotărâse ea să moară. De fapt Veronika cea falsă trebuia să moară. Dar cine era Veronika cea adevărată?

De fapt, ea descoperă că a fi nebună însemna a fi conştientă şi a fi liberă. Şi libertatea implică multă responsabilitate.  Nu mai poţi da vina pe nimeni pentru cum e viaţa ta sau tu. A avea curaj să te asumi. A trăi fără frica de a supăra pe cineva, de a le pierde iubirea, a oamenilor importanţi din viaţa ta, căci întotdeauna despre ei este vorba (părinţi, prieteni, iubiţi). Nu trebuie să renunţi la cine eşti pentru a fi iubit. Nu trebuie să încerci să faci pe plac, dar asta nu înseamnă să fii centrul universului şi să nu mai ştii de ceilalţi. Paradoxal, doar atunci când eşti cine eşti cu adevărat, când cad măştile, atunci îi poţi vedea cu adevărat şi pe ceilalţi, atunci te poţi conecta cu adevărat la ei, atunci poţi iubi cu adevărat, atunci te poţi dărui. Altfel, e un teatru de măşti, în care ne întrebăm de ce oare nu simţim bucuria pe care ar trebui să o simţim.

Asta înţelesese Veronika, că părinţii sau bărbaţii ar fi iubit-o oricum, dar doar dacă era ea însăşi (adică nebună, adică liberă :) această iubire s-ar fi transformat într-o binecuvântare, în bucurie, în ceva real şi adevărat şi frumos, care o împlineşte şi îi împlineşte şi pe ceilalţi. Până când nu vezi cine eşti şi exprimi asta, degeaba faci chestii care crezi că sunt faine, că ţi le doreşti, sau ce vezi în jurul tău, că vei simţi în străfundul sufletului tău că ceva nu e în ordine, vei simţi un gol teribil. Dar e foarte ciudat, atunci când ne apropiem de miezul fiinţei noastre, când vedem ce e important pentru noi şi încercăm să exprimăm şi să trăim asta, e şi atracţie foarte puternică, dar şi respingere foarte puternică. E o frică teribilă. Frica aceasta pare un gardian, cum era paznicul care stătea la poarta Legii, în povestirea lui Kafka (omul tot întreabă an de an dacă poate să intre, gardianul zice nu, şi omul se aşează în faţa uşii şi tot aşteptă să i se dea permisiunea, nu îndrăzneşte să încerce să treacă de gardian, deşi stia că după uşa aceea e poate tot ce şi-a dorit în viaţă. Şi doar la finalul vieţii află că uşa era deschisă şi paznicul nu l-ar fi împiedicat să intre. Dar trebuia să-şi asume riscul şi să încerce să deschidă uşa!). Sau poate că frica este şi un mesager care ne spune că suntem pe calea cea bună şi ne apropiem de ceva important pentru noi.

cat story web

Până şi mâţa asta ştie că o iubesc chiar dacă îmi roade preţioasele mele de cărţi. Până la urmă, nu iubim pe cineva  doar când e drăguţ şi ne stă docil în braţe şi toarce. Iubirea e testată atunci când face ceva ce nu ne convine, când nu se poartă cum am vrea noi sau cum credem noi că merităm. Îmi place ce spunea părintele Teofil Părăian, că dacă nu iubeşti pe cineva cu defectele lui, apăi nu-l iubeşti nici cu calităţile de fapt. Şi cum provocarea este de a rămâne acolo, de a rămâne deschis şi a continua să-l vezi  şi să-l înţelegi pe celalalt, să nu vezi doar dorinţele tale şi supărarea ta. Căci şi dacă supărarea şi tânjirea şi reproşul este doar în gând, apropierea nu este posibilă, iubirea nu este adevărată. Şi mai e ceva, că atunci când spunem “te iubesc” de multe ori de fapt spunem, cerem “iubeşte-mă tu, dar aşa cum aş vrea eu!” Fii tu cuminte şi drăguţ şi pe placul meu, că eu uite ce mult te iubesc. iar de nu…vai ş-amar”. Era şi un banc (bineînţeles, cu rolurile clasice masculin şi feminin). Că femeia îi spune bărbatului: “Te iubesc”. Iar el: “Nu mă ameninţa!” :)))

