Monthly Archives: February 2013

Azi am implinit 1 an

In 28 februarie 2012 scriam “dragul meu blog iti dau drumul in lume :) ” si uite ca a trecut un an de atunci si m-a purtat pe drumuri neasteptate. Bilant: 52 fotografii de marti si 52 articole de vineri. Cred ca cel mai mult mi-a placut ca in anul acesta prin fotografie si scris am cunoscut oameni, intamplari, locuri, m-am implicat in proiecte, mai ales in Timisoara, si nu in ultimul rand, a fost o calatorie personala care, spre uimirea si bucuria mea, a rezonat si cu altii.

Multumesc mult tuturor care m-au citit, mi-au scris, mi-au spus parerea lor, m-au incurajat…critici serioase recunosc ca nu am primit, dar nu e prea tarziu :)

Si cum se spune, the show must go on.

Peace,

Claudia

Timisoara Gospel Project

Timisoara Gospel Project web

TGP:   – Ai vrea să fii fotograful nostru?

Eu:      – Da!!!

Aşa că weekendul trecut am fotografiat la concertele Timişoara Gospel Project: două concerte cu circuit închis, în locaţii mai puţin obişnuite, la satul de copii Rudolf Walter şi la Spitalul Judeţean iar în închiere un concert public la Colegiul Naţional de Artă Ion Vidu din Timişoara.

Fie că au cântat în faţa copiilor neastâmpăraţi de la satul de copii, în faţa celor câţiva bolnavi ce au coborât în sala festivă de la spital din saloane, unii chiar în scunul cu rotile, cu bandaje şi cu ochii în lacrimi, sau în faţa unei săli festive arhipline duminică seara la sala cu cea mai bună acustică din oraş, corul a cântat cu acelaşi entuziasm molipsitor. Chiar şi eu de pe margine m-am trezit bătând ritmul cântecelor din picior sau lăsând aparatul de o parte pentru a savura îmbinarea şi înălţarea de voci care pur şi simplu nu putea să te lase rece.

M-am bucurat că TGP m-au contactat să le fac fotografii (din păcate nu ştiu să cânt :) şi astfel am putut să contribui şi eu măcar puţin la acest proiect foarte fain, care mi-a arătat încă o dată că fiecare din noi poate alege să dăruiască puţin din timpul sau energia sau banii lor (deşi aceştia din urmă sunt cel mai uşor de dat) pentru a aduce măcar puţină bucurie sau alinare în vieţile altor oameni. Căci asta am văzut acolo, oameni de toate vârstele care au petrecut sâmbăta şi duminica învăţând, repetând şi cântând (să nu credeţi că e uşor) pentru a aduce un concert de muzică gospel, adică de frumos, de bucurie, de lumină, de pasiune, de entuziasm, de voie bună, de zâmbet, de dansat şi bătut din palme în vieţile unor oameni care se află în situaţii de izolare sau dificultate şi nu pot participa în mod normal la concerte. Am înţeles că în urmă cu un an unul ditnre concerte s-a desfăşurat la Penitenciarul Timişoara. După cum spun şi TGP: “Gospel Fără Bariere este o întâlnire muzicală dincolo de limite fiindcă duce muzica dincolo de spaţiile convenţionale de spectacol, trecând în acelaşi timp dincolo de barierele unor prejudecăţi.”

A fost impresionant, să aduni 122 de oameni sâmbătă dimineaţa – pentru unii era prima dată când făceau aşa ceva (înscrierile a fost libere)  – şi după o zi de repetiţii să faci trei concerte de excepţie.  Am fost doar puţin sâmbătă dimineaţa la repetiţii şi părerea mea este că succesul s-a datorat şi celui care i-a pregătit pe corişti – dirijorul Dominic Samuel Fritz, de origine germană, care vorbeşte însă perfect româneşte. El a ajuns în Timişoara ca voluntar la o casă de copii a Federatiei Caritas, iar apoi la Fundatia Pentru Voi care se îngrijeşte de copii cu dizabilităţi de dezvoltare. El viziteaza Timisoara de mai multe ori pe an pentru a se ingriji de cresterea “copiilor sai” si a proiectului sau de suflet, “The Timisoara Gospel Project”.

Proiectul are şi un scop umanitar, strangerea de fonduri pentru pacientii ingrijiti de surorile franciscane la hospice-ul „Casa Milostivirii Divine”, care oferă îngrijire medicala si asistenta psihologica si spirituala unor bolnavi în faza terminala si este singurul de acest gen în vestul României.

Mai multe informaţii despre proiectul Timişoara gospel project aici: www.timisoaragospelproject.ro

Şi vă las cu o galerie de fotografii de la concerte

no images were found

Psst: Daca vrei sa primesti un email de la mine de cate ori apar nouati pe site [green]aboneaza-te la Newsletter[/green]

Multumesc frumos ca ma primiti la voi in Inbox :)

Mozart, joi dimineata

Da, aşa a început ziua mea de joi, ascultând şi fotografiind un grup de copiii acompaniaţi la pian, cântând Mozart la Muzeul de Artă Timişoara. Mie cel putin mi-au luminat ziua, cu mutriţele lor concentrate sau serioase, zîmbetele lor ştirbe, ghiduşiile şi vocile lor subţirele. În plus, a fost o încântare să şi las aparatul de o parte şi pentru un sfert de oră să ascult sunetul pianului în sala mare a muzeului.

Este vorba de proiectul Eu, Mo’zArtino, iniţiat de dna. M.A. Christi, care îndrumă şi instruieşte grupuri de copii pentru a cânta cu voce şi în cuvinte teme mozartiene foarte cunoscute, la vremea lor interpretate cu texte de asemenea larg cunoscute. Este un proiect educativ şi creativ pentru copii, şi nu numai, pe care m-am bucurat să îl susţin şi eu prin fotografie. Puteţi citi mai multe despre proiect aici.

Şi câteva fotografii de la întâlnirea mozartiană de joia aceasta, unde invitată a fost pianista Andreea Dumitrescu.

mozartino copy

Sunt zile…

zbor

 

Sunt zile (şi unele nopţi) în care totul devine transparent, strălucitor
Ca şi cum pentru o clipă din orb aş fi devenit văzător.

Sunt zile în care pleava dorinţelor se risipeşte
Şi rămân în mine doar boabe de lumină.

Sunt zile în care fac minuni,
Despic în două oceanul dezlănţuit al gândurilor
Şi trec de partea cealaltă.

Sunt zile în care trecutul inundă prezentul
Ca un val ce se ridică după un cutremur în adâncuri

Sunt zile în care sunt captivă în mine
Ca într-o pânză de păianjen ţesută de minte.

Sunt zile în care atingerile trec dincolo de carne
Şi fac inima să înflorească
Sau să se chircească.

Sunt zile în care apropierea doare
La fel de mult ca depărtarea.

Sunt zile în care mă simt ca o picătură de apă
Într-un şuvoi.

Sunt zile în care suferinţa mă înfrumuseţează
Ca o sârmă ghimpată din care cresc trandafiri.

Sunt zile în care liniştea din mine sună
Ca o rugăciune fără cuvinte.

Şi apoi sunt toate celelalte zile…

La munca

inima

“Numai cu inima poţi vedea lucrurile corect, ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi”

(Antoine de Saint Exupery -Micul Prinţ)

Acum vreo săptămână am fost la o conferinţă, de fapt mi se pare sec să-i spun aşa, ci mai degrabă o întâlnire, o conversaţie  de suflet, la care m-am gândit mult timp după aceea, cum sunt toate acele întâlniri importante care sădesc în noi seminţele schimbării, în sensul că ne ridică ştacheta la nivel spiritual şi în acelaşi timp ne arată unde suntem pe acest drum şi că este loc de mai sus. Conferinţa se chema “Bucuria vieţii” şi vorbeau doi călugări de la Mănăstirea Oaşa – Părintele Pantelimon şi părintele Iustin. Printre altele, vorbeau despre bucuria care provine din munca pe care o facem. Mi-a plăcut mult ce spunea, ca atunci când lucrăm, de fapt ne lucrăm pe noi, ne lucrăm viaţa, ne lucrăm corectitudinea, credinţa, disciplina, răbdarea, înţelegerea şi compasiunea în relaţiile cu ceilalţi (citez din memorie). Şi când înţelegem asta, când ne pătrundem de sensul mai adânc a ceea ce facem, din înţelegerea asta izvorăşte bucuria. Orice fel de muncă poate deveni obositoare, depersonalizatoare, lipsită de sens, dacă nu ne raportăm corect la ea, dacă o facem în  silă, superficial, doar pentru câştiga banii care ne permit să vieţuim şi să avem timp liber, să ne distrăm.