Şi mâţa mai ştie că uneori trebuie să mă zgârie ca să înţeleg că nu-i place ceva. Şi că tot ce rămâne neexprimat (mai ales furia reprimată) de dragul păstrării aparenţelor “drăguţe”, al politeţii şi sacrificiului pentru aproapele, ne zgârie şi ne dărâmă pe noi pe interior. Nu trebuie să fii agresiv sau violent pentru a te exprima, dar trebuie să găseşti o cale înţeleaptă să exprimi se simţi cu adevărat (şi bineînţeles, să dai strat după strat la o parte până ajungi la adevărul sentimentelor tale, şi nu e aşa simplu pe cum pare).

Şi mai e o lecţie cu mâţa. Că nu trebuie să te arunci cu capul înainte într-o relaţie şi să judeci totul din prima şi să forţezi lucrurile. Da, da, încă vorbeam de mâţă :) Cred că după primele zile petrecute la mine acasă nu prea i-a plăcut. I-a venit să plece. Să sară pe fereastră. Şi mie la fel. Mi-a venit să o dau înapoi. Era prea mult pentru mine. Mă simţeam şi vinovată că nu-i ofer o casă bună, că nu se simte bine la mine. Şi auzisem că cică e fain să ai o pisică iar mie nu mi se părea de loc aşa, părea că nu ne înţelegem deloc. Dar din nou şi din nou văd câtă răbdare trebuie să ai cu toate lucrurile şi oamenii şi întâmplările din viaţă, cum nu trebuie să te arunci să judeci ceva, să iei decizii imediat, când eşti copleşit de sentimente, fie ele bune sau rele. Oricât de romantic ar părea dragostea la prima vedere, sau furia, dispreţul, neplăcerea sau îndreptăţirea (a crede că eşti îndreptăţit, că ai dreptate, că uite ce nedrept şi ce nashpa ce mi se întâmplă şi ce răi sunt oamenii cu mine) la prima vedere, trebuie răbdare să săpăm sub aparenţa şi imediatul lor, să nu ne lăsăm duşi de ele. Căci întotdeauna lucrurile nu sunt ce par la prima vedere. Nici iubirea. Nici suferinţa. Mai ales suferinţa. Iar acum când mâţa îmi toarce în braţe şi “vorbim” şi pur şi simplu îmi transmite atâta calm de mă adoarme pe canapea după-amiaza, când văd că are atâtea şi atâtea expresii, mă bucur să o găsesc acasa (chiar şi când îmi roade cărţile, păcatul suprem) şi îmi vine să şi râd de reacţiile mele din primele zile.

Şi deocamdată atât de la pisică. Şi de la mine.

Aştept să-mi scrieţi şi voi, despre pisici, iubire, a fi tu însuţi şi alte subiecte serioase sau neserioase :)

 

Povesti care continua (altfel)

borcan  web

 

Ca şi cum viaţa mea ar fi fost un borcan, cu multe chestii adunate înăuntru, strat cu strat, an cu an, generaţie cu generaţie, dar care avea capac si apă limpede la suprafaţă şi etichetă pusă regulamentar pe care scria Claudia Tănăsescu, numa bine ca să ştie toată lumea cine locuieşte acolo. Mai puţin eu, care stăteam acolo după geamul borcanului privind lumea şi interacţionând conform etichetei şi gândindu-mă că aşa trebuie să fie. Dar ce se întâmplă dacă vine cineva sau ceva care dă brânci borcanului? Ce se întâmplă când borcanul e scuturat bine, interiorul se tulbură, capacul sare şi tot ce era în borcan aparent la locul lui se împrăştie, se revarsă, dă pe afară. Ce se întâmplă dacă nu-mi mai place scrisul caligrafic de pe etichetă, scris literă cu literă în atâţia ani, poate cu mâna condusă de alţii. Rup eticheta şi lumea nu mă mai recunoaşte, cel puţin lumea căreia îi plăcea scrisul caligrafic.