Mai vorbeau şi de faptul că bucuria adevărată presupune muncă, o muncă interioară, dar şi o muncă exterioară. Mi-am adus aminte si ce spunea Parintele Cleopa:  “Nu exista rugaciune fara munca”. Nu putem doar cere sa ni se dea fara sa “muncim”, orice ar insemna asta. Oamenii în general încearcă să fugă de probleme, cred că atunci vor fi fericiţi. Dar bucuria nu vine aşa din senin şi nu înseamnă lipsa problemelor sau o viaţă uşoară. Dimpotrivă, cu cât omul încearcă să-şi facă viaţa mai uşoară, cu atât devine mai searbădă. Asumarea vieţii noastre, inclusiv a suferinţelor din ea,  este primul pas spre bucurie.

În sens mai larg, cred că găsirea bucuriei este legată de găsirea sensului (al nostru, a ceea ce facem, a ceea ce suntem). Iar sensul nu există în lipsa unor repere solide, stabile…care nu sunt în exterior.

Conferinţa a atins multe subiecte sensibile, actuale, mie cel puţin mi-a plăcut foarte mult. Însă m-am oprit la subiectul muncii pentru că…asta m-a preocupat în ultima vreme. Cred că este şi nevoia de munci, dar şi întrebări legate de sensul a ceea ce fac şi, legat de asta, faptul că temporar mi-am pierdut interesul în fotografie şi scris.

Tot ce am auzit la conferinţa mi-a sunat simplu şi adevărat, dar cum facem când trebuie să aplicăm asta în propriile noastre vieţi, la modul cel mai practic? De fapt, nici nu se pune problema “aplicării”, căci acestea nu sunt nişte reţete (chiar si spirituale) pe care le iei şi gata, te simţi bine, nu te poti forta sa le simti. Trebuie descoperite doar prin propria experienţă, dar mai ales prin propria noastră…muncă (lucrare). Nu doar prin gândire, studiu etc etc. Înţeleg şi eu încet încet, cu uimire, că de multe ori mintea este neputincioasă. De aceea am dat acel citat din Micul Prinţ. Şi nu cred că vrea să spună să privim lucrurile prin prisma sentimentelor noastre (care sunt asociate cu inima), ci că există o înţelegere, o “vedere”, dincolo de ce gândim, de ce vedem, adică de aparenţe, de raţiune, pe care pur şi simplu o simţim, poate nici nu o putem pune în cuvinte, dar ştim că e adevărată, şi doar aceea are valoare. Dar poate şi faptul că lucrurile esenţiale nu sunt materiale, vizibile.

În planul material al existenței totul este trecător: lucruri, activităţi, oameni, stări, sănătatea, sentimente, gânduri, interese, locuri, şi chiar noi înşişi şi de aceea nu trebuie să ne agăţăm de nimic, să mai lăsăm lucrurile să se întâmple, ci nu să ne încăpăţânăm să fie cum vrem noi şi să ne bucurăm, să fim recunoscători de vieţile noastre în prezent, aşa cum sunt. Sună bine asta, adevărat, o cred cu tărie (deh, cu tăria minţii, apropo de ce ziceam mai sus) dar când mă confrunt cu un fapt minor ca acesta că nu-mi mai place să fotografiez, adică că ceva ce credeam ieri că îmi place, poate chiar mă defineşte, azi nu mai e valabil, în primul moment imi vine să mă panichez şi să disper. Sunt sigură că la toţi ni se întâmplă: azi îţi place ceva, mâine nu-ţi mai place, azi eşti într-o relaţie, mâine nu mai eşti, azi ai un om drag trăieşte, mâine nu mai e, azi ai un job, mâine nu-l mai ai, azi un om ţi-e prieten, mâine ţi-e străin, azi te simţi bine, mâine te simţi nashpa şi tot aşa, totul se shimbă, nimic nu durează. Şi atunci ce facem, reacţia normală, vrem ca lucrurile să fie “ca înainte”, ne supărăm, ne deprimăm, vrem siguranţă, vrem să dureze, vrem…vrem… De fapt, singurul lucru care nu se schimbă, singura „ancoră” care ne menține ferm prin furtunile și schimbările vieții, singura „punte” care ne trece peste tot ce este trecător este Dumnezeu. Doar asta nu se schimbă în mine. Dar până să ajung la întelegerea cu inima și interiorizarea adevărului acestuia, mai e mult. Aşa că atunci îmi recapăt perspectiva şi…da, mai lucrez… la mine.