Mai că se sparge şi borcanul. La propriu. Adică o căzătură cu bicicleta, dat cu capul de asfalt si rămas acolo câteva lungi secunde sau minute, cu asfaltul arzând fierbinte sub mine, oameni adunaţi în jurul meu ale căror voci le auzeam de departe, cu privirea înceţoşată, ambulanţă şi aşteptare la urgenţe, pierdut cunoştinţa, timp în care mi-a trecut, cum se zice, toată viaţa prin faţă. Şi am avut sentimentul de urgenţă, că nu degeaba eram la urgenţe, cu oameni care mai de care mai suferizi (eu eram unul din cazurile fericite!), cufundaţi fiecare în suferinţa lui proprie, fără să vadă nimic în jur, căci aşa suntem (sau credem că suntem) singuri, în suferinţa noastră, şi asta e o moarte, în care nu-i mai vezi şi simţi şi ai compasiune şi înţelegere pentru ceilalţi.

Da, am avut sentimentul de urgenţă, că am foarte putin timp la dispoziţie şi toate lucrurile nerezolvate au strigat în mine. Am avut şi sentimentul de fragilitate, că viaţa este atât de fragilă şi atât de valoroasă şi fiecare zi este un dar pe care de multe ori îl irosesc. Îl irosesc cu lucruri care contează atât de puţin, nemulţumiri, frică, negativitate, deznădejde (asta e cea mai rea), agitaţie, amorţeală, politeţe, socializare, măşti, încercarea de a face pe plac, neîncredere, susceptibilitate etc etc. Zile petrecute alergând orbeşte sau aşteptând…ceva, nu ştiu ce. Văd asta şi în jurul meu, oamenii sunt nefericiţi şi nici măcar nu ştiu de ce, toată lumea caută, aşteaptă, proiectează, e multă suferinţă şi nemulţumire, căutare de soluţii, care de care mai greşite, care nu ne vindecă de loc, ci doar adaugă la nelinişte, tot timpul e altceva, cum zicea şi Liiceanu, morcovul existenţial, obiective pe care ni le punem în faţă cum se pune morcovul în faţa măgarului pentru a-l urni din loc, şi alergăm după ele poate poate ne va distrage atenţia sau ne va vindeca de veşnica nelinişte şi tânjire care clocoteşte sub stratul aparenţelor, glasul acela al sufletului sufocat de nimicuri, de condiţionări, de îngrădiri şi care vrea sa fie viu şi adevărat şi liber, să se manifeste şi nu dă doi bani pe toate ideile prefabricate de cum ar trebui să fim (nici măcar despre cum ar trebui să fim liberi) şi ce credem noi că e bine pentru noi.

Dar oare de ce avem nevoie să dăm cu capul (uneori şi la propriu) pentru a ne reevalua viaţa, pentru a vedea cu claritate supărătoare cum suntem, pentru ca strigătul acela din interior să se audă limpede ca un dangăt de clopot ce ne cheamă să ne trezim. Momentele astea sunt o binecuvantare. Dar nu sunt plăcute. Damn! Am face orice să uităm ce am văzut în noi, să revenim cumva la ce ştiam înainte (un rău, dar măcar un rău cunoscut) decât haosul acesta sau să punem ceva repede în loc sau să acoperim cu ceva golul acesta înfricoşător.

Dar mergând pe drumul acesta al “trezirii”, privind cu onestitate în mine, am aflat de fapt atâtea despre tarele, suferinţele, neputinţele, dar şi vindecarea şi bucuriile comune ale oamenilor. Şi aşa pot să înţeleg mai bine, să ascult mai bine, poate să ajut mai bine (sper). De multe ori mă întreb de ce să scriu despre lucrurile astea, ce relevanţă poate avea pentru alţii, care este limita împărtăşirii experienţelor personale, când dă în ridicol, patetic sau vulgar? Este ok să deschizi ceea ce Gabriel Liiceanu numea “uşa interzisă” (în cartea cu acelaşi nume), uşa aceea, ca din palatul din poveste (doar că palatul e în interiorul nostru), cu o mie de camere în care prâslea putea să intre în toate, mai puţin în ulima, sub ameninţarea unei primejdii mari. Dar cheia îi era dată, doar de el depindea dacă decide să intre. E uşa de la camera aceea întunecoasă unde rareori pătrundem, de frica monştrilor ce locuiesc acolo: frici, lucruri nerezolvate, de care ne e ruşine, dorinţe obscure, traume, tristeţi, răutăţi. E ok să le scoatem la lumină şi cum să facem asta? Oare ceiallţi se sperie sau pot învăţa ceva şi ei despre monştrii lor? Poate de aceea scriu…

Poate nu ştiu multe lucruri, dar ştiu câte ceva despre efortul pe care trebuie să-l faci zi de zi pentru a-ţi păstra sufletul viu şi inima deschisă, şi a te bucura de frumosul şi binele din jur, deşi totul în lume pare să vrea să te tragă în direcţia opusă, a amorţirii sufletului, a acrelii, a violenţei (chiar şi doar verbale), a lipsei bunăvoinţei, a vederii doar a răului; despre cum credinţele de viaţă negative îţi răpesc bucuria de a fi şi cât de greu este să le schimbi; despre a trebui să fii adult pentru părinţii tăi si a tanji ca ei sa inteleaga si sa fie adulti si ei; despre cum atunci când oamenii (pe care-i numim dificili) ne provoacă reacţii puternice, ne enervează, ne supără, este sigur că au atins puncte sensibile şi nerezolvate din noi şi nu trebuie să dăm vina pe ei şi să răspundem cu agresivitate ci să “lucrăm” la noi înşine; cum suferinţa este necesară pentru a trece la altă etapă în viaţă; despre a-i folosi pe ceilalţi ca bandaj pentru rănile noastre şi cârje pentru neputinţele noastre şi a numi asta iubire; despre folosirea sexualităţii şi a relaţiilor fără fond ca un surogat pentru iubire, o căutare frustrantă şi neîmplinitoare, care doar alimentează sentimentul singurătăţii şi neiubirii; despre cum atunci când eşti nemulţumit de tine, totul din jur te nemulţumeşte; despre bucuria care izvorăşte din a uita de tine şi a face ceva pentru alţii, oricât de mic ar fi acel lucru, a nu trăi doar pentru tine (desi aceasta poate deveni si o capcana, o fuga de propria viata); despre darul minunat (şi uneori greu de primit) de a avea oameni care îţi spun adevărul despre tine, îţi ţin oglinda adevărului; despre faptul ca suferinta si trecerea fac parte din viata si trebuie sa le ducem fara a ne plange; despre a faptul că cu cât tânjeşti mai tare după ceva (cineva), cu atât se îndepărtează de tine; despre a învăţa să nu te victimizezi pentru a atrage atenţia sau a-i controla pe ceilalţi; despre a avea încrederea (nebună, iraţională) că poţi trăi altfel, deşi de multe ori ai făcut exact aceleaşi greşeli, te-ai comportat în exact acelaşi mod care a adus doar durere şi neîmplinire, şi ce luptă grea este asta; despre a te lupta şi cu problemele nerezolvate ale părinţilor tăi; despre cât de mult ajută o rugaciune şi despre faptul că nu depinde totul doar de eforturile tale proprii; despre cum există ceva în noi care ne atrage mereu aceleaşi situaţii şi aceleaşi oameni şi până nu înţelegem ce este acel lucru şi cum să rezolvăm acea problemă, vom fi prinşi în acest cerc; despre a înţelege şi a crede că dacă cineva nu te iubeşte (cum ai vrea tu) nu înseamă că eşti de neiubit şi mai ales nu înseamnă că trebuie să tot aşepţi şi să plângi, şi să acuzi şi să disperi şi să speri ca iubirea va veni, concetrează-te mai bine asupra vieţii tale, lucrurile astea vin de la sine când eşti liber şi în pace cu drumul tău şi când dorinţa de iubire nu este un strigăt disperat, de a umple un gol sau a vindeca ceva, ci este o chemare a unui întreg spre alt întreg (altă luptă foarte grea); despre a avea curajul să îţi înfrunţi singurătatea şi a da ochii cu tine însuţi, pentru că doar în singurătate este posibil aceasta; despre faptul că oricât de greu ar fi şi oricât ne-ar trage înapoi ce ni se întâmplă sau ni s-a întâmplat în viaţă, pur şi simplu nu avem voie să ne lăsăm, atât cât suntem sănătoşi cu mintea şi cu trupul, trebuie să ne luptăm în fiecare zi.  Da, ar mai fi multe de zis (de fapt le-am scris aşa ca mici gânduri zilnice pentru proiectul 365 meditatii zilnice pe care l-am întrerupt un timp, dar sper să-l finalizez).

Deci asta s-a întâmplat. Prin oameni şi evenimente, mi s-a dat un brânci, aşa am simţit. Borcanul s-a răsturnat şi nu mi-a plăcut ce am văzut. Dar am început să văd şi lucruri care îmi plac, de care nu ştiam. Am început să reaşez lucrurile şi să reumplu cu apă proaspătă borcanul şi scriu literă cu literă noul nume. De fapt, reînvăţ alfabetul. Sunt la bastonaşe :) Începătoare. Din nou. Nu e uşor. Cu A de la Acceptare, cu C de la Curaj şi Credinţă şi Compasiune, cu S de la Speranţă, cu Î de la Încredere (în sine, în ceilalţi), cu L de la Luptă, cu B de la Bucurie, cu R de la Răbdare şi Recunoştinţă, şi mai ales  cu I de la Iubire şi Iertare (şi astea sunt şi cele mai grele). A da, şi era să uit, cu P de la pisică :) Dar despre pisica si lectiile pe care le învâţ de la ea şi cum se continuă povestea… in articolul urmator.

Tu ce crezi? Dacă te-ai regăsit în ce am scris sau vrei să împărtăşeşti şi cu mine lecţiile sau părerile tale, îmi poţi scrie, fie la comentarii mai jos sau pe email. Mulţumesc :)

 PS: Am citit în dicţionarul de simboluri că “Apa reprezintă infinitatea posibilităţilor, toate semnele unei dezvoltări viitoare, dar şi toate ameninţările de resorbţie. A te cufunda in apă şi a ieşi din ea în seamnă a te întoarce la origini, a-ţi regăsi obârşia într-un imens rezervor de potenţial, trăgând de acolo forţe noi; este o fază trecătoare de regresie şi dezintegrarede care depinde o fază progresivă de reintegrare şi regenerescenţă”. Nu ştiam asta când am făcut poza şi am scris despre borcanul cu apă, dar se pare că nu a fost întâmplător.

PS2: Sunt multe cărţi care m-au însoţit şi luminat pe drumul acesta, dar poate citatul care mi-a rămas cel mai mult în suflet în ultima vreme este:

“De ce suferim şi de ce e nedreptate? Printre altele şi pentru că viaţa e o aventură, este Aventura. Chesterton: Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi sa faci înconjorul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date. Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevăzut şi de Mister” (Nicoale Steinhardt – Jurnalul fericrii)

Mai multe pe celălalt blog al meu cu citate din cărţi.